RELIGIOZITATEA POETULUI MIHAI EMINESCU
„Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour din marea de amar.” – Mihai Eminescu
Multă lumen s-a întrebat dacă Mihai Eminescu era religios și în ce credea el.
Simpla relatare, cu o fervenţă uluitoare a unor cuvinte ce ţin de domeniul religiei ca: înger, cer, divin, icoană, sfințenie, candelă, Preacurată, rai, profet, lumină, rugăciune, şi multe altele, dovedesc fără putință de tăgadă conștiința sa religioasă.
Sunt cercetători care spun că Eminescu era un om credincios, ataşat de religia ortodoxă, în care a fost botezat în biseria Uspenia din municipiul Botoşani, care îi confirmă apartenența la religia creștină.
„În aproape toată opera literară eminesciană se poate distinge profunda credinţă a acestuia în Dumnezeul creştin”, mărturisește Theodor Damian – preot, profesor universitar, critic literar şi poet stabilit în Statele Unite Faptul – iar că Eminescu credea în Dumnezeu nu mai trebuie demonstrat.
Eminescologul Theodor Damian afirmă că în aproape toată opera literară eminesciană se poate distinge profunda credinţă a acestuia în Dumnezeul creştin. El mai afirmă că divinitatea apare foarte frecvent în creaţia eminesciană. „Eminescu Îl invocă pe Dumnezeu foarte des în poeziile sale, după cum Îl prezintă descriptiv, invocarea însă este rugăciune, este parte a unui dialog cu Dumnezeu” (Theodor Damian: „Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu”
Pentru a-şi susţine afirmaţiile Theodor Damian exemplifică din poeziile lui Eminescu. Motivația confesivă apare în poemul „De-aş muri ori de-ai muri”: „Dar de-i muri tu, înger de palidă lumină/ O ce m-aş face-atuncea, mărite Dumnezeu?”.
Alt exemplu este poezia „Învierea”: „Cântări şi laude-nălţăm / Noi ţie, unuia / Primindu-l cu psalme şi ramuri / Plecaţi-vă neamuri / Cântând Aleluia”, iar ca dovezi sunt relevante poemele „Dumnezeu şi om”; „Din lira spartă”; „Rugăciune” sau „Mo”
Deși era un om profund credincios, cu dovezi incontestabile, Mihai Eminescu s-a ridicat împotriva corupţiei din cadrul sistemelor religioase, a jugului neştiinţei, a fanatismului şi a întunecimii dogmatice – idei exprimate în poemul „Împărat şi Proletar”: „Religia-o frază de dânșii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug” , dar și în alte poezii cu mesaj puternic social.
„Dar Eminescu nu este un antireligios, un ateu, cu un revoltat împotriva formelor religioase corupte, sau împotriva manipulării prin religie spre exploatare”, mai precizează Theodor Damian în lucrarea sa.
Din biografia sa aflăm că Eminescu dorea să se călugărească, amintind că în perioada cea mai neagră a existenţei sale, poetul şi-a exprimat intenţia de a se călugări. Dezamăgit de șicanele contemporanilor și situaţia politică a României din vremea sa, obosit de munca susţinută de la ziarul „Timpul”, Eminescu se gândea tot mai des la călugărie. Înainte cu un an de momentul fatidic de la 28 iunie 1883, Eminescu îi scria bunului său prieten Zamfir Constantin Arbore (iredentist şi redactor la ziarul ”Românul”), despre această intimă dorinţă de a se călugări. „Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la «Românul», eu de la «Timpul» și hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ.”, îi scria poetul prietenului său în 1882. Ideea a continuat și după internare, când și-a exprimat dorinţa de a se călugări la o mănăstire din Bucureşti – răzvrătit împotriva formelor religioase corupte.
Referitor la afirmații anterioare, se poate spune fără pic de îndoială că viața lui Mihai Eminescu a fost o ederă de inspirație divină și păcate lumești ca o sinusoidă între teluric și celest. Memorabilă peste vremuri rămâne creația în versuri – Rugăciune.
„Rugăciune” către Maica Domnului, izvorâtă din sufletul poetului Mihai Eminescu, l-a impresionat și pe Papa Ioan Paul al II-lea. Versurile au fost recitate în limba română la Vatican.
Considerat una dintre cele mai luminoase figuri ale istoriei secolului al XX-lea, Papa Ioan Paul al II-lea (18 mai 1920 Wadowice, Polonia –2 aprilie 2005, Vatican) a fost puternic impresionat de versurile poetului național Mihai Eminescu, pentru a arăta lumii că cea mai frumoasă rugăciune a fost scrisă de un român.
Astfel, în anul 1999 – cu puțin timp înainte de vizita sa în România – cel de-al 264-lea papă a recitat, în limba română, în Piaţa san Pietro din Roma, „Rugăciune” către Maica Domnului compusă de Mihai Eminescu. Evenimentul a avut loc într-o duminică, la binecunoscuta ceremonie Angelus.
Despre Mihai Eminescu a vorbit și Papa Francisc în 2019, când a transmis un mesaj despre unitate către cei 100 000 de credincioși, care au venit la Iași pentru a participa la ceremonia organizată cu ocazia vizitei sale.
„Toți înflorim când suntem iubiți, pentru că iubirea prinde rădăcini și ne cheamă să ne înfigem rădăcinile în viața celorlalți. Așa cum ne spun cele mai frumoase cuvinte ale poetului vostru național, care îi dorea dulcii sale Românii: „Fiii tăi trăiască numai în frăție ca a nopții stele…” (Mihai Eminescu – Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”), a spus Papa Francisc.
Astfel, geniul lui Mihai Eminescu dăinuie peste veacuri prin cele mai impresionante creații literare, cu vibrația sufletului în cerneala inimii pe papirusul timpului. Din creațiile eminesciene transcende peste vremuri dragostea poetului pentru țara sa, cu tradiții și credința strămoșească, patriotismul pentru vatra străbună și Profetismul său religios.
Deși s-a stins din viață la o vârstă fragedă (1850-1889), Mihai Eminescu a avut o vastă activitate literară și publicistică și o contribuție majoră în cultura românească, de ziua nașterii sale, din anul 2011 fiind sărbătorită și Ziua Culturii Naționale a României.
Mihai Eminescu, supranumit și „Luceafărul” poeziei românești, rămâne cel mai citit poet și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.
*
În lumea ta rămâi nemuritor,
Luceafăr pe aripi plutitoare!
Să răsari în soarta românilor
Cu timpul și viața trecătoare!
Maria Filipoiu
by