Motto: „Tot ce e bun, tot ce e magic se întâmplă între lunile iunie și august…”
(Jenny Han, The summer I turned pretty )

Doamne…câtă vară, în sfârșit…! Câtă libertate… câtă respirare în voie, fără declarație pe proprie răspundere…! După atâta amarnică claustrare pandemică, mă gândesc serios să-mi iau concediu toată vara și să-mi refac vreme de trei luni, rezervele de bun și magic, așa cum spune scriitoarea Jenny Han în cartea pe care am amintit-o mai sus.
Până atunci însă, mi-a „căzut” în inspirația momentului o destinație mai sălbatică și mai apropiată, care întrece cu mult în frumusețe Valea Prahovei. Mai fusesem și-acum doi ani pe Valea Teleajenului, căci despre ea este vorba, dar mă învârtisem numai prin Slănic Prahova, cu ale sale obiective turistice binecunoscute de-acum.
De data asta am ales să merg la Muntele Roșu, din masivul Ciucaș. Dacă nu știați, se numește așa din cauza rhododendronului ( sau bujorul de munte, cum i se mai spune) care în luna iunie colorează în roșu întreg masivul muntos, oferind un spectacol unic.
Drumul e greu, mult calcar și grohotiș, serpentine și pante abrupte, dar curând aveam să-mi dau seama că efortul merită cu prisosință. Am urcat până la ceea ce a fost odată Cabana Silva și spun așa, fiindcă astăzi locul este pustiu. Pandemia a fost probabil „bomboana pe colivă”, pentru un loc care chiar și-așa era greu accesibil. E aproape paradoxal, dar pustietatea nu face notă discordantă, ci completează în chip fericit liniștea și sălbăticia locului. Cât vezi cu ochii totul e verde, numai pâlcurile de rhododendron par picături de culoare roșie prelinse din pensula cu care Dumnezeu se mai joacă uneori și zugrăvește „de subțire” toate frumusețile lumii.
În poala muntelui pe pajiște sunt doi cai care despart în decinde atemporală tărâmurile pietrei și-al ierbii, ale lui aici și acolo, ale lui acum și atunci. În aer se aude un cântec ca o chemare, ascult și nu-mi dau seama de unde vine, ascult iar și iarăși de minute bune sunetele tulburătoare, și mă întreb dacă nu cumva o fi cântecul coropișnițelor, știam despre el că poate fi auzit în serile ce premerg verii, că e subțire și trist ca o litanie.
Dar nu, este cu totul altceva și…deodată, observ în ochiul de apă din marginea drumului, un broscoi care-și cheamă perechea, curând apare și ea, umbră sfios-verzuie, înotând timid grațios. Și pricep pe dată că, de bună seamă, cântecul lui este ceea ce se auzea atât de frumos. Și preț de câteva minute asistăm la ritualul seducției și-al împerecherii, o poveste alcătuită din sunete, chemări, mișcări și zgomote care împlinesc simplu, sub ochii noștri, taina ancestrală a vieții.
Privesc și știu sigur că, după ce vom fi plecat, prințul broscoi se va transforma fără doar și poate într-un tânăr chipeș, exact ca-n poveștile pe care ni le spuneau în copilărie părinții și bunicii noștri! Pentru că numai iubirea poate să transforme și să înfrumusețeze orice ființă, oricum s-ar numi ea…!
Am lăsat în urmă muntele Roșu și poveștile lui, mă întorc către pensiunea unde avem cazare, pentru o binemeritată odihnă, după atâta drum. E sâmbătă după-amiază, și am o stare de grație, mă gândesc la frumusețea locului care mă așteaptă, la curtea încărcată de brazi și flori, la mierlele care în tot ceasul dimineții cântă și strigă lumii bucuria răsăritului de soare.
Numai că, surpriză…!…când am ajuns, mai-mai să cred că am greșit locația, la pensiunea de vis-a-vis părea că se dezlănțuise iadul, urlau manelele din toți rărunchii vijeliilor, minunilor și salamurilor! Turiștii care au descins între timp din vreo patru mașini veniseră puși pe treabă.
În câteva minute locul a devenit de nerecunoscut, afară parcarea era plină până în stradă, în curte ardeau grătarele și fumul luase în stăpânire toate curțile vecinilor, la întrecere cu fumul țigărilor. În balconul de la etajul pensiunii niște fete cântau frenetic și se întreceau în demonstrații de bellydance, cu țigara într-o mână și telefonul în cealaltă mână, pentru selfie-uri. Jos în curte, bărbații întorceau fripturile și se înjurau amical, în gura mare bineînțeles.
Momentul de ridicol maxim a fost acela în care unul dintre ei a ieșit ținându-și copilul de câțiva anișori în brațe, și-a luat din mașină ochelarii de soare, după care s-a întors în fumul de la grătar cu ochelari negri de soare la ochi, în pași de dans și cântând ” Așa sunt zilele mele…”
Târziu, după miezul nopții, încă se mai auzeau strigături și chiuituri. Petrecăreții erau tineri toți, nici unul nu avea mai mult de 40 de ani. Dimineață la prima oră au plecat acasă, la fel de gălăgioși cum veniseră. Fuseseră, chipurile, la munte…munte din care nu văzuseră nimic altceva decât mâncare, băutură și muzică asurzitoare.
Două ore mai târziu aveam să plecăm și noi la mânăstirea Suzana, despre care auzisem tot felul de lucruri frumoase. Așezată pe fruntea unui deal, mânăstirea se dezvăluie privirii pe de-a-ntregul, de după o buclă de șosea în pantă. În stânga curge Teleajenul, printre pomi și brazi și vegetație de tot felul. Curtea mânăstirii respiră larg, în mijlocul ei se sumețește biserica, iar de jur împrejur s-au prins de mână chiliile maicilor, una lângă alta, formând un corp compact.
Fără să aibă perfecțiunea de la Agapia sau splendoarea Văratecului, așezarea cucerește prin firesc, simplitate și naturalețe. Liniștea desăvârșește locul, și acum înțeleg de ce va fi ales Liviu Rebreanu să scrie aici romanul „Ion”, așa cum spun cronicarii că s-ar fi întâmplat. Pictura interioară este fascinantă, executată în ulei de cel mai bun ucenic al pictorului Gheorghe Tattarescu, ceea ce face din biserică o adevărată bijuterie. Mânăstirea adăpostește un muzeu cu o colecție deosebită de obiecte de artă (icoane vechi, obiecte de cult, odoare de preț).
Afară, între cer și pământ sunt doar florile din curte, și mușcatele ce se revarsă din chiliile măicuțelor, peste pridvoarele din lemn, amintind de superba cădere de la începuturile lumii.
Ar fi fost să închei povestirea mea aici, dacă nu mi-aș fi amintit de-o întâmplare de dinaintea plecării. Ieșind din curtea mânăstirii, am observat venind spre noi o măicuță, despre care am aflat ulterior că avea vreo 92 de ani. Mică, adusă de spate, îmbrăcată în negru din cap până-n picioare, se sprijinea într-un baston și mergea încetișor, în pas adăugat, către mânăstire. Se vedea cât colo că cei câțiva pași pe care-i avea de străbătut până la intrare însemnau drum lung pentru Sfânta Vineri, așa cum îmi plăcea să cred că o cheamă. Și m-am gândit la noi, cei care obținem lucrurile cu telecomanda sau cu un simplu click.
Și întrebarea a pornit singură de pe buze:
” – În ce se măsoară distanța…?
” – În credință ” a venit neîntârziat de lângă mine răspunsul, care avea să-mi tulbure inima și sufletul pentru totdeauna.

Jurist Roxelana Radu
Membru UZPR

by

Referinţă Bibliografică

PRINȚUL BROSCOI, MANEAUA ȘI SFÂNTA VINERI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 iulie 2021