A doua zi, Camelia se trezi ca și cum nimic deosebit nu se întâmplase în ziua precedentă. Ca de obicei, Camelia parcurse drumul către Universitate pe jos, așa cum făcea când era studentă. Nu concepea să meargă cu troleibuzul. Locuia pe bulevardul central și se obișnuise, să ajungă rapid în centrul orașului, unde erau și corpurile Universității. Traseul era atât de plăcut, încât o îndemna la visare.
Intră în sala de laborator. Razele soarelui se revărsau în cascadă, prin ferestrele imense, ce ocupau aproape tot peretele exterior. În față, în primul rând se așezaseră cei mai înalți studenți din an. Și-a dat seama imediat, că se dispuseseră așa intenționat. Probabil aflaseră că vine o persoană, care de abia terminase facultatea. Camelia era mai mică decât studenții săi ca vârstă, pentru că ea începuse școala la cinci ani și jumătate dar și pentru că studenții făceau armata, înainte de începerea facultății. Blonduță, suplă, cu figură de păpușă, cu ochii mari, negrii, Camelia știa că totdeauna a părut mult mai mică decât vârsta pe care o avea. Iarna a găsit soluția de rezolvare a aceastei probleme: s-a îmbrăcat cu haina sa nouă, trei sferturi, de nutrie neagră și cu căciula de vulpe polară.
Cursul se desfășura pe parcursul semestrului doi, în al doilea an universitar. În timpul seminarului, a constatat că sfaturile profesorului său coordonator domnul Toia i-au fost utile. Acesta îi spusese să rețină și rezultatele calculelor parțiale și finale ale problemelor rezolvate în cadrul seminarului coordonat, pentru a putea verifica astfel corectitudinea rezolvării. În acest fel făcea și economie de timp, și vedea imediat orice greșeală, făcută de vreun student, la tablă. Știa că doar cei mai buni alegeau această specializare, ca să nu ajungă prin cine știe ce loc uitat de lume, deoarece repartițiile guvernamentale erau foarte bune, pentru cei ce terminau această facultate – majoritatea locurilor de muncă în județ! Poate se strecura și câte un șmecheraș, cum era cel din spatele sălii, care îi făcea din când în când Cameliei, obraznic, cu ochiul. Camelia se făcu că nu îl vede și ora se desfășură în condiții optime. Unul ca el nu avea șanse mari să finalizeze facultatea, dacă nu învăța serios și dacă capacitățile lui intelectuale nu erau ridicate, să facă față cerințelor universitare severe.
Cursul se apropia de sfârșit. Câțiva studenți rămăseseră să-i pună câteva întrebări. Camelia era însă sigură pe ea și pe cunoștințele ei. “Oare ei credeau că nu are răspuns la întrebările încuietoare? ”, gândi ea. D-l profesor Toia o avertizase asupra acestui aspect.
Verificase cursul pentru studenți pe care urma să-l publice domnul Toia și trebuia să îl ducă urgent.
Acasă la profesor, ca întotdeauna, o întâmpină mama acestuia: – Mi-ar plăcea o noră ca dumneavoastră, îi spuse femeia Cameliei. Dar fiul meu este cu treizeci de ani mai în vârstă. Dacă ați dori, însă, dumneavoastră …
Camelia nu-i răspunse, ca și cum nu ar fi fost întrebată. I se părea o întrebare retorică. Profesorul o stresa totdeauna și când făcea crize, se speria foarte tare. Ea era o fire veselă și liniștită.
Cursul se desfășura în semestrul doi, în anul doi de facultate. Trebuia însă să meargă în corpul Y, unde avea cabinetul, împreună cu domnul profesor, asistenții și celălalt stagiar, care avea ca și ea, repartiție guvernamentală dublă, în învățământ și cercetare, pentru că terminaseră facultatea cu medie mare, printre primii.
Soarele își arunca șăgalnic câteva raze răzlețe printre crengile copacilor, când Camelia intra în corpul Universității. Clădirea veche, veșnic întunecată, îți dădea senzația că pătrunzi în alt timp istoric și gândurile i-au zburat involuntar, către alte vremuri. Contactul cu prezentul a fost însă atât de rapid, încât Camelia avu senzația că se trezește dintr-un vis.
– Servus! salută Camelia, în timp ce deschidea ușa unei săli de laborator, plină cu aparatură electronică și computere.
– Săru’ mâna! îi răspunse tânărul, subțirel și negricios din sală.
– Aaaa! exclamă Camelia râzând, acum când am reușit eu să vă spun „Servus! ”, dumneavoastră nu-mi mai răspundeți cu „Servus! ”.
Gigi i-a fost Cameliei nu demult asistent și aceasta era cauza faptului că, ea îl saluta mereu, tot ca pe domn’ profesor. Îi era greu să se obișnuiască, să îi spună colegialul salut brașovean “Servus!”. Mai greu îi era însă cu d-l asistent Mihai, care avea și o figură impunătoare,, la cei peste 1,90 m ai săi.
Din compartimentul din față, apăru un bărbat matur, cu trăsături rustice și cu capul înconjurat cu o corolă de cârlionți negri, îmbrăcat în costum elegant. Era domnul profesor Paporniță, șeful de catedră. Când îl vedea, totdeauna, Camelia se gândea că un costum popular de Oaș, de unde provenea el, i s-ar fi potrivit de minune. Și-și imagina, fără efort, cum ar arăta îmbrăcat cu acesta și zâmbea discret în timp ce-l privea. Dacă ar fi știut el, la ce se gândea ea…
– Vrei și tu ceai? Uite aici e o cană fără stăpân, îi spuse domnul profesor, cu voce molatecă.
Camelia acceptă, dar nu neapărat pentru ceai, ci pentru că acest ritual al ceaiului era un moment unic. Era ca o acceptare în cadrul grupului. Domnul profesor îi repartizase pe ea și pe celălalt coleg stagiar, în sala cadrelor didactice, cu el și cu cei doi asistenți, Gigi și Mihai. Profesorul își făcuse un separeu, ecranând partea cu ferestrele cu un glasvand. La intrarea în separeu era secretara, o femeie în jur de 35 de ani, subțirică, cu ten uscat și ridat, cu părul roșu, aflată permanent într-o stare de efervescență, care contrasta puternic cu calmul celorlalți.
– Numai fără zahăr poți savura aroma ceaiului. Așa am învățat eu, când am fost în Franța, explica Doru, unul dintre inginerii cercetători.
Într-adevăr, ceaiul de măceșe, băut avea altă savoare neîndulcit. Camelia și-a făcut un obicei, de a bea ceaiul astfel. Cafeaua devenise un lux, în acea perioadă și nu se mai găsea decât cu relații, așa că ceaiul de măceșe o înlocuia cu succes, în catedră. Și oricum era de preferat “nechezolului”.
Tânăra luă loc la unul din computere și începu să lucreze.
Veni curând și pauza. Nu o pauză stabilită de cineva anume, dar după ora zece, fiecare om care își termina activitatea propusă, ieșea pe renumita stradă Republicii, să servească o cafea sau un pateu. Strada avea un farmec aparte. Clădirile, toate aparținând secolului trecut, se păstraseră intacte, de parcă timpul s-ar fi blocat sub vraja lor. Aveai senzația că ai pătruns prin tunelul timpului, în altă epocă. Doar magazinele și localurile de la parterul clădirilor, te mențineau în contact cu realitatea. Și desigur faptul că circulația autovehiculelor era interzisă pe această stradă, accentua mai mult starea de reverie, în mrejele căreia cădeai involuntar, ca Ulise ademenit de cântecul sirenelor.
Camelia își formase ca obicei, să meargă la cofetăria, unde putea servi un caffé–frapé. Uneori mânca și câte un pateu cu brânză. Odată și-a luat și ea un pateu cu varză, pentru că fostul ei lector, actualmente coleg, Mihai, o rugase să-i cumpere câteva pateuri cu varză. Dar a fost prima și ultima dată. După prima mușcătură simți ceva tare, metalic între dinți. A tras cu mâna și a apărut o frumoasă spirală metalică, desprinsă din pămătuful de curățit vase. Nu i-a spus însă colegului, să nu-i strice pofta de mâncare. Dar, de atunci, Camelia nu a mai încercat, să cumpere pateuri cu varză, niciodată…
În cabinet, intră Răzvan, ca în fiecare zi, pentru a da indicații la proiectele de diplomă ale studenților, din anii terminali. Apoi, făcea câteo vizită domnului profesor Paporniță.
La ora zece când a ieșit, ca de obicei, în pauză, Camelia se întâlni în curtea Universității, cu Răzvan.
– Mergem să bem o cafea la „ARO”? o întrebă el. “Aro” era localul cel mai scump și mai select din Brașov. De obicei era frecventat numai de străini. Singură, Camelia nu s-ar fi dus acolo. Nu a mai fost la “Aro” decât cu fostul său soț.
– Și… cum ai ajuns aici, printre noi? întrebă bărbatul, sfredelind-o curios, cu ochii.
Răzvan nu semăna deloc cu fostul soț. Era mic de înălțime. Camelia îi studie frizura, ca a unui călugăr franciscan. Fostul său soț semăna cu Antonio Banderas. Era brunet, înalt, cu structură atletică și păr negru, ondulat. Când mergeau pe stradă sau la vreun eveniment, toată lumea se uita la ei cu invidie, considerându-i perechea ideală, fericită.
– Am avut repartiție guvernamentală dublă la terminarea facultății. Am absolvit facultatea printre primii, răspunse Camelia.
– Eu am făcut Liceul “Johannes Honterus” și “Facultatea de Informatică” la Cluj. Am avut repartiție ca profesor. Apoi am avut ocazia să vin aici. Lucrez cu Dan, inginerul electronist din grupul de prelucrare de imagini. Mi-am susținut doctoratul cu Solomon Marcus.
– Vreau și eu să-mi dau doctoratul, spuse Camelia dar profesorul meu coordonator spune să mai aștept … sunt foarte puține locuri la doctorat. Trebuie să realizez ceva nou, inedit în domeniu. La înscriere trebuia să ai deja realizări originale remarcabile, multe articole științifice publicate iar pentru aceasta trebuie să muncesc enorm …
Și eu vreau să urmez matematica, ca a doua facultate. Toți colegii mei de liceu credeau că aceasta este facultatea la care voi merge. Am fost olimpică la matematică… și cea mai bună la această disciplină din clasă, clasă specială de matematică-fizică. Făceam treisprezece ore de matematică pe săptămână, plus ore sâmbăta, la cercurile pe județ și pregătiri pentru olimpiadă, pe liceu și municipiu. Mama dorea însă să mă fac ingineră, ca și tata, care a făcut “Electronică și Telecomunicații„. Tata avea de trei ori salariul mamei, plus sporuri pentru orele suplimentare, ca profesor la Universitate și la liceu. Mama a terminat Universitatea din București și a luat Brașovul la repartiție, în învățământ. Iar tata a luat după ea, în același oraș, la “Regionala de Căi Ferate”, deși ar fi dorit să rămână în București, pentru că era bucureștean.
– Și tatăl meu este în București , spuse Răzvan. Dar părinții mei sunt divorțați…
– Acum, să ne întoarcem la Universitate, este târziu, observă Camelia.
La plecarea către casă, de la Universitate, în autobuz, Camelia observă pe fostul său soț. O văzuse în stația de autobuz și urcă și el, după ea. Nu era prima dată când o urmărea.
A doua zi și în zilele următoare, Camelia știa că, atunci când pleca în pauză, Răzvan venea și el imediat.
– Ce-ți place să studiezi mai mult? o întrebă Răzvan.
– Greu de spus! La patru ani știam deja să scriu și să citesc și făceam “poezii”. Bunicul mă învățase. “Compune-mi și mie o poezie!”, spuse în glumă, odată, unchiul meu, cercetător într-un institut bucureștean. „Acum nu am inspirație!” i-am răspuns eu, foarte serioasă. Unchiul meu rămase încremenit. Se întreba cum un copil atât de mic, știa de “inspirație”. Pentru mine, însă totul era simplu. Bunicul îmi povestea despre poeții, scriitori români și din literatura universală, despre operele lor. Îmi spusese de “Caligramele” lui Apolinaire, de Voltaire, de Jean Jacques Rousseau, de Byron, de Tolstoi și de atâția alții. Dar cel mai mult îmi vorbea despre Eminescu. Îmi povestea despre viața lui, îmi recita și comenta poezii, îmi explica aspecte din critica lui George Călinescu, continuă Camelia.
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..