VIAȚA CA O SCÂNTEIE – VOLUMUL 1: MARIANA VICKY VÂRTOSU (FOCȘANI, VN)

Interviul face parte din VOLUMUL 1 al proiectului „VIAȚA CA O SCÂNTEIE”, seria „Presă culturală”, un proiect Armonii Culturale Press (Revista & Editura), ISSN 2247-1545

Interviul prezintă 2 secțiuni:

S1. INTERVIU: 4 întrebări – Stroia Gheorghe, 4 răspunsuri – Participant

S2. AUTOINTERVIU: 4 întrebări – Participant, 4 răspunsuri – Participant

Secțiunea 1: INTERVIU

********************

ÎNTREBARE 1: Pentru a ne cunoaște mai bine, aș dori să ne spuneți, dincolo de valența dumneavoastră ca scriitor/artist, ce ne-ați putea spune despre OMUL care sunteți, lucruri pe care nu le-ați împărtășit până acum, dar care ați vrea, eventual, să se știe. Vă reamintesc, nu ne impunem limite, rețineri, însă pretindem doar sinceritate.

RĂSPUNS 1: Bună-ziua, George! Îți mulțumesc că mi-ai propus acest joc al cuvintelor. Așa cum se cuvine, mai întâi, mă prezint: sunt Mariana Vicky Vârtosu, scriitor vrâncean. Am acceptat acest interviu cu rol dublu, pentru că îmi plac provocările, surprizele. Promit să răspund cât se poate de sincer. Sinceritatea, ca și principiu de viață, îl consider onest, ferindu-te de neplăceri. Dar, asta nu înseamnă că n-am mințit niciodată. Confirmarea ar fi minciună. Toți mințim, trădăm, la un moment dat. Prin scrierile mele mi-am dorit să subliniez importanța interacțiunii umane, comunicare, împărtășirea sentimentelor, și prin mesajul scrierilor lor, mi-am propus să devin, cu fiecare zi care trece, un om tot mai bun. Mâine, să fiu mai bună decât azi.

Despre secrete neîmpărtășite? Da, ca fiecare dintre noi, în copilărie mi-am dorit să devin medic. Este o întreagă poveste. Dar să punctez mai întâi, OMUL care am devenit datorită circumstanțelor. Viața este un joc surprinzător, aducându-mă și pe mine, ca pe mulți alți români, în fericita oportunitate de a trăi între două lumi, între două case, două familii. Între două țări. Între două tradiții și obiceiuri. Viața mea, de mai bine de un deceniu, se petrece între România și Emiratele Arabe Unite. Așa am învățat un alt mod de viață, cu obiceiuri și tradiții atât de diferite de ale noastre. Aici am învățat, am exersat o stare, care pe noi, românii, nu ne caracterizează: răbdarea! – sabri-șoia – cum îi spun arabii. Și nu numai acest lucru l-am învățat. Am devenit, dacă mă pot numi așa, ambasador cu dublu sens. În Emirate sunt „ambasador” român, povestind despre noi și tradițiile noastre, ori de câte ori am ocazia. Acasă, în țară, aduc cu mine multe amintiri pe care le notez cum știu mai bine, tradiții și obiceiuri arabe, le transform în povești, în cărți devenind în acest fel „ambasador” emiratez. Este un privilegiu să trăiești între arabi, să te lase să te apropii de cultura și tradițiile lor care, oricum sunt învăluite în mister. Să înveți cuvinte, să te strădui să le pronunți cât mai fidel, iată, a fost o provocare binecuvântată.

Ce mi-aș dori să se știe despre mine? Să spunem că port în suflet o taină, ca o rană. Metaforic vorbind. Asta ca să dezvălui totuși, lucruri neștiute despre mine. Pentru că acest vis al meu, de a deveni medic pediatru, voalat s-a împlinit… O reușită parțială, aș numi-o, devenind psiholog, medicul sufletelor zbuciumate, calitate folosită din plin la creionarea spirituală a personajelor mele. N-a fost să fie, să devin pediatru, cum „n-a fost să fiu nici mamă”- calitatea supremă a femeii.

Dar… sunt „medic” și „mamă” pentru pisicile mele pe care le iubesc enorm. Ele sunt familia mea, copiii mei dragi. Și cum spunea Anatol France „până când nu ai iubit un animal, o parte a sufletului tău rămâne netrezită” – ei bine, pretind că latura maternă a ființei mele s-a activat, iubind pisicile, îngrijindu-le, ca pe niște copii. De la ele, prietenele și partenerele mele de viață, am învățat multe. Viața este o provocare, un joc, oferindu-ne roluri, uneori măști, pe care noi trebuie să știm să le purtăm. Trăim doar cum vrea Dumnezeu, dar noi alegem.

ÎNTREBARE 2: Întrebarea mea forțează puțin nota, dar este parte a unei retorici intitulate „VIAȚA CA O SCÂNTEIE”. Ce argumente credeți că puteți aduce în sprijinul ideii generoase că viața dumneavoastră este cu adevărat o… SCÂNTEIE, care aduce lumină propriei persoane sau altora.

RĂSPUNS 2: Întotdeauna am știut, am simțit, că dețin acea particulă divină, suflarea lui Dumnezeu, și că tot Dumnezeu m-a înzestrat cu iubirea pentru oameni, și cu acest dar minunat, harul cuvântului scris. Nu mi-am dorit să obțin glorie, nici bani din acest har al meu. Mi s-a dat talantul spre a-l înmulți. Și cred că asta am făcut și fac. Sunt extrem de fericită, atunci când mă întâlnesc cu cititori, care îmi împărtășesc bucuria transmisă, emoția împărtășită din lectura cărților mele. E cea mai minunată răsplată. Atunci simt Lumina, scânteia, simt viața ca o scânteie.

Nu trebuie să-ți explic entuziasmul, starea specială pe care o simt atunci când scriu.Tu însuți scriitor, știi bine despre ce vorbesc. Așa cum te pregătești sufletește și trupește pentru rugăciune, ei bine, și eu am un ritual al meu, pe care îl respect cu strictețe, în fața colii de hârtie, mă rog, a calculatorului, a tabletei, mai nou, acestea sunt instrumentele de lucru. Mă așez… elegant, îmi dau răgaz de relaxare, apoi… Trebuie să am aceea stare de grație, pe care mi-o accentuez. Adică, să fiu „dichisită” – parfumată și neapărat cu ceașca de cafea lângă mine. În alte vremuri, preferam ciocolata. Așa mă pregătesc eu pentru întâlnirea cu scânteia! Îmi imaginez viața ca o scânteie, doar atunci când sunt cufundată în lumea cărților. Acolo unde eu creez o lume, pentru că, acolo e mereu lumină.

ÎNTREBARE 3: Care credeți că ar fi, în momentul de acum al literaturii și artei contemporane, câteva condiții necesare și suficiente, nu doar pentru a supraviețui, dar și pentru a atrage recunoaștere, admiratori și, de ce nu, un loc meritat în rama unui Timp, ai cărui stăpâni nu vom fi niciodată?

RĂSPUNS 3: Oh, Doamne! Întrebarea aceasta mă închide. Personal nu gândesc așa. Oare, din toate timpurile, marii artiști s-au exprimat așteptând recunoaștere, glorie, recompensă financiară? Recunoașterea? Ca în orice domeniul al vieții, și ARTA este supusă unor criterii, legi competitive în funcție de preferințele susținătorilor. Și arta scrisă legile sunt făcute de critică, și să-i mi fie iertată îndrăzneala, nu fiecare critic decide cu sinceritate de sută la sută. Cât despre invidie, plăcerea anulării meritelor unora, sunt atât de mulți confrați gata să atace, încât… Cred că nu este nevoie să amintesc despre vremea nu demult apusă, sau nu total apusă, când Eminescu a fost pus la zid de nume sonore ale literaturii noastre. Trec peste Nichita Stănescu, căruia detractorii au pretins, au propus  arderea operei sale. Nu mai vorbesc despre cel mai recent scandal, cel al lui Mircea Cărtărescu, care a fost „asasinat” de-a dreptul. Nu, nu cred că am putea face, inventa, vreo metodă prin care să devenim niște „icoane” în timp. La ce bun, până la urmă? Repet, este doar punctul meu de vedere. Personal mă mulțumesc vorbele, puține, ale cititorilor mei. Este recunoașterea care mă bucură. Critica? Uf! Să vorbească lumea acum despre mine, acum, când și eu mai pot auzi, când o părere pro sau contra m-ar ajuta să evoluez.

Într-o bună zi voi muri. La ce mi-ar folosi o recunoaștere post-mortem? Eu scriu cu inima, scriu pentru cei care vor să învețe câte ceva despre jocul vieții, despre iubire și respect. Despre dăruire. Despre bunătate. Scriu pentru libertate spirituală, pentru sănătate mentală. Scriu pentru mine și pentru cine vrea să mă citească.

ÎNTREBARE 4: Considerăm aproape întotdeauna că menirea unui scriitor/artist este cea de a crea, în primul rând pentru sufletul său și în al doilea rând pentru public, dar și de a descoperi la rândul său valoarea, acolo unde ea există. Credeți în șansă, sunt sigur. Ne puteți împărtăși, cu unul sau mai multe exemple chiar,  dacă dumneavoastră înșivă reprezentați șansa acordată spre promovarea/afirmarea unei persoane?

RĂSPUNS 4: George dragă, da, scriu și pentru mine. Exprimarea unor emoții în scris are un impact pozitiv nemaipomenit. Scrisul este leac, tratament. Dar scrisul fără lectură este inexistent. Citesc și scriu, călătoresc și scriu, iubesc și scriu, citesc, scriu. Asta este viața mea. Am susținut și susțin tinerele talente. Am fost onorată să îndrum, să sfătuiesc, să promovez, prin funcția pe care o dețin, sunt lider de grupare literară, președinta Filialei de Vrancea a Ligii Scriitorilor din România, și am datoria morală, dar nu numai din acest punct de vedere, repet, am avut bucuria să-mi promovez și să-i susțin pe colegii mei din grupare. Să descopăr și să prezint noi talente? Sigur, s-a întâmplat. Despre acest lucru cel mai bine vorbesc cele vreo douăsprezece-treisprezece antologii pe care le-am coordonat de-a lungul vremii, în care sunt cuprinși autori cu vechime, dar și debutanți în literatură.

La fel de bine, vorbesc despre promovarea colegilor de condei,  notele de întâmpinare semnate de mine (prefață) atașate la cărțile colegilor sau autorilor care mi-au solicitat acest serviciu. Cronicile de întâmpinare publicate în diverse reviste din țară. O voi face mereu, ori de câte ori cineva îmi va solicita sprijin. Nu dau nume, sau, aș aminti unul singur, al nepoatei mele emirateze, Aliaziya AlRemaitty. Este autoare a trăi cărți de povești pentru copii, cărți girate de Editura „Armonii Culturale”, cărți care au fost prezentate și la Festivalul Internațional al Literaturii desfășurat în orașul Farvang din Danemarca. Există și alte nume, desigur. Prefer să vorbească singuri despre colaborarea dintre noi, ar fi mai potrivit.

Aș aminti mai curând, numele celor care m-au îndrumat pe mine în călătoria mea, pe drumul spiritual al scrisului. L-aș aminti pe regretatul scriitor gălățean, Mircea Ionescu, cel care a girat editarea primelor mele cărți; aș continua cu scriitorul Gheorghe Andrei Neagu, mulți ani mentorul meu, sfătuind-mă, promovându-mă, susținându-mă în acțiunile mele literare. Scriitorul Gheorghe Neagu  a înființat o Asociație literară, „Duiliu Zamfirescu”, un cenaclu cu același nume, și o revistă literară longevivă, „Oglinda literară” unde am colaborat cu o rubrică permanentă pe toată perioada vieții ei. Tot aici, la scriitorii care m-au sprijinit și îndrumat, te amintesc și pe tine, Gheorghe A. Stroia, de mulți ani suntem prieteni și colaboratori, iar în calitatea ta editor și director al Editurii Armonii Culturale, m-ai promovat, corectat, îndrumat, trecând cu ochii peste multe din cărțile mele, nu pot trece cu vederea, și-mi exprim recunoștința, mulțumirea și față de tine.

Din Vrancea, sunt multe nume care au contribuit la promovarea mea ca scriitor: aș aminti pe regretatul scriitor Corneliu Fotea, publicându-mă în „Salonul literar”; Ioan Culiță Ușurelu, care mi-a acordat încredere, și am scris și vorbit despre cărțile domniei sale (mi-a publicat texte în revista „Salonul literar”, sau am primit premii și distincții în cadrul Festivalurilor de literatură susținute). Mulțumesc tuturor și celor pe care nu i-am amintit, singură n-aș fi reușit niciodată să devin cine sunt.

Secțiunea 2: AUTOINTERVIU

***************************

Precizare: Pentru că jocul propus de tine permite creativitate, iată, mi-am permis, și în partea a doua a interviului, am ales, și m-am supus întrebărilor unui copil ( CA și cum ar fi copilul din mine), dar nu este! Întrebările au fost formulate de Aliazyia AlRemaitty.

ÎNTREBAREA 1: Sunt Aliaziya și te rog să-mi răspunzi la patru întrebări…Știu cum te cheamă, dar pentru noi ești Marinush,sau Miriam. Deci, Marinush, prima întrebare: de cine îți este cel mai frică? Tu ai spus că, nu-ți mai place să stai la tine acasă, pentru că ți-e frică de singurătate. Ce-i singurătatea, de ce te sperie, e vreun „djin”?

RĂSPUNSUL 1: Cum să-ți explic? Singurătatea este o stare. O stare care se instalează treptat, provocată de lipsa de comunicare, de lipsa de interacțiune cu alți oameni. Singurătatea prelungită duce la înstrăinare. De obicei, starea este rezultatul unei pierderi. În cazul meu, știi despre cine vorbesc. Dar, poate fi pierderea încrederii în cei apropiați, nu numai pierderea unei ființe dragi. Spuneam că singurătatea este o stare așa cum este bucuria, tristețea, entuziasmul. Nu înseamnă neapărat că ești singur, ci inima ta este singură, goală. E că o rătăcire. Singurătatea pe care eu o simt acasă la mine, uneori chiar și aici, cu voi, a fost, este greu de controlat, de alungat. Da, da, de-aceea citesc mereu, călătoresc, mă joc cu voi, vorbesc mult cu mama ta, scriu. Când scriu, creez o lume inexistentă, o lume, un loc populat de personajele mele. Iar ele, personajele mele, sunt inspirate de persoane adevărate. Dar eu le fac mai bune sau mai rele, în funcție de rolul pe care îl joacă. Cam asta e singurătatea. Când ia conturul unui „djin”, cum ai presupus tu, e de rău.

ÎNTREBAREA 2: Am înțeles cum e cu singurătatea. Acum, te rog, spune-mi ce te sperie cel mai mult, de cine ți-e frică? Dacă tu crezi că există o lume mai bună, sau altă lume, dacă ar fi posibil ca noi oamenii să murim, de la o pandemie, sau un război.  Cum crezi că arată Raiul, sau Iadul?

RĂSPUNSUL 2: Întrebarea ta e puțin nefirească, dar știu ce învățați la școală, cum învățați la școală, cât de deschiși sunt profesorii voștri, așa că, nu mă surprinde. Frică… Avem tot felul de frici. Din vremea copilăriei, ne temeam de balauri, de fantome și alți monștri, având uneori coșmaruri cu ele și despre ele. Aceste frici dezvoltate, probabil, nasc marile frici, cele față de războaie, de pandemii, de dezastre naturale (cutremure, tzunami, incendii). Mă tem, sigur că mă tem, dar cel mai mare dușman al meu este neputința. Să vrei să faci un anumit lucru și să nu poți. În rest, l-am rugat pe Dumnezeu, în rugăciunile mele, să-mi poarte de grijă. Mie și celor dragi. M-am lăsat în voia Lui.

Draga mea fetiță, războaiele și pandemiile sunt provocate și oarecum controlate de oameni. Am o idee despre subiect, prefer să nu comentez. Poate niciodată. Literele care sunt conținutul acestor cuvinte sunt grele, dușmănoase. Să ne imaginăm o viață fără ele, să ne rugăm la Dumnezeu să ne apere de rele. Despre existența Raiului și Iadului? Se spune că Iadul este plin de femei. Cred că cele două lumi, descrise de religie, există. Dar noi le exersăm mai întâi, aici, pe pământ. Sunt zile pe care le trăim ca-n Rai și sunt zile când simțim că ne-a înghițit iadul.  Descrierile sunt la poli opuși, și, nu știu ce să zic? Ce-mi doresc? Să fiu un om bun, am zis. Iadul! Probabil există și mă tem de veșnicia lui, și de aceea îmi propun, ca prin gândurile mele, vorbele mele, faptele mele, să fac cât mai puține păcate. Încerc.

ÎNTREBAREA 3: Dacă ar fi să alegi să trăiești undeva, care țară ai alege-o, România ta, sau Emirate?… De ce râzi de mine?

RĂSPUNSUL 3: Sorry, nu râd de tine. Îți amintești, am fost acum câțiva ani în Dubai, la Festivalul Internațional al țărilor lumii. Știi unde am stat cel mai mult? Da, în Venezuela. Avem și fotografii făcute acolo, la acel pavilion. Ne-a încântat clima, în jur de douăzeci și patru de grade tot anul. Raiul pe pământ, nu alta. Din punct de vedere politic, iadul! Deci… Dar, să-ți răspund la întrebare. România este în sângele meu, o port cu mine peste tot. Acolo sunt rădăcinile mele, adică părinții, bunicii, străbunicii. N-am cum să mă smulg, cum să șterg viața de acolo, cum să uit, să abandonez… Iar Emiratele, țara voastră, o simt ca pe a doua mea casă. Mi-a oferit brațele, m-a primit ca pe unul de-al lor. Îmi este bine aici. Trăiesc într-o vară nesfârșită. Nu pot să aleg, aș minți. Trăiesc bine între două… familii.

ÎNTREBAREA 4: Uite, cuvântul acesta „minciună” m-a ajutat să-ți adresez cea de-a patra întrebare: Ce părere ai despre mincinoși? La noi la școală, o fetiță a mințit că…

RĂSPUNSUL 4: Oprește-te! Aliaziya, știu că detești cuvântul. Ești gata să-ți retragi prietenia oferită colegei tale, înțeleg. Dar, sunt minciuni și minciuni. Acum nu suporți cuvântul, nu înțelegi de ce trebuie să mințim uneori. Ca adulți suntem aduși în fața unor situații, când un neadevăr, vezi, nici să rostesc sau să scriu cuvântul nu-mi place, zic neadevăr. Deci, un neadevăr salvează persoana de un pericol. Nici eu nu suport mincinoșii, nu știu când să-i cred și când nu. Dar, mai periculoasă decât minciuna este răstălmăcirea. Să-ți închipui ceva, să așezi cuvinte nerostite în gura cuiva, să juri că au fost rostite! Acest soi de complot e mai periculos decât minciuna. În fine! Ca să închei curiozitatea ta, da, mă tem de minciuni, mai tare ca de veșnicie.

Mariana Vicky VÂRTOSU

Focșani, Vrancea

by

Referinţă Bibliografică

VIAȚA CA O SCÂNTEIE – VOLUMUL 1: MARIANA VICKY VÂRTOSU (FOCȘANI, VN)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 4 martie 2025