Spirit educat, fără vocația pentru enciclopedism a lui Heliade, Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1814, Târgoviște — m. 25 noiembrie 1885, București) a dobândit o educație clasică, greacă și franceză. La București, în primăvara anului 1831, a devenit coleg la Școala lui Vaillant, „o școală de limba franțozească”, cu Ion Ghica și C. A. Rosetti, cu primul dintre aceștia chiar împrietenindu-se.

Apoi, pensionul lui Vaillant fiind înglobat vestitului colegiu Sf. Sava din capitală, va dobândi acolo o cultură temeinică, însușindu-și perfect limba franceză în care declamă admirabil și studiază operele lui Voltaire, Racine, Boileau. E găzduit, între alții, de tatăl lui Ion Ghica și de Heliade, care-l va ajuta să și debuteze poetic în 1832 în „Curierul românesc” cu Miezul nopții, o poezie în care se regăsea motivul ruinelor, leit-motivul tipic epocii de până la 1840, și în care deplângea, printre altele pierderea de timpuriu a părinților săi: „De când pierdui părinții-mi, trei ierni întregi trecură:/ Trei ierni, căci după ierne vieața-mi socotesc,/ Căci zilele-mi, ca iarna de viscoloase-mi fură,/ Copaciu din miezul iernii, ce vânturi îl clătesc.”[1]

Opera literară a lui Grigore Alexandrescu este alcătuită din 5 volume de versuri, publicate între 1832-1863 (ultimele trei adăugând mereu inedite la poeziile publicate în primele două volume — cele din 1832 și 1838), un memorial de călătorie și câteva traduceri sau imitații după Florian, Voltaire, Tasso etc. A murit în 1885, după 25 de ani de alienare mintală.

Poetul Gr. Alexandrescu s-a consacrat în literatura română, pe de o parte ca spirit elegiac, cultivând meditația romantică, iar pe de altă parte ca poet satiric, cultivând specii lirice de factură clasică: epistola, satira, dar, mai ales, fabula, fiind considerat, în accepția unanimă a criticii noastre literare, drept cel mai important fabulist din literatura română. Prin urmare, putem vorbi în cazul lui Alexandrescu de un melanj estetic între romantism și clasicism.

Printre cele mai izbutite poezii ale lui Gr. Alexandrescu se numără meditațiile care evocă trecutul nostru istoric, înnobilat de jertfa eroilor și voievozilor români care au luptat pentru salvgardarea țării, fapt care îi provoacă poetului nostru un sentiment de admirație și entuziasm patriotic: Adio. La Târgoviște, Mormintele. La Drăgășani, Răsăritul lunii. La Tismana, Trecutul. La Mănăstirea Dealului, dar mai ales măiestrit cadențata Umbra lui Mircea. La Cozia: „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate,/ Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc/ Ș-ale valurilor mândre generații spumegate/ Zidul vechiu al mănăstirii în cadență îl izbesc.// Dintr-o peșteră, din râpă, noaptea iese, mă-mpresoară:/ De pe muche, de pe stâncă, chipuri negre se cobor;/ Mușchiul zidului se mișcă… pântre iarbă se strecoară/ O suflare, care trece ca prin vine un fior.// Este ora nălucirii: un mormânt se dezvelește,/ O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…:/ Iese…, vine către țărmuri… stă… în preajma ei privește;/ Râul înapoi se trage…, munții vârful își clătesc.”[2], care îl individualizează față de toți ceilalți poeți romantici, inclusiv Eminescu. Fantoma voievodului Mircea cel Bătrân, care veghează asupra poporului său ca un veritabil pater și al cărui nume Oltu-l repetă înflăcărat, intră în tipologia personajelor de factură romantică.

Anul 1840 este o poezie patriotică, în care se oglindesc frământările social-politice prevestitoare ale revoluției care urma să aibă loc abia peste 8 ani: „A lumii temelie se mișcă, se clătește,/ Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit;/ Un duh fierbe în  lume și omul ce gândește/ Aleargă către tine, căci vremea a sosit!”[3] Spre finalul poeziei, în antepenultima strofă, este exprimat mult mai clar idealul de emancipare națională: „Dar aș vrea să văz ziua pământului vestită/ Și să respir un aer mai liber, mai curat:/ Să pierz ideea tristă de veacuri întărită/ Că lumea, moștenire despoților s-a dat!”[4] Din aceeași arie tematică patriotică mai fac parte și poeziile Unirea Principatelor, Imn, O impresie.

Note de pastel se întâlnesc în mai multe poezii ale bardului  târgoviștean, inclusiv în meditațiile sale. Iată cum sună o strofă despre sfârșitul anotimpului estival: „Vara-și apucă zborul spre țărmuri depărtate,/ Al toamnei dulce soare se pleacă la apus/ Și galbenele frunze, pe dealuri semănate,/ Simțiri deosebite în suflet mi-au adus.”[5] (Meditație).

Lirica sa cunoaște chiar accente religioase ca în poezia Rugăciunea: „Cu tunetul din ceruri, tu ocolești pământul,/ Înflorești cu natura și răcorești cu vântul:/ Ești vieața ce ni-ai dat./ Ascultă dar, stăpâne, supusa rugăciune,/ Ce sufletul o-nalță, ce inima depune/ La tronu-ți neîncetat.”[6]

Nu-i de disprețuit nici lirica de dragoste a poetului, în genere grefată pe ideea romantică a căutării fericirii. Iată cât de candid își exprimă eul liric dragostea față de o frumoasă Eliză: „Spune-mi, scumpă Elizo, ce este fericirea?/ Pe ce țărmuri răsare, ce loc îi e plăcut?/ E veche ca pământul, împodobește firea/ De mult sau deodată cu tine s-a născut?// Am cătat-o-n pustiuri, am căutat-o-n lume;/ Am cătat-o pe dealuri, pe munți și pe câmpii:/ Am cătat-o-n deșertul echo al unui nume,/ Pe valurile mării, în titluri, bogății.// Zadarnică silință! Fericirea s-ascunde!/ Fără folos pe urmă-i vedeam că ostenesc;/ O chemam cu-nfocare, dar nu vrea a-mi răspunde./ Te întâlnii, iubită, și-n ochii-ți o găsesc!”[7]

Dintr-o epistolă dedicată lui Iancu Văcărescu aflăm că acesta i-a influențat definitiv și irevocabil devenirea ca poet: „Tu dar, care-ai zis odată cum că națiile-ncep/ Prin poezie ființa și-a lor stare de-și pricep,/ Slăbiciunea muzei mele vino a o îndrepta;/ Căci de scriu astăzi în versuri asta este vina ta./ Tu amorul poeziei mie mi l-ai insuflat/ Și exemple îndestule de ce e frumos ai dat.”[8]

Alte epistole sunt dedicate unor prieteni scriitori sau cunoștințe din epocă (Ion Câmpineanu, maiorul Voinescu II, fabulistul Alecu Donici, vornicul Gr. Cantacuzino), dar cea mai reprezentativă mostră a speciei este Epistolă către Voltaire. Despre influența literară a scriitorului francez iluminist asupra poetului nostru, în general, dar și despre această poezie, în particular, francezul Charles Drouhet a realizat un consistent studiu literar. Scria reputatul istoric literar:

„Planul din Epistola către Voltaire e, în fond, cel din Epître à Horace. După cum Voltaire aduce, întâi, câteva critici lui Horațiu și apoi îi arată meritele, făcând digresiuni asupra propriei sale existențe, asupra vrăjmașilor săi, asupra dificultăților pe cari le întâmpină versificatorul francez din cauza firii limbii franceze, mai greu de mânuit în poezie decât cea latină, tot astfel Alexandrescu, după ce spune celebrului filozof și poet în ce, după părerea lui, a greșit, îl felicită pentru rolul ce l-a jucat, pentru geniul ce l-a avut și, printr-o tranziție dibace, arătând cât mult a fost ajutat de silințile predecesorilor săi cari i-au transmis o limbă îngrijită, un ‹‹stil curățit››, ajunge la înfățișarea tendințelor discordante ale autorilor noștri.”[9]

Grigore Alexandrescu a scris și satire, dintre care cea mai celebră este Satira spiritului meu, în care își amintește nostalgic de perioada copilăriei când învățase, printre altele, să declame pe de rost eposul popular Alixăndria sau tragedia Meropa a lui Voltaire: „Nu mai ești tu acela care-n copilărie/ Știai pe dinafară vestit-Alexăndrie/ Și vieața ciudată a unui Craiu cu minte/ Care lăsă pe dracu fără încălțăminte?/ Tu care mai în urmă, râzând de-aceste toate,/ De rost puteai a spune tragedii însemnate,/ Meropa, Atalia și altele mai multe,/ Declamându-le toate cui vrea să te asculte?”[10]

Însă, partea cea mai rezistentă a operei poetice a lui Grigore Alexandrescu o constituie, pe lângă cele câteva meditații romantice, cunoscute de toți și intrate chiar și în manualele școlare (Umbra lui Mircea. La Cozia; Răsăritul lunii. La Tismana etc.), fabulele sale, în care Alexandrescu își demonstrează fără niciun echivoc vocația de poet satiric. Iată câteva capodopere ale genului: Vulpoiul predicator, Toporul și pădurea, Câinele și cățelul, Dreptatea leului, Lupul moralist etc.

Criticul G. Călinescu, încercând să-l fixeze într-o formulă pe autorul Umbrei lui Mircea. La Cozia, opina în monografia pe care i-a dedicat-o: „Într-o parte a ei, poezia lui Grigore Alexandrescu este cea mai puternică expresie a lamartinismului la noi. ‹‹Meditația››, ‹‹reveria››, ‹‹armonia›› în natură, religiozitatea, ‹‹rugăciunea››, oceanele, imensitățile sunt ale poetului francez. Câteodată, viziunea capătă un aer cețos ossianesc și reflecția o hohotire byroniană. Toate acestea se găsesc însă, muzicalizate, și la Lamartine.”[11], pentru ca, mai târziu, asistentul lui Călinescu la catedra de literatură a Universității din București, Alexandru Piru, să-i schițeze un portret fulgurant:

„Discipol, apoi rival al lui Ion Eliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu (1810-1885) e un temperament opus, discret și retractil, nu lipsit de umori maligne, orgolios și distant câtă vreme e lucid, căci de pe la 50 cade într-o lungă noapte a conștiinței din care, asemeni lui Hölderlin, nu se mai trezește. Începuturile, prezidate de Eliade care-i tipărește în 1832 primul volum, sunt asemănătoare cu cele ale lui Cârlova și pendulează între romantism și clasicism în formula secolului al XVIII-lea (…). Încă din Adio. La Târgoviște, Alexandrescu se afirmă însă ca un original poet preromantic al nopții, al reveriei solitare, al paradisului pierdut  al copilăriei și al ruinelor care lasă indiferent pe păstorul ce trece peste ele, dar care au îngrozit altădată pe cotropitori.”[12]

În concluzie, Grigore Alexandrescu este unul dintre cei importanți poeți ai perioadei pașoptiste și chiar un poet eminescian avant la lettre, în concepția criticului N. Manolescu.

Referințe critice:

© Cristian Gabriel Moraru

by

Referinţă Bibliografică

CRISTIAN GABRIEL MORARU: Lirica lui Grigore Alexandrescu (note de lectură)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 22 februarie 2022