Eugen Serea
Lumina
Din abisale spații nepătrunse
Și până la membranele de stringuri,
Taine străvechi, sublime, joacă ringuri
Dup’ale Tale Legi, din veac ascunse…
Ce-nseamnă Întunericul la Tine?
Ce e Neantul sau Nemărginirea?
Și-ntreaga Fire cum să-ți vadă FIREA
Care plutește lin pe Ape Line?!
Când serafimii-n zbor își pun mahrama
Spiralelor galactice pe fețe
Ca niște aripi albe vii, mărețe,
În muzica de sfere-și cântă teama…
Iar heruvimii ard solemn râsfrângeri
În ochii lor adânci, de găuri negre:,
Pulsația Creației integre
E inima din inima de îngeri…
Necunoscute sunt căile Tale
Prin care dai Lumină din Lumină:
Cum Te împarți în Tainica Ta Cină?
Cum Te cuprinde omu-ntrale sale?!
Întregul Univers se înfioară
De Întruparea Tainei în genune
Și Te slăvește: ,, – Doamne, ce minune!
Cum stai ca Prunc la pieptul de Fecioară?!”
Tu, Cel ce umpli sacrul vid subcuantic
Cu Energia Necreată, pură,
Ai plâns tăcut pe Cruce-a lumii ură
Străluminând haoticul Ev Antic…
Și din preaplinul Dragostei divine
Ai ne-apus de-a dreapta Slava Vieții
Suind ușor, în straja dimineții
Trepte de ceară de la noi la Tine…
Iar Focul Veșniciei Iubitoare
Din candelele inimilor noastre,
Blând untdelemnul lacrimii salmastre,
Ne-a renăscut spre Zboruri orbitoare…
( vol.Vecernie )


