ZENOVIE CÂRLUGEA
DINAMICA STRUCTURANTĂ A UNOR ANTINOMII IMAGINARE ÎN LIRICA LUI EUGEN DORCESCU

(Eugen Dorcescu, „APROAPELE. 111 PSALMI și alte poeme”, Editura Eurostampa, Timișoara, 2022, 149 p., cu XI ilustrații color)

Continuându-și opera de valorificare (deopotrivă și hermeneutică) și a unor texte inedite aparținând scriitorului EUGEN DORCESCU, precum, bunăoară, senzaționalele pagini de jurnal editate în două masive volume, în 2020 (I. „Îngerul Adâncului, 1991-1998”; II. „Adam, 2000-2010”), doamna Mirela-Ioana Dorcescu ne propune, de astă dată, într-o compactă ediție critică, volumul „APROAPELE. 111 Psalmi și alte poeme” (Eurostampa, Timișoara, 2022, 149 p. + Anexe foto color), cu o postfață de Florin-Corneliu Popovici.
Volumul „Aproapele” – sugerând, prin substantivizarea unui adverb de apropiere, metafora-simbol a unei „profunde, permanente și fecunde legături dintre eul creator și Creatorul absolut” -, conține 111 Psalmi, specie cultivată de poet cu recunoscută vocație spirituală și indimenticabilă virtuozitate artistică (a se vedea „Psalmii în versuri” din cele două ediții ale „Biblicelor” din 2003 și 2021, împreună cu „Ecclesiastul în versuri”, „Pildele în versuri” și „Rugăciunea regelui Manase în versuri”). Este vorba de recuperarea din manuscrise (cu acordul autorului, desigur, dar nu ușor înduplecat) a unor texte scrise după perioada de definitivare a „Psalmilor” binecunoscuți și înainte de contribuția Poetului la editarea „Bibliei sau Sfintei Scripturi”, diortosită după „Septuaginta” de marele cărturar și prelatul ortodox al Clujului, Vadului și Feleacului, Bartolomeu Valeriu Anania, căruia i se dedică, in memoriam, volumul de față. Psalmii, care văd acum lumina tiparului, sunt, ne lămurește îngrijitoarea cărții într-o „Notă asupra ediției”, texte mai vechi, scrise în urmă cu 22, ba chiar 30 de ani, lăsate deoparte de Poet pe considerentul, expressis verbis, „că nu au forța și estetica poemelor deja publicate”, deși editoarea, lecturându-le în prezența autorului, era încredințată că „Psalmii aveau fluență, muzicalitate, varietate, în lectură interveneau adeseori străpungeri de emoție, vedeam pe chipul Poetului uimire, încordare, tensiunea, tot mai mare, plana copleșitoare asupra camerei noastre de lucru. Simțeam că se naște o carte… Ceea ce s-a și întâmplat”.
Structurată triadic, APROAPELE cuprinde cei 111 Psalmi, prevăzuți de un prolog și un epilog, o secțiune de poeme spirituale publicate recent și, în sfârșit, discursul omagial al domnului Florin-Corneliu Popovici, încheindu-se cu atașarea unei Biobibliografii și a unei Anexe ilustrative.
„Strigătul către Dumnezeu (prin acești Psalmi) este rugăciunea cu care se identifică Poetul”, precizează realizatoarea ediției de acum, nimeni alta decât aceeași instanță literară care, de la „Nirvana. Cea mai frumoasă poezie” (2015), ediția critică, ne varietur, însoțită de un substanțial eseu hermeneutic, până la antologia lirică „Sub cerul genezei” (2017), „Agonia caniculei” și consistentele „Pagini de jurnal” din 2020, precum și alte lucrări reprezentative („Despre opera lui Eugen Dorcescu. Interviuri. Crestomație critică, 2014-2020”, 2020; „Eugen Dorcescu în «Timișoara». Volum omagial 80”, 2021), continuă a derula un program admirabil de valorificare și fixare în conștiința literară a Operei unuia dintre cei mai de seamă scriitori români de azi, poet de înalt orizont metafizic, memorialist de autentică frescă socială, eseist de varii aspecte literar-filosofice și spirituale, pe scurt zis – un clasic în viață, corespunzând perfect acelui tip poetic goethean „de linie înaltă”, cum se exprima Lucian Blaga, el însuși încadrându-se în această tipologie.
Cartea „Aproapele. 111 Psalmi și alte poeme” își are ca moto un citat de-a dreptul horațian, de regăsit în Psalmul 117, 17: „Nu voi muri, ci voi fi viu și voi povesti lucrurile Domnului”.
Cine a citit cele două volume ale Jurnalului lui Eugen Dorcescu a putut realiza modul spiritual de a trăi al autorului, având aproape Numele Domnului și idealul mântuirii creștine, fapt care și-a pus amprenta nu numai pe versificarea cărților biblice amintite, care sună atât de profund, mistic și deopotrivă personal, cât și pe întreaga sa poezie ce dă expresie unui discurs ideatic. „Cel mai mare dintre poeții români în viață”, cum îl vede, în spațiul literar hispanic, Luis León Barreto, este perfect încadrabil în acea „tradiție a sublimului” despre care scria Andrés Sánchez Robayna, pe scurt zis „un poet european” (Rosa Lentini, A. S. Robayna)…
Conștient de propria-i predestinare, Prologul, datând din 1992, dă gas acestei neliniști (interogative) asumate, deocamdată fără a întrevedea „nimic, nimic, nimic”:
„Sunt ancorat pe viață-n suferință,
Cu un otgon teribil, nevăzut.
Vrea oare să mă scoată renăscut
Divinul braț din marea de căință?
………………………………………………..
Mi-e mare spaima, pe cât sunt de mic,
Fiindcă intru-n cosmos prin durere.
Știu cine sunt și știu ce mi se cere,
Dar nu-ntrevăd nimic, nimic, nimic”.
(20.10.1992)
„Făptura de pământ”, umblând „doar printre cele revelate”, conform preceptului din „Deuteronomul”, nu va întârzia să aducă, însă, laudă „Acelui ce nu te pierde” printre „deprimări, crime și minciuni” (1). Poetul Îl simte în sufletul său încercat pe Yah Elohim, nutrind convingerea apropierii de Duhul Atotcreatorului: „Și curg spre El și ceruri, ca un fuior de fum” (2). Invocarea instanței divine este totodată un gest salvator spre care tinde fără ezitare spiritul poetului: „Nu mă uita, Yah Elohim, mă scapă!” (4/ 1993).
Fie că se exprimă în versuri șlefuite prozodic și solemne de 10-11 silabe, în ritmuri iambice, fie că, nu de puține ori, gândul canonic se desfășoară după libertățile versului liber, este de regăsit în acești psalmi atât drama unui suflet care conștientizează impasul ontologic al omului, cât și năzuința întru salvare și eliberare. Iar acest deziderat este, desigur, de referențialitate spirituală, de trăire biblică, întru numele Domnului, adică într-o metafizică de ordin creștin, deschizătoare de ceruri și de pacificări redempționale. Iată-l pe poet, într-un Psalm din 14.10.1998, făcând trimitere directă la rugăciunea regelui Manase, conștient de „greșelile mele” și „rușinându-se” de ele („zid netrecut între mine și Tine”), dar totodată hotărât a nu renunța: „Stau deoparte acum și/ implor și mă zbat,/ zgura grea, întărită în/ sine-mi, s-o alung, s-o/ străbat./ Am aflat acum nebunia/ ce-nseamnă./ Sunt o iederă veche pe/ divinul obstacol, în/ thanatica toamnă”.
Pretutindeni întâlnim trimiteri la cărțile sfinte, de la „Geneza” și „Ieșirea”, la „Deuteronom”, „Regi”, „Timotei”, „Cartea lui Iov”, „Ioan”, „Corinteni” etc.
Iată cum, într-o dialectică a transfigurării și transcendenței, Poetul îl descoperă, treptat și într-o perspectivă soteriologică, pe Dumnezeu, figurația metaforic-simbolică încărcându-se de trimiteri la textele biblice, vetero- și neo-testamentare. Opțiunea spirituală devine, în texte, de o tranzitivitate fără rețineri: „Sunt tot mai departe de mare, tot/ mai aproape de munte./ Adă-mă, Doamne, pe muntele Tău,/ lângă norul/ ce-și desfășoară în jurul pantelor repezi/ fuiorul,/ adă-mă dincolo, să fiu viu în/ sfârșit, să rămână,/ jos, printre iarbă, și oameni, și flori,/ pumnul – ce-am fost – de țărână” (7/ 28.09.1996).
Deloc trufaș, dimpotrivă, având sufletul plin de nădăjduire dumnezeiască, poetul speră la grația divină, într-un discurs poetic strunit, sprinten, cu rime interioare, precum un David care, după descoperirea Duhului Sfânt, aspiră la intrarea în rezonanță și „armonizare” a propriilor contradicții (Gilbert Durand). Vocea poetului capătă rezonanțe care amintesc de David, regele psalmilor, dar și de un închinoviat Arghezi al neliniștilor onto-existențiale, râvnitor la Duhul solar al Creatorului, într-o „priveghere” statornică: „Sunt singur și sărac. Nădăjduiesc/ sub aripile Tale/ să mă adăpostesc./ Pentru flămândul trup, un/ colț de pâine/ îmi e de-ajuns de astăzi/ până mâine./ Și-asemeni, setea trupului/ mi-adapă/ o jumătate de ulcea cu/ apă./ Dar duhul? Sfâșiat de/ priveghere,/ să se topească-n Duhul/ Tău ar cere./ Așa cum, în amurg, sleitul/ soare/ coboară lin și se/ topește-n mare” (52/ 19.10.1998).
Aspirația către Divinitate, transcrisă cu majuscule într-o deferență consacrată de tradiție, nu poate trece decât prin „suferință”, „amărăciune”, „disperare”, „chin”, idee-laitmotiv de acută rezonanță, de unde nevoia și opțiunea urgentă de salvare, de transgresare a condiției telurice:
„Și chipul meu și trupul mă dezgustă.
Un eremit hieratic m-aș dori,
Un glas șoptit, chemându-Te: «Mai vii?
Condu-mă pe cărarea cea îngustă!»

Privesc lăuntrul meu cu disperare,
Căci e-un tumult de umbre și lumini.
Oriunde-aș fi, sunt doar printre străini
Și să-mi găsesc esența nu-s în stare.

Ajută-mă! Redă-i făpturii Tale
Seninătatea ei de la-nceput.
Tot cea-am pierdut, eu însumi am pierdut,
Învălmășit în jalnice greșale…

O umbră sunt. Prin urbea întomnată
Îmi port făptura trudnică. Aș vrea
Să nu fi fost nicicând. Să-mi pot ierta
Că nu trăim aici decât o dată”.
(26.10.1998).

Cititorul îl poate simți aici pe Arghezi din Psalmii lui (volumul „Cuvinte potrivite”, 1927), mai ales în iambii „suitori” care traduc o stare de „tânjire”, o dorință de revelare, de intrare în rezonanță cu Divinitatea. „Vechi diac, întomnat/ și amar” (66), Poetul nostru, cu întreaga perspectivă a lumii în față și a omului „de lut”, tânjește și el după o Divinitate care să-i acorde atenție: „Printre nenumărații Tăi/ slujitori,/ socotește-mă, Doamne,/ măcar uneori,/ căci nu am alt gând/ decât a slăvi Numele/ Tău oriunde și-oricând/ (…)/ Căci tu ești Dumnezeul cel viu,/ că, prin Domnul Iisus,/ calea ne-ai arătat/ către cele de Sus./ Că și morți de vom fi,/ totuși, fi-vom, înșine, vii,/ noi, aceste făpturi de/ duh și pământ./ Vii vom fi, într-un/ chip teribil și simplu:/ crezând” (67/ 26.10.1998).
Visând la dulcea și calda „Cetate divină” (81/ 19.11.1998), atotrugătorul nu încetează „să Te găsească”, de unde implorația-limită onto-existențială: „Fie-Ți milă, răspunde-i,/ să nu se/ târască,/ pe lespezi de fum, peste pajiști de zimți, pe/ covoare de iască” (82/19.11.1998).
Cu cât imaginile cetății decăzute (Sodoma și Gomora), a lui Cain și Abel (războiul fratricid), în genere a „tristului Babel” sunt mai prezente în discursul poetic, cu atât imprecația psaltică este mai urgentă și acută:
„Avem, oricare, îngerul la ușă,
Spre-a cântări făptura-ne impură.
Căci asta suntem: vase mari de ură,
Izvoare de trădare și minciună.
De-aceea, știu, vom merge, împreună
Cu zisele cetăți, spre nimicire.
Cu zisele cetăți din amintire.
Pedeapsa, deci, ne mână și ne poartă
Spre ele, în adânc, sub Marea Moartă”.
(83/ 06.01.1999).
„Strig, din adânc,/ precum David, cândva:/ «Iubi-Te-voi, Doamne!»” (85/ 13.02.1999), mărturisește poetul, precum în Psalmul 17, 1, versificat de d-sa în „Biblice” (2021, p. 47).
Totul este o luptă a duhului cu „omul de pământ”, de unde opțiunea depășirii „infernalei” condiții, către o isihie curată și plăcută Domnului Dumnezeu: „La răstimpuri, când/ fauna ploii își face sieste,/ tresari și ai vrea să/ te smulgi din Infernul acesta./ Or, Infernu-i chiar trupul. Pentru/ el este gerul, pentru el e zăduful./ Pentru el este moartea./ Pentru viață-i doar Duhul” (86/22.02.1999).
Pentru comentatorul care ar dori să urmărească, în cadrul acestei poezii, o anumită structurare și dinamică a antinomiilor imaginare, aceea care pune în relație trupul cu sufletul/ Duhul, precum în poezia și teatrul expresionist blagian, este de prim-plan și în lirica lui Eugen Dorcescu. De unde dramatismul acestei poezii, aplecată peste marile întrebări ale lumii și existenței, din care nu lipsește, însă, acea năzuință de salvare și mântuire, de redempțiune sub imperativele învățăturii creștine. Vorba Poetului, care rămâne mereu într-o neostoită sete de Dumnezeire și mântuire:
„Cerșesc Lumina Ta să mă re-nvie.
Lumina Ta, la Sfânta Liturghie”.
(91/ 02.03.1999)
Mereu, în acești psalmi, este vorba de o „nădăjduire” salvatoare, mărturisită apăsat, într-o reiterație de neclintit: „Nădăjduiesc. Deși n-am cum să știu/ De vor vedea făptura mea sau nu./ Nădăjduiesc că-n tot acest pustiu,/ Ce crește ne-ncetat, mă afli Tu” (99/ 22.07.1999).
Însă, tot acest zbucium capătă, după cum era de așteptat, o nouă perspectivă în textul „Aproapele” (datat 9 iulie 2021), comunicând o pacificare a sufletului, o convingere că, da, Dumnezeu este „viu și concret”:
„Voi, frați nefericiți preafericiți,
Ce vă-ntrebați și căutați mereu!
Vă chem pe culmea sufletului meu.
O, dacă-ați ști, dacă-ați putea să știți
Ce viu și ce concret e Dumnezeu!”
Așadar, vrea să ne spună Poetul, iluminarea s-a produs, intrarea în „rezonanță” cu Duhul divin i-a deschis sufletul către o stare de armonie și pacificare. Dumnezeul „viu„ și „concret”, manifestat în tot ceea ce există, i-a trimis un mesaj esențial, spre bucuria celui ce se simte, astfel, scris „în Marea Carte”:
„Aici, în parc, la numai câțiva pași
de casa mea și, totuși, ce departe
de lume, de viață și e moarte,
de n-ar fi fost ca Duhul să mă poarte,
spre lumea celor scriși în Marea Carte,
aș fi rămas, pe veci, cu cei rămași”.
(Zefirul, 5 mai 2022).
Pe lângă antinomia trup vs. suflet, un alt raport antinomic, pe care se structurează lirica acestor psalmi, este cel dat de relația „aproapele” vs. „departele”, astfel clarificându-se „scenariul” celor 111 Psalmi implicând și „alte poezii”… Este vorba, așadar, de o rugăciune-strigăt a Poetului cu care acesta „se identifică”, ieșind, în sfârșit, biruitor și deasupra „Infernului”, imanență și transcendență sugerând iarăși un demers poetic îndreptat către isihia și iluminarea soteriologică, pacificatoare, în-Duhovnicită și mult râvnitoare întru Dumnezeul regăsirii…
„Poet al ființei” (Mariana Anghel), Eugen Dorcescu reface, pe cont propriu, experiența iluminării, proprie marilor spirite, marcând o apăsată urmă de lumină în cultura română.
Cărturar rasat (1), voce sonoră a „polisului” (2), „om plăcut lui Dumnezeu”(3) „justițiar, demn, vertical, onest” (4), „tălmaci inspirat” (5), „chintesențial, om-strigăt, om-întrebare, al crucii și răscrucii, lepădat de sinele păgubos” (6), jertfitor și altruist (7), dezavuând „zarva” și „ieșitul la rampă”, de vreme ce Poetul rămâne el însuși, adică „Scribul”, „Ioanitul”, „Templierul”, adică „oștean al lui Hristos” ca în „Biblice” (8), spirit paideic îndemnând pe cei dispuși să ducă mai departe „făclia cunoașterii” (9), în sfârșit, relația de cuplu ideal cu Doamnna Mirela-Ioana Dorcescu, „îngerul” său veghetor (10) – iată cele „10 motive” pentru care Florin-Corneliu Popovici a declarat că-l admiră pe Eugen Dorcescu, într-o meritată „laudatio” („decalog” admirativ) susținută la 18 martie 2022, la Biserica Ortodoxă din Piața Dacia, Timișoara, cu prilejul aniversării Poetului (n.18 martie 1942, Tg.-Jiu, Gorj).
Subscriem, cu veche și sinceră prețuire!
ZENOVIE CÂRLUGEA
Tg.-Jiu, 05.07.2022

by

Referinţă Bibliografică

ZENOVIE CÂRLUGEA, DINAMICA STRUCTURANTĂ A UNOR ANTINOMII IMAGINARE ÎN LIRICA LUI EUGEN DORCESCU/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 6 iulie 2022