Cântece din Prepeleac, de Marian Ilie, Ed. Rafet

Pe Marian Ilie îl chinuie talentul de când îl ştiu, adică de pe când scria el poezie serioasă, purta cu mândrie uniforma Armatei Române şi umbla ca un poet năuc şi îndrăgostit de frumuseţe pe drumuri de ţară. Acum, ca pensionar, îl chinuie, din ce în ce mai rău, incredibila alunecare în derizoriu a ceea ce înţelege el prin dragoste de ţară.
Definiţii:
– „Patriotismul” este un sentiment de dragoste şi devotament faţă de patrie şi popor.
– „Prepeleacul” este un par cu crăcane scurte, înfipt în pământ, în care se pun, la ţară, oalele spălate la zvântat.
– Marian Ilie este un diplomat militar român care a trăit Epoci interesante (Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu), respectând regulile din sânge şi sperând că aceşti preşedinţi îşi iubesc ţara aşa cum o iubeşte el.
– „Cântece din Prepeleac” este, la o primă evaluare, o colecţie personală de rămăşiţe ale unor aniversări consumate în birourile unei Secţii de Legături Externe a Armatei Române, la şpriţ, poezioare scrise pe colţ de masă, ironii amicale, frustrări versificate, „La margine de Cişmigiu/Straşnică vodcă, straşnic vin/Chihlimbariu//… Vezi bine, chiar şi-n Prepeleac/ Sărbătoritul-om sărac /Ajuns cumva un… mijlociu/ La margine de Cişmigiu /Găsit-a leac”. Omul, când îşi aniversează ziua, îşi dă jos armura, devine mult mai sensibil, aproape neajutorat, aproape gol. Ca şi cum se pregăteşte pentru un nou botez în cristelniţă, în esenţă asta înseamnă o zi aniversară, un botez pentru încă un an. În acest context, Marian Ilie, colegul şi prietenul, cere puţină linişte şi citeşte, de la prezidiul mesei cu de-ale gurii, un poem aniversar, face un portret, un crochiu ironic, amical, tandru, ca o îmbrăţişare bărbătească. În fapt, el ofi ciază un botez. Cine îi dă acest drept de a se erija în preot?! Harul, nimic altceva. Ioan Botezătorul nu a fost absolvent de Teologie. Acuma, ca să fim imparţiali, normal că fluşturaticele „Foaie verde ş-o sipică, mă frate, măi fârtate, măi vere” (care rimează cu orice, cu aho-aho şi-un cal maro), ar putea deranja, pe mine da, dar le-am trecut cu vederea. M-a mai deranjat faptul că îi spune când prepeleac, când prepeleag, neştiind sigur că el a creat o altă lume, un Prepeleag literar. Fiindcă în aceste „Cântece din Prepeleac” am descoperit o carte, chiar aşa cum zice autorul, „O carte a întâmplărilor”. Să ne explicăm: O întâmplare ne-a dus paşii acolo, în Prepeleag, la margine de Cişmigiu. Este vorba despre o vilă unde se afla S.L.E. sau S.L.M.E., în fine, acolo era secţia de relaţii externe a armatei române, acolo lucra Marian Ilie, normal că era un obiectiv sub pază, în fine, eu am intrat acolo invitat de Marian Ilie la un şpriţ, într-o seară, veneam de la Radio, eram un gazetar apărut după ’90.

Aşadar, cunosc spaţiul, ambientul, locul faptelor din această carte a lui. Am avantajul de a fi umblat în acel habitaclu al relaţiilor militare externe, unde, normal, nu ar fi încăput inşi care să bâjbâie limbi străine, ci care chiar le stăpâneau şi nu numai atât. Militari ai Armatei Române cu adevărate calităţi şi aptitudini, nu glume, nu prefăcuţi, ci meseriaşi adevăraţi, valori. Un TEAM, o echipă de oameni aleşi pe criterii adevărate, mda!, moncher!, mi-a plăcut acolo, mai ales când a sunat telefon de la americani iar Marian a răspuns cu Yaa!, în loc de Yees!, cum aş fi crezut eu, era vorba despre nuanţe, nuanţe pe care le-am găsit în această carte a lui despre prieteni, amici, colegi aniversaţi. Acum găsesc explicaţia într-un poem dedicat şefului, un anume poreclit SIR, un Sir căruia îi reaminteşte o întâmplare din tinereţe: „Când ei plecau la crâşmă, la plajă, la studente/ El devora romane în limbi mai… decadente/ Aşa l-a prins odată un colonel în bleu/ Citind «Les miserables» al lui Victor Hugo/ I-a smuls din mână cartea şi, ţeapăn, s-a răstit:/ – Ce faci, bă mus nemernic, deguşti fructul oprit?/ Auzi: «Les miserables-Paris-Maison Payette;/ El gustă cărţi oprite, când alţii merg la fete!/ – Trăiţi, răspunde musul, cu teamă şi sfială/ E un roman din cele ce se predau la şcoală”… Avem de-a face cu o povestire din povestea propusă de Marian Ilie. Povestea vieţii şefului său de atunci: „Dar să lăsăm deoparte poveştile cu marea/ Că se-adunară anii – să-i facem, deci, urarea/ Regret că n-am în minte-o urare englezească/ Şi-o zic pe româneşte: Mulţi ani să ne trăiască/ Stimate Sir, în viaţă, doar bucurii să ai ! (Şi iartă-mi, zău, tupeul de aţi fi zis Culai!)” Căruia îi spune La mulţi ani, în felul său, asumându-şi postura de cronicar.

Sunt aici poveştile vieţilor colegilor, amicilor şi prietenilor săi de acolo, din acea Secţie a Armatei Române, Secţie de Legături Externe cu armatele din alte ţări. Cu acelaşi suflet, cu aceeaşi plăcere de a-şi bucura apropiaţii, Marian Ilie face versuri aniversare, face crochiuri pe colţ de masă pentru ofiţeri, subofiţeri, şoferi, secretare, pentru toţi cei din echipă. Aşadar, eu, ca un simplu şi întâmplător cititor, ce aş putea înţelege ?! Este vorba despre o multiplă aniversare peste ani? Marian Ilie îşi scrie memoriile, personajele sunt reale, surprinse în acel moment, la ziua de naştere, când oamenii sunt oarecum le încropea câte un portret versificat amical. Sunt porecle: Belea, Sir, Gică Nărav şi nume: Mirciulică Damaschin, Ilieş, Grecu, Bărbulescu, Pădurariu, Becciu, nea Marcel. În acest fel, el a reuşit, în această carte, să publice ceea ce Marieta, secretara, nu avea voie să bată la indigou: „Stau şi-mi zic: Hai, Anonime, dă-i bătăi, n-ai încotro/ Însă cronica de faţă bate-o fără indigo/ (Aviz, deci, pentru Marieta: într-un exemplar s-o scrie/ Că ea-i şefa la sectorul dactilo-bostănărie/ Şi-şi dă seama că-i mai bine într-un singur exemplar/ S-o citească autorul, s-o dea la destinatar/ Şi să i se piardă urma – să uiţi chiar şi tu de ea/ Să nu daţi cumva, adică, tu şi seful de belea/ Ca-n bostănăria noastră cu harbuji zemoşi şi dulci/ Bine e să nu se ştie nici pe ce parte te culci”. Avem de a face cu un roman memorialistic, poveşti grămadă, întâmplări, portrete, crochiuri, eboşe, toate în versuri. Toate din birourile de nepătruns ale ofiţerilor care se ocupau cu relaţiile externe ale Armatei Române. Aniversaţi, aceştia devin sensibili, permisivi, iar Marian Ilie, poetul, pictorul, le face câte un portret aniversar, încălcând regulile secretizării informaţiilor, spunându-le, pe bune, omeneşte, cu umor, de ce şi cum s-a apucat el să scrie despre ei, să le spună în versuri chestii interesante: „Adică-n lungi tirade să mi-l blagoslovesc/ Dar cum, ca să nu-l supăr – la asta mă gândesc/ – Că dânsul e mai altfel printre prepelecari/ Mai serios, mai sobru, mai pus pe fapte mari/ Om ce-a adus Bostanei o seamă de servicii/ Trebăluind cu râvnă, nedîndu-se la vicii/ Cum e – să zic – fumatul (nu-şi cheltuie talanţii/ Când poate să inspire fum duhănit de alţii)/ Sau cum ar fi femeia, la modul general/ (Ehei, la ranga doua depinde de moral/ Iar cu moralul ăsta e-o chestie bizară/ Tu urci treptat în vîrstă şi-n grad, iar el coboară)/ Cafeaua nu-i prieşte, de câtva timp – parol!/ O bea numai cu lapte, şi aia-i nechezol/(O fi din nou aceeaşi chestiune de moral/ De vreme ce modelul e concludent la cal)”.

Dacă aveţi curiozitatea de a intra într-un cuib de patrioţi români, care nu ştiau altceva decât să-şi iubească ţara, să aibă doar această idee fixă, militară, fără caria bişniţei, şi să aibă grijă de familia lor (ţara), ofiţeri ai Armatei Române, umblaţi prin străinătăţuri (fără bişniţă), tentaţi cu toate cele, dar rămaşi acum pensionari modeşti de România, atunci explicăm ce am înţeles noi: Prepeleagul este acea secţie de relaţii externe, prepelicarii sunt oamenii de acolo, Bostania ar fi un fel de antemergător al României, birou al bostănarilor, cei puşi pe prepeleac, iar Marian Ilie un Anonim care povesteşte despre o lume trecută, când era ascultat recitând portrete amicale ale aniversaţilor, la şpriţuri, omeneşti şi de neuitate lăsări deoparte ale gradelor, funcţiilor trecătoare pentru ascultarea a ceea ce zice poetul, versificatorul, cronicarul, botezătorul. Desigur, e trist, nu ştim unde ne îndreptăm, am început să aruncăm şi cu fragmente explozive de ură, dar vorbim aici despre acei soldaţi patrioţi, despre viaţa şi ţara noastră, despre cei adevăraţi şi cei neadevăraţi, despre cei cărora niciodată, indiferent de context, Marian Ilie nu le-ar fi dedicat o poezie aniversară scrisă pe un colţ de masă. El a scris aceste poezii celor pe care i-a simţit ca fiind ai lui, din stirpea celor declarat iubitori de ţară. Atât şi nimic mai mult.

by

Referinţă Bibliografică

CRISTIAN TIMOFTE: RECENZII TARDIVE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 30 iunie 2019