SMERENIA

Mi-am trimis ades speranță
după divină menire,
dar am primit ignoranță
cu-a sorții nefericire.

În genunchi mă plec pioasă
la altar de rugăciune,
când conștiința mi-apasă
pe suflet ca un tăciune.

La icoană stau smerită,
sperând că aripi vor crește
pe umbra neprihănită,
ce spre Rai, drum își croiește.

Pe gânduri îmi duc jertfire
printre Îngerii din Ceruri,
cu-a sortii nemărginire,
suflet traversând eteruri.

Sufletu-n genunchi așteptă
la poarta Dumnezeirii,
pentru o răsplată dreaptă
în sentința împlinirii.

Pe Pământ mă voi întoarce
într-o sacră alianță,
Îngerii de-mi vor preface
sufletul într-o speranță.

12 Iulie 2014
© Maria Filipoiu

Facebooktwitterby feather