Un colț de stradă din traversarea de la Piata Obor spre Moșilor. O zi caldă și obositoare. Merg încet privnd obișnuitele schimbări mai exact dispariții. Magazine pierite din peisaj, spații goale „de închiriat” un Mega Image tot mai impunător…
Imi atrage atenția o femeie în jur de șaptezeci de ani – plus, care se ridică anevoios de pe banchetă. Câțiva pași greu făcuți ținându-se în baston. Cam la un metru, așezate în ordine, ca soldații, 9-10 ghivece din cele mai mici, de fapt, niște pahare de plastic cu ceva verde. Plante, deloc din cele care-ți fură privirea. Mă frapează rochia frumoasă, curată și … îmi spune ceva dar, eu observ în locul plantelor chipul femeii, ochii triști și lacrima care i se prelinge pe chip. Mă aplec și iau un pahar cu o plantă parcă ceva mai chemătoare. Dar extrem de modestă. La fel ca femeia aceea, care nu mai știa cum să-mi mulțumească pentru zece lei. Imi rămăsese mie în minte că la un fast food văzusem o porție de mâncare cu 20 de lei. Mă aplec mai iau o plantă la întâmplare și-i mai dau zece.
-Ați luat acelaș tip de plantă zice ea și-i reținea și numele. Luați-o pe aceasta, și-mi oferea una cu frunze mai mărișoare.
-Nu-i nimic zic eu trimițându-i un zâmbet. Pe aceea o vindeți mai ușor…
Acasă băiatul meu îmi spune:
-Mamă ce-i cu buruienile astea?
-Le-am cumpărat.
-Nu pot să cred, dai bani pe așa ceva?
Cum să-i explic ce mă determinase să iau florile… Femeia aceea nu trebuia să fie în stradă. Era, cu siguranță un om care muncise întreaga viață dar, acum, nu-i ajungeau banii.
M-am dus la florărie am luat ghivece și am pus acele cioturi de plante în pământ. Dimineața, m-am dus la fereastră. Nu puteam crede. Plantele erau acum semețe, păreau mai înalte și mă gândeam:
„Noi oamenii avem în multe momente în fața noastră alegerea – să trăim și să muncim demn precum femeia care în loc să cerșească a preferat să vândă aceste plante, sau să ne îndreptăm spre urâtul din viață…”
SILVIA CINCA


