SFINȚII NEAMULUI ROMÂNESC – Sfinţii Mucenici Tit şi Gordian din Dacia Pontică (3 ianuarie)
„Zis-a Domnul: Eu sunt uşa!
De va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla. Eu am venit pentru oile Mele, viaţă să aibă şi din belşug să aibă. Eu sunt Păstorul cel bun, care îşi pune sufletul pentru oile Sale. Eu sunt Păstorul cel bun şi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine, precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl și sufletul îmi pun pentru oi. Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc; ele vor asculta de glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor.” – Ev. Ioan 10, 9-16
Aceşti doi episcopi tomitani erau, probabil, originari din Capadocia (Asia Mică), păstorind turma lui Hristos din Dacia Pontică (Dobrogea) în primele două decenii ale secolului IV, până la ultima şi marea persecuţie a lui Liciniu, din anii 320-323.
După moartea martirică a Episcopului Efrem, a urmat pe scaunul episcopal al Tomisului, Episcopul Tit (Titus, Filius), care a propovăduit şi apărat credinţa ortodoxă în Dacia Pontică mai mult de zece ani, catehizând şi botezând mulți daco-romani şi mai ales „barbari” (goţi, huni, turci, tătari…) care locuiau pe teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră.
Episcopul Tit a fost protector şi părinte sufletesc al multor sfinţi martiri autohtoni şi din întreg Imperiul Roman, exilaţi la Gurile Dunării şi apoi martirizaţi aici de către împăraţii Diocleţian, Galeriu şi Liciniu, până în anul 323. Pârât fiind la împăratul Liciniu, însuşi Fericitul Episcop Tit a fost prins, chinuit şi înecat în Marea Neagră la 3 ianuarie, când i se face şi pomenirea. Sfintele sale moaşte au fost luate şi îngropate de ucenici la Tomis. Un fragment de piatră funerară a fost descoperit recent la Constanţa (Tomis), despre care se crede că este a Episcopului Tit (Titus, Filius), pe care scrie: „Aici odihneşte martirul lui Hristos şi episcopul…”
***
Urmându-i pe scaunul episcopal de la Tomis – Episcopul Gordian a continuat cu mai multă râvnă şi curaj opera apostolică de convertire, catehizare şi botezare a daco-romanilor din Dacia Pontică şi Goţia (Dacia de la nordul Dunării). Auzind de aceasta, împăratul Liciniu l-a aruncat în temniţă, iar în timpul sângeroaselor persecuţii de la Gurile Dunării, din anii 320-323, i s-a tăiat capul „într-o zi de 15 septembrie”, împreună cu alți cinci martiri ‒ Macrobiu, Helia, Zotic, Lucian şi Valerian. Sinaxarele greceşti şi cărţile de slujbă româneşti îl pomenesc pe Sfântul Mucenic Gordian la 13 septembrie, iar actele martirice din Martirologiul Roman (Acta Sanctorum) îl pomenesc împreună cu Macrobiu şi Valerian, la 15 septembrie, numindu-l pe Sfântul Gordian „episcop”.
Acești doi sfinți au fost episcopi ai Tomisului (secolul IV – Dacia Pontică), la care se roagă credincioșii români.
– „Numai credinţa neclintită mântuieşte pe om aici şi dincolo deopotrivă.
Credinţa e puntea vie peste prăpăstiile dintre sufletul zbuciumat şi lumea plină de enigme, şi mai cu seamă între om şi Dumnezeu.” – Liviu Rebreanu („Pădurea spânzuraților”)
Rugăciune
– Dumnezeul părinţilor noştri Care ești pururea cu noi, după blândeţile Tale, nu îndepărta mila Ta de la cei ce te chemă, ci pentru rugăciunile sfinților părinți, în pace îndreptează viaţa noastră, la care înălțăm nădejdea:
Sfinţilor Părinţi, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!
– Cu sfinte revărsări de lumină fiind îmbrăcaţi, mucenicilor, izbăviţi din negura patimilor pe cei ce cu dreaptă credinţă cinstesc pururea praznicul vostru, cel purtător de lumină şi preastrălucit:
Sfinţilor Părinţi, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!
– Cuvântul lui Dumnezeu întrupându-Se în voi, v-ați arătat păstori cuvioşilor, ca să vestiţi Dumnezeirea Lui, celor rătăciţi şi primejduiţi de necredință, să-L slăvească pe El.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!
– De apele cele făcătoare de viaţă ale Duhului umplându-vă, pe cei topiţi de arsura închinării la idoli i-aţi adăpat, măritirilor, şi către apa mântuirii, prin Sfânt Botez i-aţi îndrumat, fiți călăuză noastră către Dumnezeu:
Acum şi pururea, în vecii vecilor!
Amin!
Sfinte Moaște din epoca primară a creștinismului dobrogean.
Provincia dintre Dunăre și Marea Neagră, numită multă vreme Sciția Mică, iar mai târziu Dobrogea, a avut un mare rol istoric și religios încă din timpul Greciei antice și a imperiului roman.
Cu mult înainte de Hristos, la Gurile Dunării, erau exilați numeroși oameni, printre care a fost și poetul roman Ovidiu.
În primele trei secole după Hristos, Sciția Mică era locul cel mai potrivit pentru surghiunirea și persecutarea creștinilor care nu voiau să se închine la idoli. Cei mai mulți dintre creștini mureau în surghiun, devenind martiri pentru dragostea lui Hristos, alții fugeau în taină din mâinile păgânilor, iar cei mai mulți dintre ei erau condamnați de romani la grele chinuri, fie prin tăierea capului, fie prin înfometare și alte munci. Astfel, Sciția Mică (Dobrogea) a fost țara martirilor din primele trei secole după Hristos. În aceste locuri au pătimit și au murit pentru dragostea lui Dumnezeu, mii de martiri începând din anii 70-71, când și Sfântul Apostol Andrei a semănat cuvântul Sfintei Evanghelii în țara noastră. Din anul 305 până în anul 323, domnind în răsărit păgânul împărat Liciniu, la Gurile Dunării au fost martirizați cei mai mulți creștini.
După Edictul de la Milan (din anul 313) și după mutarea capitalei imperiului roman de la Roma la Constantinopol, persecuția împotriva creștinilor încetând, o parte din cei surghiuniți în Sciția Mică s-au întors în patria lor.
„Credința este pod peste vremuri, care leagă sufletul creștinului de Dumnezeu.” – Maria Filipoiu
Sursa: Doxologia.ro
by