REVERIE…
#AnnaNoraRotaru – autor
Mă vestise toamna, cu o frunză-n geam,
Lipită de cerceveaua umedă și scrijelită…
În palmă o luasem și-ușor o atingeam,
Să-i insuflu viața, voiam și m-amăgeam,
Că opri-voi timpul, din fuga-i nestăvilită,
Ce mă lasă ofilită…
Plouă nemilos, vântul zgreapțănă la ușă,
Răbufnește-n vârtej, frunze-n sus ridică…
Mai zădărăsc focul, să învie sub cenușă,
Pe tăciuni pun vreascuri și câte o pănușă,
Țâșnind o flăcăruie, întunericu-mi despică
Și vălul nopții pică…
Pe umeri pun șalul, mă-nfășor, mă strâng,
Fac loc cu vătraiul, să pun cafeaua-n spuză…
Cu un oftat adânc, tristețea vreau s-o frâng,
Ochii-mi pustiiți, mi-i șterg să nu mai plâng,
Nostalgia o alung, din mintea mea confuză,
Mușcându-mă de buză…
Mă fură gândul iar, cafeaua-mi dă în clocot,
Așa cum m-am lăsat, de amintiri sorbită…
Departe parc-aud, un zgomot ca de ropot,
Sau… poate-i vântul, se zbenguie prin clopot,
Trezându-mă din vis, nădejdea-ntr-o clipită,
Mă bagă în ispită…
Alerg iar la fereastră, iar plină de speranță,
Simțind totul în jur, cum pare-a prinde viață…
Mă uit printre perdele, mi-i sufletul romanță,
Aud pași în pridvor, mân-apăsând pe clanță
Și văd chipul așteptat ieșind parcă din ceață !
E mintea mea răzleață…
______________ NORA _____________
versuri din vol. __ „Pe tărâmuri neumblate”__



