Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » George PETROVAI: Despre aceia ce-s pe jar, deși au lefuri de…coșmar

George PETROVAI: Despre aceia ce-s pe jar, deși au lefuri de…coșmar

Despre aceia ce-s pe jar,

deși au lefuri de…coșmar

            Se știe și chiar s-a scris enorm pe marginea „emblematicului” paradox al României postdecembriste: țara cea mai săracă din Uniunea Europeană (asta rezultă din principalii indicatori ai nivelului general de trai), cu toate că – potrivit probelor prezentate de diverși specialiști – ea se situează pe locul trei în Europa la capitolul „Bogățiile solului și ale subsolului”! Unde mai punem formidabilul fapt că, la asasinarea cuplului Ceaușescu taman în ziua de Crăciun a anului 1989 (cică s-a făcut vinovat de genocid economic!), România nu doar că poseda un apreciabil potențial economic (însuși redutabilul antibolșevic Petre Țuțea recunoștea că Nicolae Ceaușescu, în pofida unor grave erori politico-ideologice, a scos România din feudalism și a propulsat-o în familia țărilor emergente ale lumii, unde – ca să dau doar un exemplu – ocupa un foarte onorant loc patru la capacitatea totală a transportului maritim și fluvial), dar – și asta este cu adevărat remarcabil – ea nu avea la sfârșitul fatidicului an niciun cent datorie externă (câte țări se puteau mândri cu așa ceva?), dimpotrivă, avea de încasat creanțe de miliarde dolari de la țări africane și arabe, contravaloarea lucrărilor efectuate de specialiștii și muncitorii români în perioada ceaușistă.

Firește, avem nu numai dreptul, ci chiar obligația cetățenească să ne întrebăm și să-i întrebăm pe toți cârmuitorii postdecembriști: ce s-a întâmplat cu aceste creanțe, dacă ele au fost recuperate sau nu până în prezent și cum explică toți acești ipochimeni faptul că România, fără datorii externe în momentul trecerii la originala demo(no)crație iliesciano-moscovită, a acumulat după 31 de ani de neîntreruptă descreștere politico-economică o datorie externă de peste 100 miliarde euro și totuși (a se citi „cu toți acești bani păpați”) ea se situează la coada țărilor din Uniune?!…

Dar iarăși spun: ce folos că cetățenii de rând se agită și întreabă democratic despre dedesubturile trebușoarelor curat murdare care afectează întreaga națiune, din moment ce tot democrația le permite aleșilor cu rol decizional fie să nu răspundă deloc la întrebările deranjante, fie să dea răspunsuri în doi peri, adică – mai pe șleau spus – să se șteargă la fund cu acele incomode insistențe ale vulgului alegător, ce pot la un moment dat să provoace imense daune intereselor de clan și de partid?

Al doilea mare și interminabil paradox al României postdecembriste, ridicat la rangul de fatum pentru milioanele de victime tot mai resemnate și de drept legitim pentru zecile de mii de călăi tot mai sfidători, privește dementul raport dintre veniturile maxime (ale politrucilor, magistraților, sinecuriștilor, securiștilor, polițiștilor, jandarmilor etc.) și cele ale muritorilor de rând (intelectuali, artiști, profesori, truditori buni de dârvală etc.).

Acuma, sunt destui oameni care-și reamintesc că o lungă perioadă de timp am fost anchetat și urmărit de otrepele regimului securisto-bolșevic (după interceptarea de către acești torționari a uneia dintre scrisorile mele adolescentine adresate postului de radio „Europa liberă”) și că, deci, nu pot fi bănuit de niscaiva simpatii față de hiperopresivul stat de-atunci. Cu toate astea, nu pot să nu menționez permanenta sa preocupare întru menținerea justului și încurajatorului raport de 5 la 1 dintre veniturile bugetare maxime și cele minime. Cu rol stimulativ, dar fără șansa de-a degenera în monstruos, se permiteau și în acele vremuri abateri de la această regulă de fier, astfel încât un miner harnic și priceput, de pildă, putea să aibă venituri lunare mai consistente decât leafa inginerului, ba chiar mai mari decât cea a directorului.

Cu atât mai mult, zic eu, acest raport ar trebui să stea în atenția tuturor românilor activi, cu cât absolut toți factorii decizionali postdecembriști, devotați doar intereselor lor necușere, l-au dat uitării, iar grobiana neonorare de către liberali a promisiunilor din campania electorală întru o acceptabilă normalizare a lucrurilor la acest capitol este de pomină, fapt pentru care s-a ajuns ca un lefegiu privilegiat din sectorul bugetar să-i dea cu tifla angajatului din cel privat și ca raportul venituri maxime-venituri minime să fie de peste 200 la 1 și – treabă extrem de îngrijorătoare pentru colosala masă a nevoiașilor – în necontenită expansiune.

Păi cum naiba să mai fie armonie și prosperitate generală în România zilelor noastre, dacă un grup de 11 magistrați (la noi și procurorii sunt magistrați) din cei 14 de la Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), toți cu venituri lunare de la 8.000 euro în sus, recent și-au acționat în judecată propria instituție pentru neprimirea sporului de 25% prevăzut de legea cu dedicație pentru toți acei ce lucrează cu documente secrete (ale șparlamentarilor?), plus încasarea restanțelor de la intrarea ei în vigoare. Și iac-așa oligarhii patrihoți devin din ce în ce mai bogați (leafa de 8.000 euro va ajunge la 10.000 cu acest spor cam cât 5-6 pensii de rând), iar decalajul dintre veniturile maxime și cele minime va tinde cu și mai multă nerușinare spre catastrofal.

Sighetu Marmației,                                                                              George  PETROVAI

19 aprilie 2021

 

 

Facebooktwitterby feather