16. ”VINGT ANS APRÉS”, SAU ”ȚINEȚI-VĂ RESTUL, CU VEȘNICIE CU TOT”
Repet, intraductibilul dorului este atins doar după ce ai ieșit pe portița din spate a lexicului când, ridicând degetul în sus deschizi cârligul reumatic al portiței de la grădina copilăriei tale și apoi pe cea a lumenului românesc. Îmi amintesc, ca paradigmă, ograda graiului nostru de la Valea Uzului plină de tot felul de animale academice și de cârâitoare critice. Portița din spate a dorului avea un rol practic pentru ca animăluțele bine temperate să nu pătrundă în acel dincolo plin cu grădinițele cu flori ale mamei, din care mămuca ne culegea cele mai rare flori galbene despletind curcubeiele somnului. Rațional portița era un avertisment și obstrucție celor patru creiere ale subsolului gastric care ar fi putut să distrugă analitic și hermeneutic straturile pline de minuni pe care toamna le puneam pe rafturi pe fiecare cu ISBN-ul aferent. Dar, vorba multă – sărăcia omului! Pe scurt, definiția dorului este când Dumnezeu ți se întoarce acasă și-ți preface apa în vin. Altfel plaiul mioritic până unde ar putea să te înalțe dacă nu la invitația de nuntă a Mirelui? Fiecare casă și suflet avea ca înger păzitor o grădină, chiar Maica Domnului alegându-și-o pe a ei printre cele ale dorului nostru.
Dacă ai încerca să delimitezi rațional geometria dialectică a cuvintelor cu care ”meșterii” ne spoiesc cazanele ar însemna să-i ofilești ființa într-un concept și nimic mai mult. Dorul, însă, e ceva viu pentru că pervazul ontologic al lui este iubirea, iubirea fiind omenia noastră (intraductibilă) ca șipot de îndumnezeire.
Pelerinajul meu la Ieslea de Crăciun a dorului mă face să-i trăiesc toate ascunzișurile, iar această descoperire cuprinde în ea toată durerea revelațională, pentru că dorul este un fel de a fi al românului, balada durerii a lui dolus fiindu-ne ceva specific anabasicului nostru care, parafrazând sintagma lui Blaga , dă timpului nostru ”spațiul mioritic” al Păstorului.
Istoria noastră este cea scrisă, nu numai cu buchile cronicarilor, ci și cu slovele focurilor pe munți ca atenționare a ”trezviei”, folosind termenul mistic, a primejdiei care ne-a amenințat atât istoria existenței noastre, cât și pe cea a mântuirii. Termenul dorului ne spune cel mai mult despre el în momentul când asemenea inimii, semnalizează, dincolo de scris și descris, prin ceea ce este el ca paradigmă a focului, a arderii, a jertfei aduse pe munții existenței noastre care, nu întâmplător, folosesc toponimia Vârfului de Dor. Dacă ne uităm peste gardul vecinului putem înțelege mai mult despre noi, acel ”homesick” al lor mistuidu-te ca o boală, în sensul luminos al cuvântului, bolnav nu pentru amintirea unei case, ci a unui ”acasă”, cuvânt care în amândouă limbile înseamnă polaritatea divinului din noi. Ca să nu mai vorbim cât de poetic și de adânc este și ”dorul” lor, acel aproape intraductibil în românește al lui ”to long for somebody” , verb care incluzând în aceeași fereastră a dorului și verbul ”to miss” îți dă starea aceea de melancolie, nostalgie, de a tânji până la ofilire pentru cineva. Plus că din engleza veche luând strămoșenia rădăcinii de sorginte latină le-a dat pe ”langian=a crește lung” care avea o întreagă încărcătură morală de a te lungi, a crește în înălțime, de a te prelungi prin cel de care ți-e dor.
Pe scurt, cu mai multă smerenie am descoperi adevăratele genuni de frumusețe ale cugetului și duhului românesc. Experiența pe viu a ”dorului”, după o îndelungată sfâșiere de timp, a fost ceva de domeniul fantasticului și al paradoxului, metafora paulină a bobului de grâu trăindu-o ca o revelație a mioriticului ca spațiu mistic al dăinuirii noastre în Țara Munților de la poalele lui Dumnezeu.
”După atâția ani plecat de acasă, mă întreabă Thomas, copilul meu din San Diego, California, mai recunoști locurile prin care trecem?” Nu-i răspund și îmi șterg o lacrimă pe furiș. Când ochiul se cuminecă se cuvine ca mintea să îngenuncheze pe piatra amintirilor furate pe care, dintre cei vii, numai noi, copacii, le mai avem în scrinurile sub formă de cerc.


