20 DE ÎNTREBĂRI – 20 DE RĂSPUNSURI!

SIBIANA MIRELA ANTOCHE – INTERVIU CU SCRIITOAREA ADINA POPESCU, TÂRGU JIU

S.M.A.: Pentru persoanele care nu au avut ocazia să vă cunoască, ne puteți spune câteva lucruri despre dumneavoastră?
A.P.: Mă consider un Om, ca fiecare, „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” și așa aș vrea să fiu percepută, ca ființă, ca suflet, cu trăire și simțire, cu umor, cu spirit ludic, cu visări, bucurii și căderi, ca ale oricărui alt semen, dar și ca poartă a Duhului Sfânt, deopotrivă. M-am născut în județul Gorj, în Târgu Jiu, la 2 martie 1977, anticipând cutremurul din 4 martie. Numele oficial este Popescu Constantina, dar „numele de scenă” a fost, dintotdeauna, Adina Popescu. Sunt căsătorită și am două fete minunate.

S.M.A.: Citindu-vă biografia mi-am dat seama că, în fața mea, am un scriitor cu o activitate literară complex! De când pasiunea pentru scris? Este talent native sau moștenire de familie?
A.P.: Eu nu am scriitori în neam, deci talent nativ în arta cuvântului.

S.M.A.: Povestiți-ne despre debutul literar!
A.P.: Ar putea suna extrem de ciudat, dar activitatea mea literară a început la căpătâiul morților din sat. De ce? Pentru că în satul copilăriei mele, la Lelești, în Gorj, exista deja o tradiție, până la mine, domnul profesor Ion Grigoroiu îi învățase pe sătenii printre care am crescut frumusețea cuvântului, chiar și printr-un necrolog. Tradiția a fost urmată de fosta dumnealui elevă și viitoarea mea profesoară de limba și literatura română, Mariana Popeangă Cornoiu, de profesorul Ion Făgaș și de mine. Pe linia aceasta, aș putea spune că urmez un fior strămoșesc, întrucât mama mea bocea, „se cânta” pe morți, când eram eu mică, într-un mod unic, de făcea și pietrele să plângă. Iar eu, mai târziu, am simțit că doar la înmormântare cei mai mulți semeni mai sunt deschiși, inocenți și simțitori, ca niște copii. Nu am avut strămoși talentați în arta cuvântului, dar bunicul dinspre mamă, Costică Giorgi, poreclit „Rudarul„ cânta din fluier și era renumit în zonă pentru petrecerile pe care le făcea până în zori la „pimița” din deal. Desigur că eu nu scriu doar necrologuri și epitafuri, ci și poezie, fabulă, epigramă, eseu și povești, poveștile de la Lelești. Modelul meu literar a fost profesoara de limba și literatura română, Mariana Popeangă Cornoiu, cu care am și mers, ulterior, ca adult, la lansări de carte și evenimente culturale și alături de care am apărut în „Dicționarul scriitorilor contemporani”, în 2017.

S.M.A.:Scriitorii sunt adesea asociați cu personae singuratice sau care trăiesc intens propria lor singurătate, fie ea în doi! Există vreun adevăr în această zicere?
A.P.: E adevărat, există o expresie consacrată privind solitudinea scriitorilor, dar eu aș spune că e chiar un paradox. Pentru că, atunci când scrii, tu nu mai poți fi singur, ți se deschide tot cerul și Duhul Sfânt te animă, astfel încât și tu poți fi uimit de câte personaje poți întruchipa. La un moment dat, mi-am spus, în gând: „Vreau să scriu așa cum respir”. Și, în atâtea rânduri, scrisul a fost tot ce am avut, pentru a putea supraviețui.

S.M.A.: Ce ați simțit atunci când ați publicat prima carte? Ce sentimente v-au încercat?
A.P.: Prima carte? De fapt, au fost două: „Transprezența mea în lume”, carte de poezii și „Greșeli uzuale în limba română actuală”, o cărticică de lingvistică aplicată, după lucrarea mea de licență de la facultate, publicate amândouă în 2009, la „Napoca Star”, de profesorul meu de la Colegiul Universitar „Constantin Brâncuși”, Ion Popescu Brădiceni. Am trăit intens emoția publicării celor două cărți, mai ales că a fost și anul venirii pe lume a mezinei mele, Ioana Adriana Popescu, care, surprinzător sau nu, mă moștenește și scrie.

S.M.A.: Aveți un loc anume unde vă așterneți gândurile?
A.P.: De când „am ieșit din jurnal”, Facebook-ul a primit, cu brațele deschise, fiecare text care îmi venea în minte. Ca orice muritor de rând, am telefonul mobil, în permanență, după mine. Și mă opresc, oriunde-aș fi, fie zi, fie noapte și scriu. Astfel, nu ratez nicio idee.


S.M.A.: Până la momentul interviului, câte volume aveți tipărite?
A.P.: Până la momentul interviului, am publicat în foarte multe antologii și am opt volume personale tipărite.

S.M.A.: În afară de scris, legat tot de literature, mai faceți și altceva? Considerați scrisul o meserie din care se pot câștiga bani?
A.P.: Dragostea mea pentru cuvânt vine din dragostea mea pentru oameni, pentru sufletul omenesc. Eu sunt profesor învățământ primar chiar la școala care m-a făcut om mare și anul trecut am publicat o carte, „Poezii și scenete pentru copii”, pornind de la replici ale elevilor mei de clasa a III-a, precum și cu povești din activitatea noastră împreună, de descoperire a cuvântului scris. Nu știu câți scriitori contemporani trăiesc din arta cuvântului, cartea scrisă rămâne un lux, pentru cei mai mulți semeni. Personal, am dăruit aproape toate cărțile publicate, dar am avut și binecuvântarea de a primi sponsorizări de la prieteni și de la cititori care s-au regăsit în textele mele, publicate pe Facebook.

S.M.A.: La care editură v-ați tipărit cărțile și de ce o considerași preferata dumneavoastră?
A.P.: Cele mai multe volume personale au fost publicate la Editura „Izvorul Cuvântului” din București. Odată, am scris, simplu, pe Facebook: „Doamne, când mie-mi vine să dau cu mine de pereți, Tu ești acolo și m-aștepți”. Dorel Tătaru, un poet român stabilit în America m-a recomandat lui Florin Căprar de la București. Când m-a sunat editorul, am crezut că visez. De atunci, am colaborat din ce în ce mai bine, de la o carte la alta.

S.M.A.: Participați la evenimente sau cenacluri literare? Sunteși membru al vreunei asociații sau uniuni de creație din România sau din afara țării?
A.P.: Particip la evenimentele literare organizate de domnul profesor universitar Ionel Bota, dar nu sunt membră a niciunui cenaclu literar, momentan.

S.M.A.: Se scrie mult și lucrul acesta îl cunoașteți și dumneavoastră! Există piață de desfacere în România? Cărui segment de public vă adresați?
A.P.: Textele mele nu sunt altceva decât conștientizări care mă înalță. Atunci când se regăsesc și alții în ceea ce scriu, nu pot decât să mă bucur. Nu scriu pentru un anume segment de public, pe pagina mea de Facebook sunt citită de către români din diferite locuri ale țării și din străinătate, de toate vârstele, dar, în special, de semeni trecuți de prima tinerețe, datorită temelor abordate și a limbajului folosit.

S.M.A.: Sunteți o scriitoare consacrată! Unde vă pot găsi cititorii activitatea literară și de unde vă pot cumpăra cărțile?
A.P.: Sunt citită, cu nerăbdare, pe pagina mea de Facebook, iar leleștenii și târgu jienii mi-au putut cumpăra câteva volume de la librăria „Carmen”, de la Piața Mică din orașul lui Brâncuși.

S.M.A.: Este scrisul o formă de eliberare emoțională a sufletului? Vă simțiți împlinită la finalul oricărui manuscris?
A.P.: Scrisul este, într-adevăr, catharsis, defulare și refulare. Îl recomandă și psihologii și terapeuții. Se spune că un artist recuperează patru „nebuni„ din societate. E o muncă de Sisif până dai „bun de tipar”, dar procesul nașterii unei cărți este asemănător cu cel al aducerii pe lume a unui copil, te împlinește.

S.M.A.: Cum vă alegeți temele sau ele vă aleg pe dumneavoastră?
A.P.: A trăi frumos, a fi boem este o mare provocare, în zilele noastre. Nu pot scrie când sunt, pe deplin, fericită. Așadar, scrisul îmi rămâne pentru toate celelalte emoții și clipe, iar inspirația vine din tot ce mă înconjoară.

S.M.A.: V-a trecut prin minte, vreodată, să renunțați la scris? Și dacă da, ce v-ar fi determinat?
A.P.: Păi, aș renunța la scris, dacă, de mâine, m-aș muta în Rai, iar viața mea ar fi conform idealului nutrit. Altfel, în aceste vremuri tulburi, scrisul rămâne o necesitate pentru demna supraviețuire.

S.M.A.: Considerați necesară introducerea în manualele de literature a poeziei și prozei contemporane?
A.P.: Unii scriitori contemporani sunt publicați în manual. Este cazul scriitoarei Adina Popescu de la București, ale cărei texte se regăsesc în manualele micilor școlari și sunt adesea întrebată dacă textul îmi aparține.

S.M.A.: Ce mesaj aveți pentru tinerele talente?
A.P.: Discutam odată, la un cerc pedagogic al profesorilor de limba și literatura română dacă să încurajăm sau nu tinerii să scrie și un coleg mai în vârstă considera că ar fi decepționați, pentru că nu se poate trăi din scris, în România. Atunci, mi-am permis să îl contrazic și să afirm că scrisul e un drog pozitiv, te ajută să visezi, cu ochii deschiși, să scapi de stres și de furie, de rușine, de întristare, te alină, când ești jos și te ridică pe nebănuite culmi, deci merită a fi experimentat de către cât mai mulți semeni. Personal, îmi susțin mezina să scrie și să publice și să creadă în visurile ei. La 14 ani, a publicat deja în câteva antologii și avem un volum publicat împreună.

S.M.A.: Ce proiecte de viitor aveți?
A.P.: Momentan, am trei manuscrise, la două edituri și sper să mai pot publica încă două cărți, în 2023. Iar primul manuscris încă nu e publicat.

S.M.A.: Perioada tumultoasă prin care trecem v-a afectat în vreun fel activitatea literară și dacă da, în sensul pozitiv sau negative?
A.P.: Perioada pandemiei m-a ajutat, pentru că scrisul și publicatul au fost eliberatoare, într-un timp de criză existențială, pentru cei mai mulți.

S.M.A.: La final de interviu, vă rog, lăsați un gând pentru cititori!
AP: Le doresc tuturor ceea ce îmi doresc și mie: puterea de a crede și de a iubi, dincolo de limite și de a se ridica, mai sus și mai sus, după fiecare cădere!


Sibiana Mirela Antoche,
jurnalist, membru U.Z.P.R.

by

Referinţă Bibliografică

SĂ NE CUNOAȘTEM SCRIITORII!/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 1 februarie 2023