Eugen Serea
Solstițiu

În templul sfânt al verii, în ziua cea mai lungă,
Când clopotele nopții bat, toate, într-o dungă,
Când miruie Neantul splendorile din iarbă
Și nimănui nu-i pasă de firul alb din barbă,
Escaladând Tăcerea cu gheare de cuvinte,
Ajuns pe-un pisc al Firii, privesc în jur, cuminte.

Însângerat, Apusul deschide Marea Carte,
Furnicile umane tot strâng, sub nori, departe,
În Lumea ca o junglă Iubirea-i grea enigmă,
Că văduvele negre țes noua paradigmă,
Căutător de aur prin marea disperării,
Încă mai gust Seninul din lacrima iertării,

Încă mai strâng nisipul de prin clepsidre sparte,
Să reclădesc castele nădejdilor deșarte,
Adun și diamante din boabele de rouă,
Cu inima deschisă, cu mâinile-amândouă,
Dar nu păstrez comoara, o dăruiesc întreagă,
Că doar așa sunt liber, nimic de nu mă leagă!

Din turnul greu, de fildeș, adânc durat în mine,
Împrăștii manifeste odraslelor divine,
Instig la revoluții erori de paralaxă,
Dezleg din lanț de patimi o minte mult prea laxă,
Ridic din lutul reavăn privirile spre stele,
Ascut urechea bleagă cu imn de cucuvele.

Cum tremură de frică, la margini, Universul,
Așa cutremur cuget, când îmi împrăștii versul,
Țin cont de bariere ca vulturii de muște,
ca leii de hiene, rechinii de moluște,
Nu-mi pasă nici de mode, în ton cu „ce se cere”
Nu rezonez atavic, nu simt nicio plăcere.

E-atât de multă ură în sfera asta sumbră,
Puțini mai pot discerne lumina mea de umbră,
Strigarea în pustie mai nimeni n-o pricepe,
Iar Diomede, încă, hrănește slute iepe,
Dar eu mă bucur, totuși, de miezul dulce-al verii
Ca de-un pelin sihastru în fagurii Căderii…

marți, 21 iunie 2022

by