Câte-odată, te-apucă-un dor de tine, aşa, din senin, şi te trezeşti rememorând clipe, ani, oameni, întâmplări… O lume, o parte din viaţă, privită cu graba de-a nu o pierde, de a nu-ţi fugi de sub pleoape; amintiri, secvenţe derulate repede, iar apoi, unele – cu încetinitorul, în speranţa că poate vei desluşi chiar şi chipul sufletului tău de altcândva…

Iaşii studenţiei. Iaşii din urmă cu vreo jumătate de secol. Farmecul lecturilor, parfumul teilor şi al liliacului înflorit, bulevarde, străduţe vechi şi prăfuite, umbrele marilor scriitori, marii cărturari ai ţării în care şi tu ai devenit, oamenii de ştiinţă, marile reviste de litere, de cultură, gânduri, simţiri înalte, freamăt blajin de omenie şi împlinire… Copoul, Universitatea, tramvaiele, studentele, doamnele şi domnii, Teatrul Naţional, Opera, Filarmonica, poeţii şi scriitorii zilei, clădirile, pomii, florile, şoaptele şi bucuriile. Iaşii. Viaţa frumoasă. Zilnicele întâlniri cu viitorul. „Dăltuim în marmura lui Cronos,/ Cu oţelul nopţilor târzii”. Cam aşa poetificam, pe-atunci… Studii, cărţi, oameni, ziarul, radioul, jurnaliştii, lumea în mişcare, inima noastră visând la ziua de-acum, când multe nu s-au întâmplat.

…Mai sus de Biblioteca Centrală Universitară, printre teii care tivesc trotuarele, urci spre Copou şi, când intri în Parcul renumit, dai de Teiul Marelui Bard. Vântul adie, adesea, a Eminescu… Bănci  romantice cu pasageri prozaici, uneori cu îndrăgostiţi, alături şi de Veronica Micle, împietrită-n dragoste şi durere, muză şi poet, speranţă, bucurie şi disperare… Obeliscul cu patru lei sculptaţi în piatră, aflat la intrarea în Copou, aminteşte mereu o anecdotă nostimă: se zicea că dacă va intra o fată mare în Copou, leii aceştia vor urla cât să audă zările. Dar nimeni, chiar şi până acum, nu i-a văzut şi auzit pe leii aceştia trezindu-se din somnul lor de piatră şi urlând, sau măcar să fi scos măcar o vocală, fie şi  întretăiată. Fie şi în şoaptă…

Lăsând gluma de-o parte, nu pot să nu mă revăd şi îndrăgostit „lulea”. Erau atâtea fete frumoase, şi mari (în felul lor!) şi strălucitoare. Iar eu eram aşa de timid, că-mi număram paşii în gând, ca să nu mă-mpiedic, dacă simţeam că vreo fată mă privea… Sau dacă, măcar, mi se părea… Dar să lăsăm asta, pentru altă dată.

Iată şi Sărăria patriarhală, tihnită şi atât de moldovenească, prin care trecea o singură linie de tramvai, ce venea de prin Târgul Cucului – evreiesc cândva – tramvai în care, cu un pic de atenţie, puteai auzi (în gând ) cum Gică Petrescu îţi cântă: „Du-mă-acasă măi tramvai,/ „Du-mă, du-mă, ce mai stai!/  Noaptea se lasă, prin mahala,/ Câinii latră a pustiu;/ Du-mă la căsuţa mea,/ Cu portiţă şi cişmea”… Pe aici, prin Sărărie, trecea tramvaiul numărul „3” – gen „cutie de chibrituri”, care mergea domol şi oprea unde nici nu te aşteptai. Cineva spunea că, la o astfel de oprire, vatmanul se adresase cândva, călătorilor: „Şinşi minuti, vă rog, să iau numa o pîini şi fuga sînt înapoi”…  Sărăria, cu căsuţe mici de ţară şi ogrăzi mari, înverzite şi-ngrijite. Bojdeuca lui Creangă, din Mahalaua Ţicăului, de prin apropiere, amintind de vremurile de mai înainte, de marii scriitori ai neamului românesc, de sub un cer albastru şi cinstit, precum simţirea a tot ce era curat şi bun şi frumos acolo.

Nu c-aş fi eu un mare băutor, dar cârciumile din anii studenţiei mele, surâdeau şi fremătau. Se făcea, desigur, şi atunci şi acolo literatură. Şi dacă nu se discuta despre cărţi şi viaţă, se trăia viaţa, care, mai apoi, devenea carte. In Copou era cârciuma „Rarăul”. Uneori eram acolo cu Cezar Ivănescu, cu Dan Ravaru, cu Ion Stoica, cu Rodica Grindea, Adi Cusin, mi se pare şi cu Sorin Stoian. Uneori erau la cârciumioara asta, dacă-mi amintesc bine, şi  Marin Sorescu, şi Horia Zilieru şi alţii…   In Centru, în Piaţa Unirii, erau restaurantul „Victoria” (pe Lăpuşneanu) iar mai în faţă – elegantul restaurant „Traian”. Acolo, într-o seară, m-a luat Victor Crăciun (asistent pe-atunci, profesor universitar azi, cu părul alb, ca de poveste) la o-ntâlnire cu scriitori. O mână de scriitori la masa noastră, dar mai ales profesorul stimat şi iubit de toată lumea bună, filolog excelent şi om admirabil, Ştefan Cuciureanu, care făcuse parte, cândva, şi din conducerea renumitei revistei „Convorbiri Literare”. Poveşti spuse cu şarm, literatură, sport, femei, modă, adultere, zvonuri, insinuări, mici înţepături amicale, bârfe, glume împletite cu discuţii serioase. Eu, mai cu gura întredeschisă, scoţând rar câte-o vorbă – două (bine primite, spre liniştirea mea de om stingher şi atent să fiu modest, cum ştiam de-acasă că trebuie să fiu)…

O altă cârciumă, tot în Piaţa Unirii, un fel de bombă, cu mese înalte, fără scaune – se numea „Mioriţa”, dar toată lumea îi spunea „La Nati ”. Ăsta era numele gratarargiului – un artist în meseria lui – dar şi un om aparte, expeditiv, bonom, energic şi atent cu oricine. Mai ales cu cine credea el de cuviinţă. Veneau aici, pentru o fleică-n sânge, sau nişte momiţe, ori o ceafă de porc bine sfârăită pe grătarul cu cărbuni, veneau aici artişti plastici şi cerşetori, scriitori şi femei de stradă, regizori, actori, înalţi funcţionari de la primărie, meseriaşi de la vreo cooperativă meşteşugărească, lumea de pe lume. Fumul de ţigară şi cel de grătar se-mpleteau cu mirosul de ţuică din cealaltă încăpere, care se prelungea cu prima, de lângă „cuşca” gratarargiului cu nume şi renume în Iaşii aceia. Aici mâncam uneori şi eu, de regulă pe datorie, din iniţiativa aceluiaşi Nati. Dar nu mă-ndatoram, decât după ce îmi apărea vre-un reportaj prin presa locală sau bucureşteană, ori la Bacău, ştiind că astfel am pe ce conta… Uneori, rar, intram acolo cu un ziarist-boem, Valer Mitru, a cărui semnătură figurase, altcândva, în renumitele jurnale din Capitală, „Adevărul” şi „Dimineaţa”. Discutam despre presa de atunci, despre genuri jurnalistice, un pic despre singurătatea lui, evitând subtila şi, oarecum voalata lui iubire, asemânătoare cu cea a lui Ibrăileanu, la adresa Adelei… Nu discutam, deşi eu o-ntâlneam pe această „Adelă”, minunată şi senzuală, deşteaptă şi eterică, o vedeam aproape zilnic. Era crainică la Staţia de radio-amplificare şi, apoi, după plecarea mea din Paradisul amărui şi dulce al tinereţii mele, crainică la Radio Iaşi. Câteodată, mergeam toţi trei şi la o cârciumă din capătul oraşului, poreclită de noi „La lilieci”, căci avea tufe ameţitoare ce împarfumau cu aer de liliac grădina de vară, la vremea lor. Eu, pe post de „paravan” pentru contrastul de vârstă dintre cei doi, eu eram cu ochii şi inima la parfumul de Femeie al acestei regine a replicilor inteligente, a tăcerilor şi a vinovatelor zâmbete nevinovate – care existaseră ori nu, cu adevărat. Totul era platonic, căci amicul meu, la vârsta lui, iubea ideatic, iar eu, la vârsta mea, eram pre timid. Şi totuşi, ce frumos a fost!… Mai ales că la acele mese, se făcea şi poezie, iar „Adela”, visătoare, ne povestea despre plăcerea ei de-a fi mereu în altă zare a lumii. Se spuneau versuri, se comenta uşor despre firul de iarbă, sau vorbeam ceva mai aprig despre urgiile din lume şi, rar, de la noi.

Ei, dar câte cârciumi nu erau încă?!… Cine nu crede că ele erau şi instituţii de cultură, se înşeală! Căutându-mi însă micile clipe de farmec ale boemiei studenţeşti – clipe puţine, sau mai multe, câte au fost – nu se poate să nu-mi amintesc de aerul ieşean al celor două mari reviste, VIAŢA ROMÂNEASCĂ şi CONVORBIRI LITERARE, ca şi de revista IAŞUL LITERAR, de Palatul Culturii, unde era şi redacţia ziarului regional, de Studioul de Radio, unde am colaborat şi eu intens, de Cenacul literar studenţesc „Mihai Eminescu” (unde-n fiecare duminică dimineaţă, aveam n-aveam treabă, eram prezent!). Şi nu pot să nu-i revăd cu ochii minţii pe scriitori atunci în viaţă, precum „Bădia”, respectiv Ion Istrati, sau George Lesnea, ori Otilia Cazimir. O dată, la ea acasă, pe strada Bucşinescu, nr. 4, duduia Otilia mi-a povestit, surprinzându-mi privrea spre masa de lucru (un birou acoperit cu cristal gros, sub care se aflau tot felul de poze şi decupaje, ori însemnări scrise de mână) mi-a povestit că Topârceanu obişnuia şi el să se aşeze acolo. Venind, într-un rând, iarna,  tocmai s-a aşternut să scrie ceva, dar pe biroul acela era şi un ceas deşteptător, cu bătaie puternică. Zgomotul ăla sacadat, l-a deranjat. Şi-a pus căciula pe el, ca să nu-l mai audă şi i-a spus duduiei Otilia, improvizând pe loc: „Hodoroaga asta, parcă e nebună!/ I-auzi cum mai bate, i-auzi cum mai sună:/ Am s-o-arunc odată în Eternitate,/ I-auzi  cum mai sună, i-auzi cum mai bate!”…

Scriitorii tineri sau ceva mai copţi, conturau şi ei imaginea literelor de-atunci, din Iaşi. Mă gândesc şi la Corneliu Sturzu, Florin Mihai Petrescu, M.R. Iacoban, alături de  Manole Auneanu, Sorin Stoian, Adrian Voica, Cristian Simionescu… Ei, dar câtă dreptate are marele Poet! „Dintre sute de catarge,/ Care lasă malurile,/ Cîte oare le vor sparge/ Vânturile, valurile”?!… Unele au rămas doar sub pleoape de amintire. Păcat! Căci nu tot ce pleacă, ajunge.

Dar iată-i şi pe marii mei profesori! Mai întâi şi mai întâi e „Magistrul” – aşa-l numeam noi pe acad. profesor Al. Dima, care ne-a predat (strălucit!) un amplu curs de Literatură Universală; urmează  apoi, imaginea altor „mari”: Constantin Ciopraga (Literatura Română Modernă); Theodor Simesky, I.D. Lăudat, Gavril Istrate, Dumitru Gafiţeanu, dar şi Gh. Agavriloaie, apoi Liviu Leonte, Victor Crăciun, Maria Platon…  Examene, literatură, iubiri, emoţii, reportaje, subredacţia revistei „Viaţa Studenţească”, reuniunile tovărăşeşti, Casa de cultură, lichiorul „Indian”, crainica aia frumoasă şi bine-nchegată (a acceptat s-o sărut, dar era prea târziu!…), cantina studenţească şi mâncarea „la iepureală” – adică cu ciorbă furată în văzul tuturor şi, uneori, şi felul doi… Pe sub pleoape se perindă acum şi spectacolele de teatru, de la Naşional, „Coana Chirţa”, de pildă, cu Miluţă Gheorgiu… Apoi văd şi aud parcă framente din extraordinarele concerte ale Filarmonicii, cu solişti de primă mână, de nivel mondial, Simfonia a lX-a, Simfonia Destinului, ale imensului Beethoven şi ale infinitezimalului individ care îşi deapănă acum nişte gânduri de sub pleoape… Ei, cam asta ar fi o parte din atmosfera în care am studiat şi-am învăţat ceva viaţă!

––––––––––-

Roni CĂCIULARU

Petah Tikva, Israel

20 februarie 2015

by

Referinţă Bibliografică

Roni CĂCIULARU: GÂNDURI DE SUB PLEOAPE: PRIN IAŞII STUDENŢIEI MELE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 20 februarie 2016