Părintele Dumitru Bălaşa(1911-2002) din Drăgăşani a fost binecuvântat de Dumnezeu cu o viață destul de înelungată. E o vârstă cu adevărat matusalemică pentru omul zilelor noastre atât de hărţuit şi stresat, atât de ocupat şi încruntat. În asemenea situaţii, specialişti din cele mai diverse domenii de activitate şi cercetare iau interviuri, fac investigaţii, pentru a afla secretul miraculos al longevităţii. Ajung, fără îndoială, la anumite concluzii.
L-am cunoscut pe părintele Dumitru Bălaşa din vremea când eram elev la seminar. Nu pot spune că i-am fost foarte apropiat şi i-am cunoscut viaţa în toate intimităţile ei, dar cred că l-am cunoscut suficient de bine pentru a putea scoate în evidenţă câteva aspecte, pe care le consider interesante pentru oricine doreşte să-l cunoască pe dânsul şi modul său de viaţă.
De mic s-a cununat cu munca. A trăit în mediul rural şi nu a evitat niciodată eforturile pe care le-a necesitat munca agricolă. S-a străduit să fie mereu premiant sau printre premianţii din şcolile pe care le-a absolvit. S-a hrănit şi a trăit cumpătat, ferindu-se de excese, de vicii de tot felul. Şi-a descoperit de timpuriu pasiunea pentru istorie. A studiat istorie şi a făcut istorie de tânăr. A lucrat în umbra şi sub îndrumarea unui mare istoric precum C. S. Nicolăescu-Plopşor, apoi a devenit el însuşi, rămânând aşa până în prezent. L-a interesat totul. L-a interesat prezentul şi trecutul, dar n-a ezitat să scruteze viitorul. L-au încolţit adesea vrăjmaşii, pigmeii, cei ce nu l-au înţeles şi l-au duşmănit, l-au jăcmănit, l-au calomniat, în puşcărie l-au băgat, încercând să-l scoată din circuitul ştiinţific şi cultural al ţării, din structurile Bisericii.
În sufletul lui a fost de multe ori furtună, au fost îndoieli şi temeri, dar mereu s-a găsit şi un sâmbure de speranţă. Mintea isteaţă l-a ajutat întotdeauna să iasă cu bine din situaţii complicate. A avut o credinţă puternică şi L-a socotit întotdeauna pe Dumnezeu drept reazimul cel mai de preţ. A avut privilegiul să aibă alături aproape o jumătate de veac un tovarăş de nădejde, regretata maică preoteasă Ana Bălaşa, dar şi copiii care i-au făcut cinste şi i-au adus bucurii.
S-a dovedit din tinereţe a fi un intelectual de rasă şi poate tocmai de aceea a fost atacat cu perfidie. A primit loviturile cu demnitate, s-a apărat cât a putut, iar când a fost îngenuncheat a primit totul ca pe un dat al voii lui Dumnezeu şi a aşteptat vremuri mai prielnice. Mulţi intelectuali din perioada interbelică n-au mai ieşit din puşcării şi au putrezit în morminte fără cruce. Alţii au ieşit cu chiu cu vai din închisori, dar au fost marginalizaţi şi izolaţi. Majoritatea nu şi-au mai revenit niciodată pe linia de plutire. Părintele Bălaşa nu a fost un învins. Poate a pierdut câteodată vreo luptă, dar n-a pierdut războiul. În noile condiţii postbelice, ca proaspăt eliberat din închisoare, se părea că are viitorul pecetluit.
Stejarul fusese lovit de furtună, dar ramurile i se ridicau din nou în bătaia vântului. Iată că părintele Bălaşa a găsit modalitatea de a se face util. S-a refugiat într-un domeniu greu accesibil, spre care nu se îndreptau mulţi: istoria medievală şi modernă. Erau perioadele în care se mai putea face o cercetare veritabilă, în care se mai putea ajunge la nişte concluzii cinstite, nepolitizate, care treceau de furcile cenzurii. Părintele Bălaşa a început atunci o cercetare de Sisif, publicând documente şi pisanii, făcând monografii de locaşuri, de monumente, de personalităţi, de sate şi oraşe, apoi de judeţe şi regiuni. Nimeni nu avea motiv să-l provoace, să-l spioneze. Îl lăsau să lucreze noaptea la lumânare, dar el se făcea că nu observă şi-şi vedea mai departe de treabă. Era conştient de valoarea lucrului ce-l făcea, era conştient de perenitatea cercetărilor sale. Trăia zi de zi cu bucuria căutătorului de comori, care descoperă în nisip firele de aur. Reviste bisericeşti şi laice, ba chiar ale Academiei şi institutelor de cercetări istorice îi căutau materialele şi socoteau un adevărat privilegiu, când le primeau de la părintele Bălaşa, fiindcă-i cunoşteau competenţa şi seriozitatea. Nu erau specialişti prea mulţi în domeniul cercetat de părintele Bălaşa şi pentru ca publicaţiile să nu rămână „ştirbe“ îl solicitau. Cenzura n-avea motive să latre şi să sfâşie. Ceea ce făcea părintele nu o deranja, nu intra în sfera ei de interes. Doar căţeluşii stăpânirii îşi mai înfigeau colţii pe la spate, sperând să nu fie recunoscuţi, descoperiţi, justificându-şi astfel propria lor existenţă.
Uşor-uşor, părintele Dumitru a devenit o personalitate şi o competenţă incontestabilă şi a fost acceptat, – la început cu teamă şi curiozitate, apoi cu încredere şi prietenie -, de istorici şi oameni de ştiinţă la congrese, simpozioane, sesiuni ştiinţifice. Avea întotdeauna un cuvânt de spus, iar punctele sale de vedere erau respectate şi apreciate. Sutele de articole şi studii, cărţile, conferinţele, interviurile, solicitările de tot felul în plan ştiinţific şi cultural, i-au redat tonusul vital, au constituit pentru el fortifiantul, care l-a ajutat să supravieţuiască până la o vârstă venerabilă. Avea și în pragul celor 90 de ani planuri pentru şapte vieţi, scria, era prezent la tot felul de reuniuni, publica şi coresponda, dovedea tuturor că şi la 90 de ani poţi fi tânăr.
Istoria a fost iubita vieţii, dar şi cetatea de scăpare adeseori. A scris istorie, a făcut istorie şi va rămâne în istorie.
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..