20 DE ÎNTREBĂRI – 20 DE RĂSPUNSURI
SIBIANA MIRELA ANTOCHE – INTERVIU CU SCRIITOAREA ANGELICA MANOLE, VASLUI
SMA: Pentru persoanele care nu au avut ocazia să vă cunoască, ne puteți spune câteva lucruri despre dumneavoastră?
AM: Sunt al doilea copil dintr-o familie cu trei copii (primul murind la doar o lună), născută într-un sat îndepărtat cu nume predestinat: Fundătura Mică. În sat nu aveam decât o școală veche, în care învățau de-a valma toți copiii satului, de la clasa I până la clasa a IV-a. Am avut vreo șase învățători, dar fiecare și-a pus amprenta asupra sufletului meu. Apoi, din clasa a V-a până în clasa a VIII-a am învățat la altă școală, într-un sat vecin, mergând 4 km la dus, 4 km la întors, prin ploaie, arșiță sau viscol. Și niciodată nu ne-am plâns, nimeni nu a răcit vreodată, nimeni n-a rămas de cârd. Din cătunul acela de cincizeci de case s-au ridicat oameni de seamă: un procuror, doi învățători și o educatoare, un vestit caricaturist, un medic veterinar și mulți oameni, muncitori respectați la locul de muncă. Eu am dat examen la Liceul Pedagogic „Vasile Lupu”, Iași, unde se intra foarte greu, fiind 6-7 pe un loc. Am reușit penultima, probele au fost grele, iar eu, copilul care a avut la școală doar profesori necalificați, dar serioși și implicați în ceea ce făceau, nu făcusem nicio meditație (nici nu știam ce este aceea). Anii liceului m-au pregătit intelectual, mai ales, profesional. În vacanțe, neavând decât un radio acasă, citeam foarte mult. Nu existau dicționare explicative pe atunci. De aceea, scriam în vocabulare cuvintele necunoscute și mi le explica un vecin, student la drept, în timp ce noi prășeam sau aduceam lemne din pădure, cu spatele. Ieșind în învățămănt, la repartiție erau numai sate îndepărtate, de care nici nu auzisem. De aceea, am optat pentru postul din satul meu, gândindu-mă cu inima strânsă la sătenii care mă văzuseră alergând desculță, sau păscând oile. Acei ani au fost cei mai frumoși din viața mea. Am făcut naveta 16 ani, în sate îndepărtate (între timp m-am căsătorit, aveam doi copii și mă mutasem la oraș). Făceam naveta în fiecare zi, la 30 km depărtare. Apoi, am născut gemenii. Iar viața mea, în loc să-și găsească împlinirea, a intrat în haos. La 34 de ani eram singură cu patru copii, fără casă, fără masă. Am venit în oraș, unde concurența era peste puterile mele. Dar, dârză, am stat în bătaia furtunilor ca un copac puternic. Mi-am crescut copiii singură, i-am ținut la școli de prestigiu și, în acelați timp, mi-am dat toate gradele didactice și m-am remarcat profesional. După 46 de ani în învățământ am ieșit la o binemeritată odihnă. Am patru copii licențiați, doi IT-iști, un inginer la Drumuri și Poduri și o profesoară. Acum mi-am împlinit menirea de mamă și bunică. Zbor de la un copil la alt copil (Spania, Germania, Cluj și Iași), având o relație foarte frumoasă cu cei 7 nepoți ai mei. Cândva spuneam povestea „Albă ca zăpada și cei șapte pitici”, acum îmi creez o poveste proprie: „ Bunica și cei 7 pitici”.
SMA: Citindu-vă biografia mi-am dat seama că, în fața mea, am un scriitor cu o activitate literară complexă! De când pasiunea pentru scris? Este talent nativ sau moștenire de familie?
AM: În primul rând vreau să îmi exprim bucuria de a mă întâlni cu dumneavoastră și cu lucrurile minunate, de suflet, pe care le creați pentru noi, truditorii pe glia cuvintelor. Sunt onorată și emoționată, pentru că eu nu mă consider un scriitor. Sunt doar o fiică a toamnei, care își ia anotimpul în pumni și scrie pe frunze și vânt, pe suflet suflând cuvânt. Nu am moștenit talentul de la niciun membru al familiei mele. Părinții mei erau oameni simpli de la țară, mama având doar două clase ( fiind fată orfană de mamă, creștea copiii învățătorului din sat), iar tata, cantonier la drumuri, fusese nevoit să învețe carte prin răgazul pe care îl avea, când nu îi venea rândul la oi și când prindea o carte de la ceilalți opt frați cu care împărțea traista și tocul. Dar am citit mult, de când am deslușit tainele citirii și asta m-a făcut să am gânduri multe, care se cereau scrise pe hârtie. Prima dată am început să țin un jurnal personal. Întâi timid, apoi din ce în ce mai complex, descriindu-mi trăirile adolescenței, secrete ascunse de mama, care nu ar fi știut să mă ajute cu vreo explicație pe măsura „enigmelor” descoperite de mine. Apoi, în clasele V-VIII participam la concursuri de poezii, în care scriam un fel de poezie populară inspirată din cântecele pe care le auzeam la radio. Bineînțeles că mai departe de faza pe comună nu treceam. Apoi, la liceu, scriam toate scrisorile de dragoste ale colegelor către prietenii lor, presărând citate din cărți sau pasaje întregi, pe care le subliniam în cărțile citite. Când am ieșit în învățământ, am fost nevoită să creez povești pentru copiii pe care îi păstoream, să pun în scenă serbări și concursuri, loc unde imaginația mea și talentul m-au ajutat. Sigur, nu păstram nicio poveste sau o poezie. Nici nu le scriam undeva. Multe mi-au rămas în minte doar ca amintiri calde, luminoase, altele m-au însoțit ani întregi, răbdătoare, până am reușit să le așez cuminți pe hârtie.
SMA: Povestiți-ne despre debutul literar!
AM: În anul 2005 elevii mei cumpărau o revistă pentru copii „Doxi”. Pe lângă minunatele povești, jocuri, rebusuri, concursuri, era o rubrică pentru cadrele didactice numită „ Sertarul cu surprize”. Acolo am publicat poezia „Îndemnuri” și povestirea pentru copii „Iarna veselă”. Văzând că sunt apreciate, am prins curaj. Au început să se organizeze simpozione și sesiuni de comunicări științifice, în cadrul cărora erau concursuri de poezii și eseuri. La Bacău, Botoșani, Iași, Ploiești, Pașcani, unde eram premiată, am participat direct, câștigându-mi încrederea. Apoi am trimis individual la Concursuri literare, participând cu povești și povestiri pentru copii. În anul 2010 mi s-a născut a treia nepoțică. Stând lângă ea trei luni de zile, am inceput să scriu primul meu volum de povestiri pentru copii, „Întâmplări în camera buburuzei”, pe care l-am tipărit la editura „Pim”, Iași. Ca să nu stârnesc dihonie între copii, având în față alți doi nepoței, am scris într-o lună de zile, povestirile strânse în volumul „Doi iezi cucuieți”, volum tipărit la aceeași editură. Ilustrațiile din cărți mi-au fost făcute de doi elevi foarte talentați, din clasa mea, cu care participam la diferite concursuri. Cele două cărți au fost lansate la Biblioteca Județeană Vaslui, unde mi-au venit toți colegii de la școală, elevii clasei și părinții lor. A fost o lansare în 2010, când nu prea știam noi cum se fac astfel de manifestări literare. Au participat inspectorii de specialitate și directorul bibliotecii. Am avut niște emoții extraordinare, dar am simțit atunci că am realizat un lucru de seamă. Apoi, am început să scriu mai rar, era o perioadă grea în viața mea, aveam patru copii la facultate și luptam pentru acele Gradații de merit, unde trebuia să ai publicate cărți de specialitate. Am lucrat atunci, fiind coautor, la o culegere de matematică, două de română și un volum de povestiri istorice „Copii prin istorie”. Cănd am ieșit la pensie am scos volumul de povești „Bunica, hoața de povești” pe care l-am lansat la școală, într-un cadru de mare emoție și implicare sufletească, fiind prezenți elevi din toate seriile și de la toate școlile unde am activat, fosta mea profesoară de matematică și foste colege de la Liceul Pedagogic. De atunci scriu, am îndrăznit să scriu și poezii, am fost încurajată și, curând, voi scoate primul meu volum de versuri , intitulat „Boabe din roua sufletului meu”.
SMA: Scriitorii sunt adesea asociați cu persoanele singuratice sau care trăiesc intens propria lor singurătate, fie ea în doi! Există vreun adevăr în această zicere?
AM: O, nu, sunt o persoană sociabilă, veselă, care trăiește din plin toate clipele oferite de Dumnezeu. Cânt, dansez, scriu poezii, mă joc în frunze uscate, sau mă rostogolesc prin zăpadă împreună cu nepoții mei. Și, luând crâmpeie din acest curcubeu al vieții, mă trezesc cu rime care se cer puse pe hârtie, îmi vin în minte cuvinte care exprimă imagini vizuale și auditive. Cel puțin, metaforele curg singure, colorându-mi cerul gurii.
SMA: Ce ați simțit atunci când ați publicat prima carte? Ce sentimente v-au încercat?
AM: Nu mi-a venit a crede că acele cărți, mirosind a copac din pădure și a tuș sunt produsul minții mele. Țineam volumele în mâini și citeam numele autorului, ca și cum ar fi fost numele altcuiva, străin. Eram invitată la diferite activități cultural-artistice și îndemnată să vorbesc despre activitatea mea literară. Îmi era greu, pentru că eu nu sunt scriitor, eu sunt învățător. Și, puneți-mă să vorbesc despre profesia mea, că nu mă mai poate opri nimeni. Și acele foi pe care tot scriu, tai, corectez, mă întorc la o idee, îmi amintesc tot de caietele copiilor, de lucrări corectate, de articole multe, multe, publicate în zeci de reviste de pedagogie.
SMA: Aveți un loc anume unde vă așterneți gândurile?
AM: Copiii mei sunt departe, deci am un întreg apartament la dispoziție. Dar mai am casa părinților mei, unde merg săptamânal. Beau cafeaua pe prispă și aud greierii cântând. O strofă se naște imediat! Înainte de culcare, privesc cerul: Doamne, nicăieri nu vezi un cer mai frumos ca la țară! Și, o să vedeți, multe din poeziile mele au ca reper în versuri, Carul Mare. Uneori uit versurile, de aceea fug după hârtie în casă. Chiar dacă merg cu trenul, peisajul care se derulează ca un cântec în fața mea, mă face să potrivesc cuvintele, pe care, mai târziu, le șlefuiesc.
SMA: Până la momentul interviului câte volume aveți tipărite?
AM: Am doar volume de povestiri pentru copii (trăind o viață în mijlocul copiilor și având atâția nepoți, îmi vine mai ușor să scriu ceva drag mie și cunoscut peste poate): patru volume de povestiri și două de povești. Am trimis la editură primul meu volum de poezii.
SMA: În afară de scris, legat tot de literatură, mai faceți și altceva? Considerați scrisul o meserie din care se pot câștiga bani?
AM: Sunt învățător pensionar, deci, mă odihnesc „activ”. Scriu de plăcere, ca un hoby, scriu pentru că viața ne oferă multe lucruri frumoase, care se vor evidențiate într-un fel. Și simt nevoia să las ceva durbil în urma mea, vorba marelui T. Arghezi: „ Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte / Decât un nume scris pe-o carte”. Nu, nu poți câștiga bani. Tot ce am tipărit a fost prin efort propriu și, de aceea , nu mă grăbesc să public, pentru că am materiale scrise pentru patru-cinci cărți.
SMA: La care editură v-ați tipărit cărțile și de ce o considerați preferata dumneavoastră?
AM: Am publicat la mai multe edituri ( Pim, Iași; Sfera,Bârlad; Sind,Vaslui), în funcție de oferta de tipărire. Toate editurile au costuri mari, scriitorii caută fiecare ceva rezonabil.
SMA: Participați la evenimente sau cenacluri literare? Sunteți membru al vreunei asociații sau uniuni de creație din România sau din afara țării?
AM: Particip doar la evenimentele literare din orașul meu, sau din apropiere. Nu sunt membră în cenacluri cu participare fizică, doar cele de pe internet.
SMA: Se scrie mult și lucrul acesta îl cunoașteți și dumneavoastră! Există piață de desfacere în România? Cărui segment de public vă adresați?
AM: Eu sunt o pasionată de lectură și stau mai mult prin librării. Dar nu sunt vânzări fabuloase, omul dacă își dorește o carte, face comandă pe internet. Îintr-adevăr, se scrie mult, dar nu tot ce vede lumina tiparului este de calitate. Cunosc oameni care nu au nicio abilitate intelectuală, dar au publicate trei-patru volume de versuri. Am participat la unele lansări de carte și mi-a fost jenă. Și mi-e jenă de ridicol. De asta am fost reticentă în privința tipăririi unor volume de poezii. Mă gândeam:„ Dacă nu sunt de calitate”? De aceea ne trebuie lângă noi un ochi critic, un om care să observe și să îndrume. „Românul s-a născut poet”, spune o zicătoare populă. Dar nu oricine poate fi Eminescu, Goga, Nichita Stănescu! Eu mă adresez oamenilor apropiați vârstei mele, care au citit la viața lor și, care știu poezii din marii clasici pe de rost. Aceștia te apreciază sincer, te încurajează. Iar poveștile mele plac tinerilor mămici, sau bunicilor active, pentru că nu au violență și toate se termină cu un mesaj educativ.
SMA: Sunteți o scriitoare consacrată! Unde vă pot găsi cititorii activitatea literară și de unde vă pot cumpăra cărțile?
AM: V-am spus, nu sunt o scriitoare de mare valoare, ci, mai mult, un om cunoscut, care scrie din când în când povești și, mai nou, poezii. Cărțile mele sunt la Biblioteca Județeană, Vaslui și la biblioteca Scolii „Constantin Parfene”, Vaslui. Nu am scos volume în tiraj mare, pe care să le vând apoi în librării. Pentru că se vând greu. Și eu nu sunt decat un om simplu, care are un gram de talent.
SMA: Este scrisul o formă de eliberare emoțională a sufletului? Vă simțiți împlinită la finalul oricărui manuscris?
AM: Am avut o viață tare zbuciumată. Credeam la un moment dat că mi-a murit inima și n-o să mai simt frumosul niciodată. Uite că Dumnezeu a avut grijă de mine, și, cămăruța aceea în care păstrez comorile sufletului mi-a rămas vie. De aceea, scriu despre orice, mai puțin despre iubire. Aici am un gol, pe care nu am cu ce să-l umplu. In rest, mă extaziez în fața unei păpădii, sau a unei pietre anoste, plâng de mila unui copil sau a unui bătrân. Dar nu pot să scriu decât despre ceea ce am trăit sau le trăiesc în prezent. Și, încă ceva: nu urăsc! Am lăsat trecutul în urmă, nu țin mânie și văd întotdeauna partea plină a paharului. Când termin de scris ceva foarte important, am un sentiment de împlinire sufletească știind din start dacă am realizat ceva de calitate, sau încă mai am îndoieli.
SMA: Cum vă alegeți temele sau ele vă aleg pe dumneavoastră?
AM: Nu știu, cred că temele mă aleg pe mine. Scriu despre orice: oamenii întâlniți într-o anume etapă a vieții, drumurile pe care le fac, întâmplările ciudate la care particip câteodată. Cuvintele vin cuminți în mintea mea, așteptând să le dau viață.
SMA: V-a trecut prin minte, vreodată, să renunțați la scris? Și dacă da, ce v-ar fi determinat?
AM: Am făcut parte din niște grupuri în care valoarea reală nu era luată în seamă și am fost foarte dezamăgită. M-am retras și nu am scris mult timp. Apoi, mi-am dat seama că scrisul face parte din mine, că, dacă eu il părăsesc, mă caută el pe mine.
SMA: Considerați necesar întroducerea în manualele de literatură a poeziei și prozei contemporane?
AM: Of, Doamne! Aici nu prea imi vine să-mi spun părerea, de frică să nu jignesc pe cineva. Uite, eu am fost învățător, dar am predat și limba română la gimnaziu. Și așa au întors cărțile de limba română, așa le-au amestecat informațiile, încât bieții copii nu cunosc nici literatura clasică, dar nici pe cea contemporană. Iar de gramatică, nici nu mai zic! Indiferent ce literatură s-ar alege, nu sunt aleși mici scriitorii, nici textele corecte.
SMA: Ce mesaj aveți pentru tinerele talente?
AM: O, nu mă consider un om perfect, în așa fel încât să dau sfaturi, să îndrum. Am învățat din mers taina scrisului, dar mereu am câte ceva de învățat de la oameni mult mai buni ca mine. Deci, ca să scrii poezie, trebuie să citești poezie. Și, chiar dacă ai talent cu carul, dacă nu stăpânești normele de ortografie și punctuație, cititorii te taxează. Dar, eu știu mulți tineri talentați, care fac cinste scrisului. Ei nu imită pe nimeni, așa cum ar trebui să procedăm toți. Să ne încadrăm într-un stil propriu, pentru a ne diferenția în grupul celor mulți. Pentru că, într-adevăr, azi se scrie multă poezie. Și cel mai des, poezie de calitate.
SMA: Ce proiecte de viitor aveți?
AM: Deocamdată, am la editură două volume, pe care le aștept cu nerăbdare. Am trimis poezii la diferite concursuri de gen, și, dacă din toate măcar două sunt premiate, voi merge mai departe pe calea poeziei. Voi prinde aripi. Apoi, am multe materiale strânse, pentru a scrie un roman. Timp am, dar îmi pare rău că m-am afirmat târziu. Mi se pare că mă lupt cu timpul. Sper să fie mărinimos cu mine.
SMA: Perioada tumultuoasă prin care trecem v-a afectat în vreun fel activitatea literară și dacă da, în sensul pozitiv sau negativ?
AM: La început gândeam negativ, scriam articole de revoltă și durere. Apoi am depășit pragul gri și m-am îndreptat spre lumină. V-am spus că sunt o optimistă de top și o romantică incurabilă. De aceea, acum scriu doar despre frumosul din oameni. Vreau ca toată această energie negativă, care ne înconjoară zi de zi, să dispară. Să ne putem bucura de fiecare răsărit de soare, de fiecare noapte cu lună, și, mai ales, de frumusețea acestei minunate toamne.
SMA: La final de interviu, vă rog, lăsați un gând pentru cititori!
AM: Vă mulțumesc mult că sunteți lângă noi, chiar dacă timpurile sunt tulburi. Vă mulțumesc din suflet pentru gândurile bune și îi mulțumesc lui Dumnezeu că existați. Fără cititori nu ar fi poeții. Un gând bun trimis pe-o frunză călătoare a unei toamne minunate. Sunteți minunați!
Sibiana Mirela Antoche,
jurnalist, membru U.Z.P.R.