Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU »  pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA: prof. dr. Petru Buburuz la ceas aniversar

 pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA: prof. dr. Petru Buburuz la ceas aniversar

Nu aş putea preciza când l-am cunoscut pe Părintele Protopop/ Petru Buburuz. Parcă l-am cunoscut dintotdeauna. Relaţia, mai bine-zis prietenia cu dânsul, a fost, însă, o necesitate pentru mine, pentru conştiinţa mea. Şi iată de ce!

În 1990 am organizat o excursie în Basarabia cu un grup de vreo 45 de intelectuali din Mehedinţi: preoţi, ingineri, medici, profesori, economişti etc. Îmi vorbise bunicul de nenumărate ori în şoaptă, cu lacrimi în ochi despre Basarabia şi despre istoria ei. Tocmai de aceea îmi doream s-o  văd. Am trecut  de vama de la Albiţa cu emoţii asemănătoare cu cele din pragul marilor examene ale vieţii.  Respiram cu aviditate aerul şi încercam să simt în sufletul meu mai bine respiraţia şi istoria  Basarabiei, pe care, iată, aveam prilejul s-o cunosc nemijlocit. În codrii multiseculari ce străjuiesc o mare parte din drumul dintre Albiţa şi Chişinău am oprit undeva, la un izvor din marginea şoselei, ca să ne astâmpărăm setea. În grupul nostru erau bărbaţi şi femei. Aşteptam civilizat la rând, ca să ne umplem sticlele. Atunci a oprit un camion lângă autocarul nostru şi din el au coborât vreo 5-6  vlăjgani. Au venit la noi la izvor. Ne priveau duşmănos. Nu ne-au vorbit. Ne-au împins bădărăneşte şi au trecut ei la sursa de apă. Au băut cu pumnii, apoi au plecat val-vârtej, aşa cum veniseră. Când au ajuns la camion, au început să ne înjure birjăreşte, fără pic de respect pentru numărul şi vârsta noastră. Ne îndemnau să ne ducem ,,în România”, să lăsăm pe ei în pace cu ,,Moldova lor.” Un gust  amar am simţit atunci în gură. Nu era Basarabia, pe care o căutasem! Basarabia era alta, o Basarabie străină, dură, ostilă.

Am ajuns în Chişinău. Am fost cazaţi la hotelul ,,Strugurel”. Tot personalul era rusofon. Vorbeau româneşte stâlcit. Un ghid rus ne-a condus prin oraş. S-a purtat oribil cu noi. Ne-a insultat în cea aveam mai frumos şi mai sfânt în istoria noastră. Nu ne-a dus nici măcar la statuia lui Ştefan cel Mare. Am văzut-o mai târziu, când ne-am dus fiecare cum am putut. Pe stradă şi în magazine se vorbea ruseşte. Când te auzeau vorbind româneşte, te priveau suspect, ironic, te lăsau să aştepţi mult şi bine, până să te servească.
Seara m-am dus la culcare cu o profundă mâhnire în suflet. Mai bine dacă n-aş fi făcut acea excursie. Era ca la înmormântarea cuiva. Sunt persoane care nu se duc  la înmormântarea unui prieten, rude sau cunoscut, pentru a nu-l vedea mort. Acele persoane vor să rămână cu amintirea celui dispărut nealterată de moarte. Aşa eram eu atunci. Mai bine să fi rămas cu imaginea ideală a Moldovei de dincolo de Prut, cum reuşise bunicul meu să mi-o clădească!

În momentul în care am deschis radioul de pe noptieră, am rămas  surprins.  Numai la aşa ceva nu m-aş fi aşteptat.  Radio Chişinău transmitea muzică românească din toate regiunile României. Toată noaptea am ascultat cântece vechi şi noi pe care le ştiam şi altele pe care nu le ştiam. Ceva din adâncul fiinţei mele m-a înflăcărat. Am pus mâna pe telefon şi am reuşit să iau legătura cu postul de radio. Am spus cine sunt  şi că aş vrea să merg a doua zi cu grupul să prezentăm câteva cântece şi , dacă se poate, să  vorbesc. Am întâlnit multă bunăvoinţă în vorba interlocutorului meu. A luat legătura cu cine trebuia şi au fost de acord. Până dimineaţa am scris un discurs  cum am crezut eu că e mai potrivit.

Dimineaţa mi-am deşteptat colegii cu noaptea în cap, am mers la masă de îndată ce s-a deschis restaurantul şi, la ora opt eram la poarta Radioteleviziunii din Chişinău. Ne-au primit cu bunăvoinţă. Doamna redactor – şef  Tamara Dorogan ne-a primit bucuroasă. Am vorbit cu dânsa şi am intrat în emisiune. Am cântat cântece româneşti de pe la noi, am cântat colinde, apoi eu am început să vorbesc. Nu ştiam dacă voi mai pleca de acolo liber, dacă nu cumva mă vor aresta. Simţeam însă în străfundurile fiinţei mele nişte resorturi neîntâlnite, care-mi dădeau aripi şi cuvântul meu era mai înflăcărat ca oricând. După emisiune, Doamna Dorogan şi colegii săi ne-au făcut un cadou de zile  mari: ne-au pus o casetă, pe care era înregistrat un concert dat de Gheorghe Zamfir la Paris, înainte de 1989. Nu am auzit muzică mai tulburătoare decât aceea. Cântecul lui Zamfir ne înălţa până la ceruri şi ne cobora în abisuri, ne povestea istoria neamului cu o putere cum nu mai întâlnisem. Când a cântat o doină asemănătoare unui bocet, un glas de femeie striga asemenea unei mame care-şi găseşte unicul copil mort: ,,Nicola, Nicola,/ Ce-ai făcut cu ţara mea!” Citisem de nenumărate ori de puterea educativă a muzicii, dar atunci simţeam cu adevărat această putere că ne invadează fiinţa. Priveam unii la alţii, excursionişti şi redactori, nu ne spuneam nimic, ci doar plângeam. Prin lacrimile noastre ne spuneam de fapt totul. Toată istoria noastră se concentra în lacrimile acelea. Parcă vorbeau moşii şi strămoşii noştri prin ochii şi lacrimile noastre. Cuvintele erau de prisos. Poate chiar ar fi profanat sfinţenia momentului. Cred că momentele acelea au fost printre cele mai înălţătoare din viaţa mea.
De la un chioşc de ziare am cumpărat mai multe numere din ,,Literatură şi artă”. Din   paginile acestei reviste simţeam cum răzbate duhul românesc. Era o altă lume decât cea pe care o întâlnisem în codrii de pe marginea drumului, pe stradă. Era lumea intelectualilor basarabeni, care se străduiau să renască  o conştiinţă, să reclădească o istorie strivită, împrăştiată. Era lumea lui Vieru, a lui Dabija, a Leonidei Lari şi multor altora ca ei, care gândeau şi simţeau româneşte cu adevărat.

Pe fondul acesta sufletesc mi-a apărut Părintele Petru Buburuz. Mi-am dat seamă că face parte din lumea intelectualilor progresişti de care am vorbit mai sus şi de aceea i-am căutat prietenia. I-am simţit nevoia. Scrisorile noastre au început să treacă Prutul dintr-o parte într-alta de-a lungul anilor. Am publicat în revista sa, ,,Luminătorul”, revistă de mare respiraţie duhovnicească, am vorbit de nenumărate ori la telefon, apoi pe internet. Îl credeam un munte de om. In 2006 am avut prilejul să-l întâlnesc la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti  faţă către faţă. Am rămas descumpănit.  O fire măruntă, modestă, sensibilă, firavă chiar. Ducea cu sine un maldăr de devize, proiecte şi hârtii, cu care spera să obţină ajutoare ca să termine opera vieţii sale:  catedrala ,,Sf. Petru şi Pavel” din Chişinău.

Printre oamenii de seamă pe care i-am cunoscut în viaţă, îl număr şi pe Părintele Petru Buburuz şi-i mulţumesc că există şi că face ceea ce face acolo pentru credinţa ortodoxă şi pentru fiinţa românească.

La ceas aniversar, îl îmbrăţişez cu toată dragostea de frate întru Hristos şi întru limbă şi fiinţă românească şi-i urez din tot sufletul ,,La mulţi şi fericiţi ani![1]

                         Pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA

 

[1] La ceas aniversar: Părintele Petru Buburuz, în ,,Neamul românesc” din 20 sept.  2007(http// neamulromanesc. wordpress. com); vezi și ,,Luminătorul”, Chișinău, ediție on-line, 2007, dec. ( http://luminatorul.  wordpress. com/); în ,,Luminătorul”, Chișinău, 2007, 5(sept.  -oct.),pp.  37-39. A se vedea și Părintele Petru Buburuz, în ,,Datina”, Tr.  Severin, 2007, 21 dec., p.  10; în vol.  Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.  IV, 2011, pp.  11 – 14.

Facebooktwitterby feather