Scrisoare pastorală

Foaie periodică,  gratuită  a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul XXVI(2026),  nr. 568(1 –15 August)

Dragii mei enoriași!

Hotare îndoliate. Am călătorit pe mai multe drumuri din Oltenia în vara aceasta. Despre alte zone ale regiunii noastre am aflat de la cei care le-au parcurs, ori de la televizor și radio. O realitate îngrijorătoare e prezentă în Oltenia și nu numai. Rare sunt comunele prin hotarul cărora să nu fi trecut pârjolul. Eram obișnuiți să admirăm toamna câmpiile și dealurile noastre  gemând sub rod, galbenul lanurilor de porumb alternând cu verdele poienelor și al semănăturilor, cu negrul arăturilor și cu maroniul frunzelor. Astăzi perdeaua neagră a doliului se așterne peste suprafețe imense. Focuri necontrolate și nesupravegheate, declanșate când și când accidental, dar de cele mai multe ori în mod intenționat de mâini criminale, ard zi și noapte. Le cad pradă câmpurile, mărăcinișurile, plantațiile de pomi și viile, dar și grădinile  din sate. Casele locuitorilor sunt adesea amenințate. Pompierii nu mai reușesc să facă față nenumăratelor apeluri.

Priviți hotarul satului Bârda!  Au mai rămas neatinse – deocamdată – Mesele mari, Braniștea și Civitul.

Prin 1990 sau 1991, într-o noapte, trecând spre Severin cu mașina, am văzut un foc uriaș în Colibași, lângă pădurea Pârvăneștilor. M-am dus la Malovăț și am telefonat de la oficiu pompierilor. A doua zi eram la școală. Au venit după mine trei ofițeri de la pompieri și mi-au făcut acte pentru a suporta eu costul deplasării echipajelor de pompieri la locul indicat de mine. Abia am scăpat cu o amendă de 100 lei. Problema era următoarea: focul a ars doar mărăcinișurile, el nu a fost incendiu. Devenea incendiu doar în momentul în care ataca pădurea, satul sau alte obiective de interes civil sau industrial. Atunci am aflat că pompierii nu sting focurile, ci numai incendiile. Am făcut atunci contestație la minister, fiindcă eram revoltat de stupiditatea situației. Eu îmi făcusem datoria de cetățean, anunțând o instituție abilitată. Atât am putut să fac în momentul acela. Era noaptea, eram purtător de ochelari, iar până la foc erau cca. doi kilometri, o plantație de pomi și un ogaș. A venit un colonel de la București, a făcut constatarea la fața locului. A dat dreptate pompierilor, dar mi-a dat dreptate și mie. Banii, în schimb, nu mi i-a mai dat nimeni înapoi!

Azi, văd că vin pompierii și la focurile de pe câmp. Sting și ei, alături de cetățeni obișnuiți, alături de copii și de babe, cu haine și cu tot felul de târnuri și de floșmoroace! Uneori vin cu mașini defecte, care nu intră în viteză, nu merg înapoi, nu au direcția manevrabilă și rămân înfipte în câte un gard, așteptând sătenii să le împingă sau tractoare ale localnicilor ca să le tragă!

Cei ce pun astfel de focuri se numesc piromani. În limba greacă ,,pir” înseamnă ,,foc”, iar ,,man” înseamnă om, adică oameni ai focului, iubitori de foc. Ei nu au un folos propriu-zis din aceste activități, ci doar plăcerea diavolească de a face rău. Se ascund sub perdeaua anonimatului. Măcar de ar fi cunoscuți, ar putea pretinde că ar avea o oarecare ,,glorie” în cadrul comunității. A existat în istoria Imperiului Bizantin un nebun, care a dat foc unui vestit templu și apoi s-a dat prins. A declarat  că a făcut această ispravă din dorința de a intra și el cumva în istorie. Nu putea altfel, dar așa a intrat, fiindcă, de câte ori s-a vorbit apoi de istoria edificiului respectiv, s-a vorbit și de incendiatorul lui. Probabil s-a mai vorbit și în istoria nebuniei omenești.

Asemenea oameni au existat întotdeauna. Paisprezece ani am spovedit și am grijit pe un bătrân paralizat dintr-un sat oarecare. La ultima spovedanie a spus că în tinerețe dăduse foc stogurilor de grâu la aria satului. Era convins că toată suferința lui era pedeapsa ce i-o dăduse Dumnezeu pentru păcatul uriaș pe care-l făcuse. Un bătrân mi-a spus zilele trecute: ,,- Părinte, să-l ferească Dumnezeu pe om de blestemul vitelor!”  Și avea dreptate! Când scoți vitele în câmp și nu au pe ce pune gura, fiindcă e totul scrum, te trezești cu ele că se uită spre cer și zbiară sfâșietor, așa cum numai ele știu s-o facă. Oare, nu cumva acela este blestemul pe care ele îl îndreaptă spre Judecătorul Suprem?

Mânia lui Dumnezeu de a nu ne da strop de ploaie de astă-primăvară în aceste zone are motivație, – cu siguranță- , și în comportamentul nostru față de natură.

*

Aberații sectare. ,,Mare e grădina lui Dumnezeu!” zice o vorbă românească veche. Și are dreptate! Zilele trecute două cazuri au fost prezentate la televizor și ele au bulversat conștiința tuturor celor de bună credință.

O femeie de 32 de ani a avut un accident  de circulație. Starea ei fiind foarte gravă, medicii au ajuns la concluzia că singura ei șansă de supraviețuire este transfuzia de sânge. S-au opus însă părinții și pastorul. Femeia făcea parte dintr-o sectă, care nu permitea transfuzia de sânge. Orice încercare a medicilor de a convinge familia să-și dea acordul pentru transfuzie a fost zadarnică. Femeia a murit cu zile. E cumplit.

Al doilea caz a fost puțin mai fericit. O sectantă era pe punctul de a naște. Avea nevoie de operație cezariană. A refuzat categoric, atât ea, cât și familia ei. Făceau parte dintr-o sectă, care nu permitea intervențiile chirurgicale asupra trupului. Abia după 14 ore de luptă cu moartea, femeia a reușit să nască.

Asemenea aberații se întâlnesc destul de des. Ele dau de gândit sub multiple aspecte. În primul rând cel religios. Este regretabil că acele secte își spun ,,creștine”. Creștinismul adevărat nu are nimic de-a face cu astfel de credințe. Omul are datorii față de suflet și față de trup aproape în egală măsură. Este dator să asigure trupului hrană, îmbrăcăminte, adăpost, sănătate, iar sufletului tot ce trebuie pentru mântuire. Trupul este socotit în creștinism ,,biserică a Duhului Sfânt”. Orice practică sau substanță care distruge sănătatea sau viața cuiva nu este admisă de învățătura creștină. Nicăieri nu veți găsi în Biblie sau în scrierile Sfinților Părinți că se interzic  tutunul sau drogurile, spre exemplu, fiindcă nu erau cunoscute la vremea aceea. Prin faptul că se insistă asupra importanței trupului în iconomia mântuirii, prin faptul că se subliniază în nenumărate rânduri datoria omului de a se îngriji de trupul său, se înțelege de la sine că orice substanță care ar provoca distrugerea rapidă sau lentă a trupului este interzisă.

Dumnezeu a dat boli, ca urmare a căderii omului în păcat, dar a dat și leacuri. Mintea, gândirea omului nu este altceva decât o formă de manifestare a sufletului, iar sufletul este chipul lui Dumnezeu în om. Acest suflet gândește, scormonește tainele naturii ca să găsească leacuri și metode pentru salvarea și prelungirea vieții omenești. Transfuzia, dializele, transplanturile de organe, intervențiile chirurgicale, analizele medicale și toate celelalte tehnici, pe care  nici nu le visau strămoșii noștri, sunt mângâierea lui Dumnezeu dată celor în suferință. Să dăm slavă lui Dumnezeu că trăim în vremurile acestea, în care știința medicală a făcut pași uriași. Am putea spune că ele sunt o părticică din Descoperirea pe care Dumnezeu a făcut-o omului din atotștiința Sa. Avem și noi posibilitatea să beneficiem în mai mică sau mai mare măsură de aceste realizări medicale. A le refuza este mai mult decât un păcat. Este o sfidare a bunătății lui Dumnezeu, o sinucidere incontestabilă. Acele secte care promovează acele învățături criminale ar trebui să aibă măcar bunul simț să nu se mai numească creștine!

*

Tămăduitorii. Cel dintâi cadru medical cunoscut în Bârda a fost Moașa Chița de la Malovăț. Dânsa era și medic și asistentă medicală și moașă. Venea și dânsa pe aici când putea. În noaptea de 22 spre 23 februarie 1953, tăticu i-a bătut la poartă. Era miez de iarnă, frig de crăpau lemnele și zăpada de mai bine de un metru. Luase calul de la moșu Gheorghiță Cocoș și alergase la Malovăț, ca la ultima speranță. Mama trebuia să nască! Moașa Chița a ieșit zgribulită, a aflat despre ce e vorba și i-a spus: ,, – Nicolae, du-te acasă liniștit, că nu va naște până mâine! Dimineață faci rost de o sanie și vii să mă iei!” Așa a făcut tăticu și lucrurile s-au derulat cu bine, așa cum prorocise Moașa Chița. De la o vreme a început să mai vină din când în când pe la noi nea Fănică Băloi, felcer din Colibași. Parcă-l aud și azi: ,, – Mă, du-te acasă, nu mai sta prin noroi, că-ți fac o injecție de…, de…, de…!” Și copiii fugeau acasă, care cum puteau, ascunzându-se prin cotloane, ca să nu le facă injecție.

Majoritatea problemelor de sănătate se rezolvau în sat de către localnici. Cele mai frecvente probleme le ridicau deochiul și izdatul. Copilul sau animalul deocheat era neliniștit, se zbătea, nu dormea. Nu oricine știa să descânte de deocheat sau de izdat. Nu era nevoie numai să știi cuvintele, ci trebuia să ai și anumite capacități. Bunica mea, Gheorghița și tatăl meu aveau acest dar al vindecării unor astfel de boli. Când eram deocheat, tăticu sau bunică-mea îmi descântau. Atunci începeau să caște cu gura până la urechi, de credeai că li se desfac fălcile din încheieturi. Le curgeau lacrimile pe obraji și se tăvăleau pe jos căscând. Când se ducea câte o săptămână la pădure, tăticu venea rupt de oboseală, dar niciodată nu căsca așa din cauza oboselii. Și eu învățasem descântecul, mai bine-zis îl furasem, fiindcă dacă m-ar fi învățat cum m-ar fi învățat o poezie sau o rugăciune, descântecul n-ar mai fi avut efect. Cam atâta mai rețin și azi: ,,Fugi izdat de deocheat, cu strâmbele tale, cu urâtele tale, pe (N) lasă-l curat, luminat, cum maica l-a făcut, cum ziua l-a născut! Iar amin, amin, Maica Domnului amin….” Degeaba! Nu aveam rezultate! În tot timpul descântatului, cel ce descânta făcea semnul crucii cu trei degete peste cel bolnav. Când terminau de descântat, mă mutam în alt loc, mă linișteam, nu mai mă durea nimic și începeam să râd. Era cunoscut că cei cu ochii verzi deoache. Așa era Atena Botoșeniței. Dacă-i plăcea un animal și-l admira, apoi acela rar scăpa cu viață! Ni s-a întâmplat nouă cu o junincă. Era foarte frumoasă. Am trecut cu mămica, cu vitele, pe Linia Cocoanei. La poarta ei, pe bancă, era mătușa Atena. Parcă o aud: ,, – Doamne, Marie, frumoasă junică ai!” ,,- Dadă Atenă, te rog să nu mi-o deochi!” a zis mama. Am ajuns acasă și juninca a început să se tăvălească prin curte și să zbiere. Tăticu nu era acasă și n-a avut cine să-i descânte și juninca ne-a murit. Peste ani, când își aștepta ceasul, baba Atena a chemat-o pe mama și i-a dăruit o vârtelniță. Parcă și-a simțit sufletul încărcat!

Când în casa cuiva mureau copiii, cei rămași erau dați de pomană pe fereastră unor alți părinți, cărora nu le muriseră copiii. Ei rămâneau tot în casa părintească, dar se socoteau copii ai părinților adoptivi și-i respectau pe aceia tot restul vieții lor ca pe niște părinți. În cazul în care un copil avea amigdalite, problema o rezolva baba Smaranda. Ea ,,dădea cu glodul în gât”. Copilului bolnav îi introducea  un știulete de porumb curățit de boabe și apăsa în gât cât credea ea că e destul ca să spargă amigdalitele inflamate. Când apăreau ,,miligoci” la ochi, adică un fel de furuncul datorat mizeriei, faptului că ne ștergeam la ochi cu mâinile murdare, soluția de însănătoșire era simplă. Căutam prin garduri și prin gunoaie ulcioare sparte, le retezeam gâtul și ne uitam pe orificiul unui astfel de ,,gât” spre soare și ziceam de mai multe ori: ,,Miligoci, miligoci, până mâine să te coci!” Și miligociul cocea, se spărgea și se vindeca.  Dacă cineva avea probleme cu dantura, nimic mai simplu. ,,Dentistul” satului era Sandrina lui Goguțu. Ea avea un patent, cu care putea să-ți tragă și toate măselele dintr-o singură repriză. ,,Albeața” din ochi sau cataracta era rezolvată de Matilda lui Ionescu. Te programa în preajma seceratului, când spicele de grâu erau suficient de maturizate. Atunci îți trecea un spic peste ochiul cu care nu mai vedeai și-ți rupea ,,albeața de pe vederuță”. Era un fel de operație ,,pe viu”. Răcelile, reumatismele, constipațiile, diareele, buboaiele, durerile de tot felul se rezolvau cu ceaiuri, oblojeli, băi, aburi etc. Bunica mea avea hipertensiune foarte mare, dar n-a folosit niciodată medicamente pentru asta. Avea o buruiană numai de ea știută. Din aceea făcea 2-3 ceaiuri și tensiunea îi revenea imediat la normal.

Cel dintâi ,,tămăduitor” adevărat al bolilor din Bârda a fost Domnul Învățător Georgică Sfetcu. Dânsul a venit cu antibioticele injectabile. Nu ajunsesem la școală, când îl auzeam vorbind de penicilină, streptomicină și auromicină. Dânsul își avea rezerve însemnate acasă din aceste medicamente și era destul să-i ceri sprijinul și-ți sărea bucuros în ajutor. Ziua sau noaptea, vara sau iarna, din șase în șase ore, Domnul Învățător îți bătea în poartă și venea să facă injecția, fie că era vorba de oameni, fie de animale. O făcea cu o plăcere care impresiona pe oricine. Ori aveai să-i plătești ceva, ori nu aveai, dânsul făcea tratamentul până la capăt și trăia din toate fibrele sale bucuria de a vedea pacientul cum revine la viață, la sănătate.

Nu se poate spune că fii satului Bârda nu au fost în stare să urmeze cursurile școlilor de medicină. De aici a ieșit Doamna Dr. Mărioara Rolea, fiica regretatului Rolea Petre, stomatolog în Reșița, azi stabilită în Germania, D-na Dr. Rusu Maria, fiica regretatului Bădiță Luca(Ciocârlan), stomatolog în Tr. Severin; regretatul Iulică Dragomir, asistent medical la Baia de Aramă, Domnișoara Virginia Luca, devenită Dragomir, asistentă medicală la Baia de Aramă, Domnișoara Stănciulescu Elena, devenită Michescu, asistentă medicală la Malovăț. În ultimele decenii Doamna Dr. Stănciulescu Emilia – Dorina a devenit locatară a satului Bârda. La fel și Doamna Sfetcu Delia și Doamna Stănciulescu Florina, asistente medicale. Ușor – ușor, descântecul, practicile străvechi, prin care oamenii își căutau sănătatea, au rămas amintiri. Tratamentul cu medicamente chimice a luat locul acelora.

*

Rugăciuni pentru copii(II). Redăm mai jos alte rugăciuni foarte necesare părinților:

,,Doamne, Dumnezeule! Fiii pe care îi am sunt un dar al bunătății Tale. Tu ai făcut a se naște în mine simțământul care îi face scumpi inimii mele, simțământul dragostei părintești. Ție Îți închin copiii mei, Doamne! Binevoiește a le fi lor Părinte, căci eu sunt un neputincios muritor și fără de ajutorul Tău nu pot face nimic. Tu, Cel ce dai hrana păsărilor cerului, Cel ce păzești floarea ce răsare în mijlocul stâncilor, Părinte a toata lumea, binevoiește a îngriji și de copiii mei, ca să poată fi fericiți și în viața aceasta și în cea viitoare. Ajută-mi să cultiv în ei bunătatea și printr-o bună creștere să îi fac folositori semenilor. Dă-le lor, Doamne, înțelepciune, ca să cunoască și să voiască binele. Dă-le lor comorile cele cerești ale virtuții, că acestea sunt bogății nepieritoare. Nu cer pentru ei, Dumnezeul meu, bogății pământești care sunt supuse stricăciunii, ci Te rog să le dai trupuri sănătoase și iubitoare de osteneală, ca să poată birui relele vieții. Păzește inimile lor de orice alunecare păcătoasă și apără nevinovăția lor. Rânduiește, Preabunule Stăpâne, ca ei să ajungă prin harul Tău fii credincioși ai Sfintei noastre Biserici și să binecuvânteze numele Tău în veci. Amin.”

,,Doamne, Dumnezeule, iartă-mă că nu știu să cresc cum se cuvine acești copii, pe care mi i-ai dăruit! Iartă-mă, Dumnezeule, iartă-mă! În loc să învețe de la mine numai cele bune, copiii învață și cele rele și fără să vreau devin prilej de sminteală pentru ei. Degeaba îi sfătuiesc să facă binele și să țină poruncile, dacă ei văd că eu nu le păzesc. Degeaba îi îndemn cu vorbele, dacă faptele mele nu sunt pe măsură. O, cât sunt de vinovat în fața Ta și a lor! În loc să Te mărturisesc prin faptele mele, am făcut împotrivă. Greu cu adevărat este pentru mine, păcătosul, să cresc copiii cum trebuie. Cum va crește un copil, care nu a văzut în părinții săi pildă de fapte bune? Iartă-mă, Doamne, iartă-mă! Iartă-i și pe părinții, pe moșii și strămoșii mei, pentru toate păcatele pe care le-au săvârșit, fiind prin ele pietre de poticnire pentru urmașii lor. Îndreptează-mă pe mine, păcătosul, Doamne, să duc o viață curată, ca să-mi pot îndrepta copiii pe calea poruncilor Tale. Să vină pacea Ta peste casa noastră, să vină peste noi mila Ta, ca să sporim în fapte bune și în tot ce e bineplăcut Ție. Ca să petrecem cealaltă vreme a vieții noastre în pocăință și să dobândim în această viață darul Tău, iar în cealaltă, bucuria cea veșnică. Pentru rugăciunile Preabinecuvântatei Născătoarei de Dumnezeu și ale tuturor Sfinților Tăi. Amin”.

*

Din sfaturile Părintelui Porfirie: ,,Să nu te indignezi, nici măcar în tine, pentru nici o acuzație nedreaptă ce ți s-ar aduce. Este un lucru rău. Și răul începe prin gânduri rele. Când te amărăști și te indignezi, fie doar cu gândul, îți strici atmosfera duhovnicească. Împiedici Sfântul Duh să lucreze și îngădui diavolului să mărească răul. Tu trebuie să te rogi totdeauna, să iubești și să ierți, alungând de la tine orice gând rău. Nu trebuie să-ți duci lupta creștinească cu predici și contestații, ci cu o adevărată iubire ascunsă. Când contestăm, ceilalți reacționează. Când îi iubim, sunt mișcați și-i câștigăm. Când iubim, credem că noi le oferim ceva celorlalți, pe când, în realitate, întâi ne oferim nouă înșine. Iubirea cere sacrificii. Să sacrificăm cu umilință ceva de-al nostru, care în realitate este al lui Dumnezeu. Când te trezești noaptea, să nu te întorci pe partea cealaltă pentru a adormi la loc. Să te ridici, să îngenunchezi în fața Celui Răstignit și a Sfinților și să te rogi smerit și cu iubire. O jumătate de oră, un sfert, zece minute, cinci, cât poți. Să te rogi fără neliniște, în pace, cu încredere în grija și iubirea Lui. Nu te osteni când te rogi(…). Roagă-L pe Dumnezeu să te facă vrednic de iubirea Sa.”

*

Ceasul.  Deși pare ciudat pentru copilul de acum, dar la jumătatea secolului trecut, copil de la țară fiind, până târziu nu am știut ce minunăție este aceea: ceasul. Bunicii și părinții mei aveau alte mijloace și metode pentru măsurarea timpului, pentru orientare în timpul zilei și al nopții. Se vorbea de ,,revărsatul zorilor”, de ,,răsăritul soarelui”, ca unitate de măsurare a timpului. Când soarele era de ,,un stânjen” pe bolta cerului, fie la răsărit, fie la apus, era timp pentru una sau alta dintre lucrările ce trebuiau făcute. Soarele ajungea ,,la prânzișor”, când trebuia dat ,,furuștiuc” la oameni, dacă îi aveai la lucru, soarele era ,,la prânz”, când trebuia să iei vitele acasă, ori să întrerupi lucrul și să pui masa la oameni. Soarele ajungea ,,la amiază”, ,,la chindie”, ,,la asfințit”. Ziua era la mare cinste umbra. Ai mei aveau semnele lor: când umbra casei sau a streașinii, sau a vreunui pom ajungea pe prag sau într-un anumit loc, era vremea prânzului, era vremea amiezei, era vremea de plecat cu vitele, de plecat la muncă.  

Noaptea avea și ea secretele ei, privind măsurarea timpului. La asta bunică-mea, Gheorghița, muichița, era mare cunoscătoare. Dânsa citea vremea în stelele de pe cer, cum citesc eu azi în literele dintr-o carte. Avea semne precise, care nu o înșelau niciodată. Încerca să mă învețe și pe mine, dar nu a reușit. Am reținut, totuși, că la un anumit timp din noapte ies ,,toiegele”, ,,carul mare”, ,,carul mic”, ,,cloța cu puii”, ,,luceafărul de dimineață”. La un moment precis din noapte cântau cocoșii, dând veste duhurilor rele, moroilor, strigoilor, ielelor și făcăturilor să fugă în locuri pustii și să lase calea curată creștinilor, ca să plece ,,la oraș”, cu vitele, la muncă, la drum, sau unde îi chemau nevoile. Fiecare dintre semnele de pe cer avea povestea lui și  muichița le știa mai bine ca nimeni altul. Îmi amintesc că, după ce a reușit să mă lămurească bine care este ,,carul mare”, care-i sunt roțile, proțapul și celelalte măruntaie,  am întrebat-o cum de-au putut oamenii să urce carul acolo sus, între stele. M-a privit îngăduitoare, a oftat și a început să-mi povestească:

,,- Demult, demult, era o femeie tare necăjită! Îi murise bărbatul în război și rămăsese cu patru copii mici. Ea era și mamă și tată. Într-o noapte târzie de toamnă venea cu carul cu lemne de la pădure. I se împotmolise într-un smârc și se chinuise până o prinsese noaptea ca să-l scoată de acolo. La un moment dat, a auzit lupii că vin din urmă. Urlau și se apropiau repede-repede. A dat bici la boi, i-a îndemnat să fugă, dar degeaba. Vitele erau slăbite, vlăguite de nemâncare, de osteneală, de greutate și n-au putut fugi. Femeia  a început să strige tare la boi și să-i îndemne. Degeaba. Atunci și-a ridicat ochii către cer și a început să strige cât o țineau plămânii: ,, – Doamne, ajută-mă! Doamne, nu mă lăsa, că-mi rămân copiii pe drumuri! Doamne, numai Tu mai mă poți ajuta!” În timpul acesta, haita de lupi se apropia, se apropia. Boii au început să mugească îngroziți, femeia striga cât putea ea de tare. Deodată, femeia, carul încărcat cu lemne, cu boi cu tot, au început să se înalțe de la pământ, mai sus, tot mai sus. Au ajuns lupii în locul acela și s-au oprit înmărmuriți, neștiind ce să facă. Se uitau spre cer cum se ridică femeia cu carul și boii. Și așa s-au ridicat, până au ajuns acolo sus, între stele!” Această povestire am citit-o mai târziu, într-o altă variantă, în romanul lui D. R. Popescu, Frumos, Anastasia trecea.

  Primul  ceas pe care l-am văzut era unul solar. M-am dus cu tăticu să-l însoțim pe bunică-meu Ghigă, taicuțu, la băi la Bala. Avea reumatism și nu putea merge singur. Acolo era un bazin cu apă ioduroasă și altul cu noroi. Lângă cel de apă, era un stâlp de lemn înfipt în pământ. La vârful stâlpului era o scândură ca un semicerc, ca o jumătate de măsuță rotundă. Partea rotundă era în jos. Pe ea erau scrijelate orele din timpul zilei. În partea de sus a stâlpului, la jumătatea diametrului semicercului de scândură, era  un băț fixat, perpendicular pe stâlp. Umbra bățului se rotea pe semicercul de scândură și indica orele. Cât de exact, nu știu!

În mahalaua Lucheștilor de la noi din sat, primul ceas adevărat l-a avut Stanciu Țușu. Dimineața plecau copiii la școală la Malovăț și strigau, la intervale de câteva minute, să întrebe cât e ceasul. Este vorba de generația lui Gore, Valerica, Nică  și Tuța lui Pătru lui Buică!

Primul ceas de masă l-au luat părinții când am ajuns la școală, ca să nu întârzii. Primul ceas de mână mi l-au luat în 1968, când am reușit la seminar. Era un Vostoc. L-am avut până am terminat facultatea. Prin 1975, eram la București, la facultate. A venit un țigănuș la poartă, cu un ceas electronic, de plastic. Nu mai văzusem așa ceva. Toți ne-am îmbulzit să-l admirăm. Un coleg, bucureștean, a trecut la târguială. I-a dat țigănușului ceasul lui ,,Atlantic”(una dintre cele mai bune mărci de ceasuri din lume) și 300 lei, luând în schimb ceasul de plastic, electronic. Era fericit, iar noi ceilalți îl admiram pentru afacerea încheiată. Mai târziu găseai asemenea nimicuri pe toate drumurile, la toate tarabele, nici copiii nu le mai voiau! Mde!

*

Ajutoare și donații. În această perioadă am primit câteva ajutoare și donații din afara parohiei, astfel: Domnul Cărbunaru Cosmin-Petrișor din Tr. Severin: 600 lei; Doamna Usturoi Aurica din Timișoara, fiică a satului Malovăț,  Domnul Zgarcea Cornel și Domnul Sârbu Marian din Tr. Severin și Doamna Usturoi Victoria-Claudia din Tr. Severin, fiică a satului Malovăț: câte 200 lei; Doamna Caragea Veronica din Tr. Severin și Domnul Botea Constantin din Șimian, fiu al satului Bârda: câte 100 lei.

Dumnezeu să le răsplătească!

*

Publicații. În această perioadă, preotul Dvs.  a reușit să mai publice câteva materiale, astfel: ,,Scrisoare pastorală” – 567, în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 3 aug. 2026, ediție și on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com);  Oferta de carte – august, în ,,Armonii culturale”, Adjud, 3 aug. 2026, ediție și on-line(https://armoniiculturale.ro); Furnicuțele pământului, în ,,Națiunea”, București, 6 aug. 2026, ediție și on-line al firmelor (https://ziarulnatiunea.ro); în ,,Observatorul”, Toronto-Canada, 10 aug. 2026, ediție și on-line (https://www.observatorul.com);

Parohia noastră a republicat volumele Viața Cuvioasei Teofana Basarab și Tudor Vladimirescu, așa cum l-a cunoscut.

*

Excursii-pelerinaj. Anunțăm pe cei interesați că joi, 27 august, parohia noastră organizează o excursie-pelerinaj pe următorul traseu: Bârda – Malovăț – Tr. Severin – Cladova – Negotin(două mănăstiri și orașul) – Vidin(biserica lui Matei Basarab, muzeul, cetatea, orașul)-mormântul Cuv. Teofana Basarab din munții din nordul Vidinului – Calafat – Maglavit (mănăstirea) – Vânju Mare – Tr. Severin – Malovăț – Bârda. Costul este (deocamdată!) de 100 lei/pers.

*

Anunțăm pe cei interesați că sâmbătă, 29 august, parohia noastră organizează o excursie-pelerinaj la Mănăstirea Schitul Topolnița, cu participare la slujba arhierească, ce se va desfășura acolo, cu prilejul hramului. Transportul va fi suportat de parohie.

*

Zâmbete. Domnul Ion Gluga din Sydney (Australia) ne-a trimis câteva gânduri ale Domniei – sale, pline de sevă și umor. Le redăm cu plăcere și-i mulțumim: ☺ ,,Prostia e mai puțin densă decât inteligența. De aceea e tot timpul deasupra;☺ E mai ușor să faci copii, decât oameni; ☺Unii merg la biserică în speranța că Dumnezeu verifică prezența; ☺Înainte de a negocia cu lupul, pune-i botniță; ☺Deosebim două tipuri de pedepse: cu moartea și cu viața; ☺Încearcă să definești nimicul: vei avea nevoie de multe cuvinte; ☺Mediocrul se simte bine între spirite mărunte: e singurul loc unde pare mare; ☺Marea taină a existenței noastre nu constă în a trăi, ci în a ști pentru ce trăiești; ☺Am locuit un timp în sufletul unei femei: mare înghesuială; ☺Nu-i cereți unei femei imposibilul: e capabilă să vi-l dea”.

*

Spovediri. Împărtășiri. În zilele stabilite și nu numai am spovedit și împărtășit: 20+24+34 = 78 credincioși. Dintre aceștia, 32 au fost copii. În primii ani de preoție în Parohia Malovăț aveam și 150 copii la spovedit și împărtășit la Paști și la Sf. Mărie!

*

Înmormântări. În ziua de 8 aug. Am oficiat slujba înmormântării pentru Popescu Marga (88 ani) din Malovăț. Dumnezeu s-o ierte!

*

Lucrări în Bârda. În Bârda firma Strabag lucrează de zor. Au terminat pavarea șanțurilor pe partea de nord a drumului. Au făcut, de asemenea, poduri la fiecare casă și plaț de casă, iar acum trec pe partea de sud a drumului principal. Aici trebuie introdusă conducta de apă și betonate șanțurile, construite podurile. Mai e de lucru, dar ceea ce se face e trainic. Nu s-a văzut asemenea lucrare în Bârda până în prezent. Aceeași firmă continuă lucrările și în Malovăț. În contextul crizei actuale, este un adevărat act de eroism din partea Domnului Primar Ion Michescu  să reușească să continue aceste lucrări. Dumnezeu să-i ajute!

*

Program. În luna august avem următorul program de slujbe: 5 Sept. (Malovăț-Bârda); 6 Sept.  (Malovăț); 8 Sept.(pomeniri dimineața, la ora 8, la Bârda; slujbă la Malovăț); 12 Sept. (Malovăț-Bârda); 13 Sept.(Bârda); 14 Sept.(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12); 19 Sept. (Malovăț-Bârda); 20 Sept. (Malovăț); 26 Sept.(Malovăț-Bârda); 27 Sept. (Bârda). În restul timpului, preotul poate fi contactat la biserică, acasă, la telefonul  0724.99.80.86, ori pe adresa de e-mail stanciulescubarda@gmail.com. Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

by

Referinţă Bibliografică

Scrisoare pastorală Foaie periodică,  gratuită  a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XXVI(2026),  nr. 568(1 –15 August)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 26 august 2026