Când mi se pare că e mai târziu în sufletul meu decât într-un osuar antic mă întorc cu spatele la anii mei și cu fața la vibrațiile vieții fără vârste, acele vibrații ce mă caută singure dacă îmi astup porii inimii cu alte dopuri decât acelea pe care le smulg de la gâtul sticlei, cum ar fi griji, lipsuri de bani, și plinătăți de neajunsuri, supărări, dureri, doruri…, mai sunt destule altele însă numai dacă le pomenesc năvălesc asupra mea, așa că mai bine le tratez cu indiferență, altminteri îmi fac singur sânge rău…!
Mi se pare uneori că m-am născut odată cu sanctuarul de la Sarmizegetusa, dar am gerovitalul meu: izvorașul miraculos din fântânița boabelor de jad în care susură romanțe și poeme un soare lichid dulce ca mierea de trandafir și gustos ca nuca verde, înveselitor ca pișcatul la subsuori, ademenitor ca ispita de a adormi în flori…!
Niciun om trist nu știe a se înveseli mai puțin păgubos ca mine, pentru că eu nu îmi plătesc huzurul cu averi, eu îmi răscumpăr din risipire propriu-mi suflet! Am început să-mi rechem gândurile, dorurile, amintirile și nu mă costă aceasta decât să reaprind focul iubirilor cu țițeiul viei și chibritul speranței…!
Arunc acum ochii pe monitorul ce mă sleiește de timp, de vedere, de puterea oaselor, de răbdarea inimii când stau cu el în fața ochilor ceasuri întregi, căci mi-a fost mie dat după ce am trăit fapte și-am agonisit gânduri, să le scriu, să nu mai termin a le scrie…!
De parcă așa am și vrut, descopăr acum crâmpeie de conversații cu buricele degetelor pe taste între mine și ființe dragi, apropiate, unele locuind de o viață în vârful inimii mele, cu tot valul de ani buni și răi, cu tot cu multele mele emoții feciorelnice până într-o zi, mai aprige ori mai domoale de atunci și până azi.
Nicio clipă nu plecaseră amintirile dragi de acolo, din vârful inimii, de aceasta mi-am dat seama acum când nu vreau în ruptul capului să cred că în lumea în care sunt e cam târziu pentru mine, în lumea spre care merg e cam pustiu pentru toți…!
Dar sunt în viața mea ființe ca un înger dormind pe o pleoapă…, tot timpul, când știu și când nu știu sunt cu mine. Au trecut treizeci, patruzeci, cincizeci de ani fără să fi mai știut eu de ele, ele de mine, dar după o viață de om, viața însăși ne-a arcuit drumurile regăsirii.
Pe unele nume le pot scrie prin eseurile mele și le scriu, pe altele, din anumite motive nu le pot și nu le scriu. Azi, aici scriu doar inițiale, cum scriam cu briceagul pe bătrânii tei din orașul în care locuiam, pe care nu-i compătimesc acum pentru că nu eu i-am condamnat să treacă prin tăiș, ci ordinul primarului și securea zisei democrații. Inițialele acestea sunt aproape toate literele din alfabet (până și W), iar dacă voi avea timp voi scrie despre fiecare.
Nu prescurtez numele pentru că aș dezvălui compromisuri, cel puțin în ce mă privește nu am foarte mult de îngropat în mister. Dar, când este vorba despre unele doamne, cel mai bine este ca eu să tac…!
Spune tu, C., dacă am dreptate sau nu…! Spune tu, L., spune tu. E., spune tu A., spune tu P., spune tu D., spune tu M., spune tu S., spune tu I., spune tu și tu și tu și tu…! Nu-i așa că tăcerea-i de aur în ce ne privește? Ba bine că nu….! Dar noi cu noi de ce să tăcem, cine nu ne lasă să sfărâmăm platoșa secretului nostru, unul către inima celuilalt?
Voi, dragelor cu secrete ascunse-ntr-o inițială îmi aduceți înapoi din norii amintirilor neuitate clipe și ore și zile și neuitați ani lăsați în urmă ca niște cărări pe care am mers cu umbra mea alături și cu iubirea în față, ca o stea călăuzindu-mi visul…!
Doamna L, ștrengărița de fată de altădată, frumoasă, veselă, luminoasă pe chip, strălucitoare în spirit, doamna C de azi, biruitoare la piept cu metamorfozele timpului, reveniți în gândul meu acum, în sfârșit, cu câte un bună ziua, semn că am lăsat loc eu și voi pentru acest „bună ziua” mai călduros, arzător de călduros când vârsta și destinul meu sunt de gheață. Ne mai spunem bună dimineața, ne mai spunem noapte bună, ne mai spunem și ce nu se explică în spuse…, cuvintele din cuvinte vorbesc despre noi mai mult decât noi înșine…!
Ceea ce-mi frige sufletul acum, C. și L. și E. și D. și S. și M. și P. și A și I și W…, este înțelegerea faptului că dintr-o viață și o iubire poți rămâne la final doar cu o inițială de nume.
Într-o zi voi pleca…! Poate rostind cu glasul inimii inițiale de nume, dacă nu-mi va fi sortit să exclam un vaiet, ori dacă nu cumva nu voi mai avea timp și putere să adun toate inițialele și să le șoptesc – am iubit preț de o viață, dar pentru un ultim regret și un ultim rămas bun se poate ca timpul să nu mai aibă răbdare!
Și voi pleca, E. și C. și L. și M. și A. și I. și W și P. și D. și, și, și…, de mi-o veni vremea, voi tot pleca și n-oi mai veni…, fără popă pentru mine, cu popă pentru cei ce m-or duce, căci numai ei îl vor auzi citind, numai ei îl vor vedea tămâind, numai ei îl vor lăsa să-mi arunce pământ pe piept, numai ei îl vor și plăti pentru aceasta…! Mie nici că-mi va păsa…! Am fost adus fără știrea și fără voia mea pe un drum, voi fi dus, tot forțat, tot fără știrea și fără voia mea înapoi. N-am eu niciun amestec dacă popa se ostenește conducându-mă, nu-l chem eu, nu că stârnește el plânsete de două mii de ani în fruntea unui ceremonial de moarte triumfală, nechemat de cel plâns, mă îndatorează…, ci-s trist acum, în ultima bucată de viață, cât timp mai am dreptul să fiu trist după viața pe care mi-o las a nimănui și de neundele la care mă duc, fratele nimicului ce mă cheamă…! Mereu spun asta, mereu scriu așa, dar sunt sigur că nici să mor cum vreau eu nu voi fi lăsat.
Cheamați-mă până atunci, dragelor, duceți-mă la o cramă veche unde să întorc din drumul lung șuvoiul cu amintiri…! Melancolie cu melancolie voi răsturna-n pahare să se-mbrățișeze cu torentul de vin înflăcărat cu flăcări brun roșcate, strop cu strop…!
Mă usuc de iubire și dor de un veac…! Să mă chemați să vă spun și arăt de ce sufletul meu e altarul vinului celui căruia-i spun „dumneavoastră” (și la Fănuș Neagu am auzit aceasta, dar eu dacă nu i-aș fi spus definitiv vinului așa, nimic n-ar fi fost mai provizoriu pentru mine ca gustul catifelat al iubirii…!).
Sunt neant ivit din moarte, căci, de fapt, omul e întâi copilul morții…! El adună toată viața amintiri, dar cu această mamă a lui nu are niciuna. Este un orfan adus pe lume de o moarte și înfiat de o altă moarte, e parte a morții ce îl aduce și altă parte a morții ce îl duce…!
Chemați-mă sau veniți, nu e nici târziu, nu e nici devreme, haidem să numărăm amintiri…, cine a apărat și păstrat mai multe să aibă dreptul de a hotărî dacă ne mai despărțim încă o dată sau nu, pentru că de acum, fiecare despărțire poate fi ultima…!
(Proprietate foto: Pinterest)
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..