Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » prof. LIVIU MARTIN: Despre primăvară, dintr-o vară fără viitor

prof. LIVIU MARTIN: Despre primăvară, dintr-o vară fără viitor

 

 

În ciuda verii toride, care ne-a spus deja, sau poate tocmai pentru a-i neutraliza puterea, scriitoarea Vavila Popovici revine în forță cu un nou volum de versuri.

„VOCI DE PRIMĂVARĂ” este, în opinia mea, un elogiu adus atât anotimpului, cât și începutului, trezirii, sentimentului care se naște iar și iar, independent de voința noastră și de timpul care ne micșorează ființa pământească. Altfel spus, este vorba despre un început, despre o trezire provocate nu la intervale cunoscute, detectate nu prin indicii de mult știute, ci survenite în baza unui algoritm de dincolo de mintea noastră cauzală.

Volumul publicat de curând, în SUA – este, bine înțeles bilingv. Doamna Vavila Popovici are cititori fideli și pe continentul american. De altfel, poezia sa din ultimii ani se modulează pe specificul frazei americane, care nu e romantică, ci echilibrată emoțional, o frază care se străduiește să obțină efectul maxim cu mijloace reduse, dar bine gândite și armonizate.

În „VOCI DE PRIMĂVARĂ” apar caiși, păsări, îngeri, dorințe, fluturi, grădinile copilăriei, maci, petunii, apare Expo-Parcul, în proximitatea căruia poeta a locuit zeci de ani, tresare creanga de salcie, miros teii, luminează cărți, în odăi frăgezite de liniște, tace pământul în noaptea Învierii Domnului. Toate acestea sunt, e corect să recunoaștem, ca apa de fântână în dogoarea și în frica de-afară. Pentru că, oriunde întorci capul, te întâmpină zgomot de sumbre prefaceri, ca zgomotul de război, și te izbești de întunecimi sufletești. Or, peisajele din altă viață, din alt timp, recreate de volumul doamnei Vavila Popovici, reușesc să ridice o barieră, chiar dacă fragilă, între acum și mâine, între ce încă mai este și ce ar putea fi.

Dincolo, însă, de invocarea tandră a anotimpului, volumul întoarce obrazul către o renaștere în duhul melancoliei.

Melancolia văzută ca anotimp al bobocilor, al înfloririlor, al zămislirilor, este ceea ce consider că ne propune poeta ca noutate de abordare. Iată ce scrie în „Poveste de iubire”:„Un bărbat îmi aducea flori./ Îl așteptam în fiecare zi./ Îi auzeam pașii și el îmi aducea/ flori albe și roșii./ Odată am murit visând că dormeam/ și bărbatul iubit/ îmi aducea flori albe și roșii./ Astăzi continui să mor,/ visând la bărbatul iubit/ care-mi aducea flori albe și roșii”. Este posibil să reîncepi să trăiești și așa, adăugând prin renunțare, sublimând? Dacă acceptăm prezentul, dacă-l privim cu îngăduință, chiar cu prietenie, niciun viitor, nicio frică de pe această planetă nu ar avea, nu-i așa, putere reală asupra noastră?! Secretul stă, sugerează autoarea, în alchimizarea clipei. Dacă tu o onorezi, și ea te onorează pe tine, trecerea devine mai ușoară, aproape insesizabilă, pierderile, suferința ating doar suprafața a ceea ce suntem sau credem că suntem.

   „Atenție, vă rog! Lăsați fluturele alb să zboare!/ Este atât de plăpând/ față de impozanta dumneavoastră făptură./ Respectați-i bătaia de aripi!/ Spaimele lui nu vă vor fi/ nicicând cunoscute” („Poetul”). Din nou o mostră ce poate să însemne fragilitatea începutului, fragilitate însoțită totdeauna, ca o umbră, ca o căptușeală, de melancolie, tocmai pentru că nimic nu e sigur, nimic nu e permanent, nimic nu durează. Evident că nu putem și că nu vrem să renunțăm la viziunea primăverii absolute, a tinereții absolute,  dar, repet, merită atenție perspectiva stimatei doamne Vavila Popovici, chiar dacă pare decor sau o soluție paliativă. Dacă decorul, temporalul, gracilul dețin, la o adică, puteri pe care nu le știm? Dacă să exiști plenar nu mai este, la un anume punct, ce știm că este? N-ar trebui atunci să începem să căutăm în altă parte?

 

Prof. Liviu MARTIN

 

 

Facebooktwitterby feather