Într-un sat de evrei trăia un tâmplar alături de soția sa și de un fiu pe care- l creșteau împreună cu dragoste. Într-un an s-au abătut asupra întregii așezări o secetă cumplită și o molimă care decimau zilnic oameni și animale. Din cauza foametei au hotărât să părăsească satul, în speranța aflării unui loc mai ferit de necazuri.
Cu fiecare zi se stingeau dintre ei copii, bătrâni, dar unii își puteau pune speranța în rudele, fiii, frații rămași în viață. Tâmplarul n-avea decât pe soția și pe fiul său și gândul acesta îl îmbolnăvea mai mult decât orice alt rău. Slăbită de grija copilului și măcinată de boală, nu după multă vreme, femeia își dă duhul, fiind îngropată alături de ceilalți morți ai satului. Până când să se hotărască plecarea tuturor, tâmplarul cade și el bolnav.
Dar în clipa morții își chemă fiul mai aproape ca oricând și îi ceru să plece alături de ceilalți oameni fără să se mai gândească la nimic. Cu mintea sa puțină, dar cu dragoste multă în inimă, tânărul nu înțelege de ce i se cere acest lucru, după ce mereu fusese crescut pentru a fi alături de părinți.
Caravana pornește, lăsând în urmă morminte și amintirea unei vieți devenite coșmar. Tânărul nu-și părăsește părintele, copleșit și de teama de a nu pieri în deșert fără nici un ajutor, fără apă și hrană. Zi după zi mergea, fără nicio umbră, fără nicio picătură de apă. La un moment dat a căzut, ochii i se închideau, gura i se uscase complet, se târa cu greu, credea că se apropie sfârșitul.
Nu după mult timp, cu ultimele puteri, tâmplarul îi dă fiului său un săculeț de pânză în care îi pusese, ca merindea cea mai de preț, ultima bucată de pâine uscată. Apoi îl roagă să facă drumul prin deșert în căutarea unui loc plin de verdeață, cu apă de izvor, unde să trăiască îndestulat; dar să nu deschidă săculețul și să nu mănânce pâinea uscată decât atunci când se va afla în acel loc. Altfel, sufletul bătrânului și cel al soției sale nu se vor mântui niciodată, fiindcă pe lumea aceasta ei au avut doar un copil, singura lor nădejde, și n-au apucat să-l vadă fericit.
Fiul tâmplarului pornește la drum, fără prea multă speranță în viață, ci mai mult spre a împlini dorința tatălui. Ajunge din urmă caravana: leșuri peste tot, animale și oameni, dar nicăieri vreo picătură de apă. Înaintează mereu, uneori agonizând, cu gândul că moartea este aproape.
Toată hrana se sfârșise de mult, doar săculețul de pânză îi ardea pielea din dreptul inimii. Căldura îi fulgera creștetul și lui i se părea c-o să plouă, înaintea ochilor i se făceau pânze de păianjen pe care se țeseau oaze răcoroase și se târa spre ele pe nisipul mișcător ca pe un val de mare. Dar dacă mănâncă doar o firimitură din pâinea cea uscată? Va prinde puteri și va ajunge mai repede!
Vrea să desfacă sforile pânzei, însă degetele cu pielea plesnită și plină de sânge o scapă, o scapă mereu, mereu o scapă! Deodată, iată-l în curtea casei lor, privindu-l pe tâmplar cum lucrează. Chiar aude că îl trimite să îi aducă apă în burduful pe care-l avea în mână.
Dar de ce se ridică așa de greu? Își simte tot corpul o rană, dar se târăște pentru a-i aduce bătrânului apă în burduf. Greu, greu, tot mai greu, tatăl său așteaptă apa de atâtea zile, poate de săptămâni întregi.
S-a târât cu ultimele forțe, cu ochii aproape închiși a zărit un iaz ascuns între pietre. Deodată, în fața ochilor i se arată oameni care aleargă spre el; au vase cu apă și își va umple și el burduful? Apa curgea lin și repede, a băut și a luat și în burduf. A plâns și a mulțumit lui Dumnezeu și părinților lui. Dar cine îl privește de acolo fericit?
Își revine încetul cu încetul; desenate pe apă stau în așteptare duhurile părinților săi. Deschide săculețul și dă să mănânce pâinea uscată.
Era o cruciuliță din lemn cu răstignirea Domnului Iisus Hristos.
Morala acestei povestiri este că acolo unde nu mai există nicio speranță, Dumnezeu deschide noi uși, noi oportunități, noi soluții. Nu trebuie să renunți, chiar și-n ultima clipă a vieții crede în Dumnezeu. El poate face minuni oriunde, oricând și în orice condiții. De multe ori, omul când ajunge la greu, își pierde speranța, își pierde credința, își pierde încrederea în Dumnezeu și renunță. Să ne ajute Dumnezeu să mergem mai departe, orice ar fi și să ne încredem în El, până la ultimul zbor spre Hristos. Amin.
Ștefan Popa
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..