Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » FLORIN T. ROMAN – Odaia bunicii mele

FLORIN T. ROMAN – Odaia bunicii mele

O cămăruţă-ngustă, dar curată,

ce nu se ştie când a fost durată,

cu-aspectul învechit, ca de chilie

în care-şi duce zilele o monahie,

un pat precum o veche piesă de muzeu,

în care se-odihneşte, parcă, Dumnezeu,

un scurt cuptor cu plită, văruit,

ce-i de pe vremea regelui zidit,

o masă mică într-un colţ stingher,

trei scaune înghesuite şi-un cuier,

o mâţă ce se freacă de picioare

şi doi nepoţi plecaţi departe tare…

 

Deasupra patului, cu perne mici,

pe un perete şubred, din chirpici,

stă, ca o santinelă, o icoană

cu Sfânta Ana de când era mamă,

purtând în inimă o bucurie mare

şi-n braţe pe Preasfânta Născătoare.

 

Pe-un alt perete – o fereastră demodată

ce dă spre uliţa azi asfaltată,

odinioară plină de noroi

prin care treceau greu care cu boi.

De la fereastra asta, nu prea mare,

prin negri nori, ca printre cruzi duşmani,

surâde vesel, uneori, acelaşi soare

ce surâdea şi-acuma 94 de-ani.

 

Şi pe-alt perete – nişte rame învechite

din care, ca din pagini mult citite,

zâmbesc prin anii numeroşi şi duri

nepoate şi nepoţi maturi.

Şi în aceleaşi rame strâmte,

puse cu grijă-n loc de frunte,

ca un certificat de sănătate –

poze color cu multe strănepoate.

 

Un fiu şi-o noră răbdători, trudiţi,

se îngrijesc zilnic, neobosiţi,

nimic să nu lipsească de pe masă

şi casa să rămână mereu casă.

 

Mărunta cameră devine brusc mai mare

adesea, când vin trei pensionare

ce-s coborâte parcă pe perete

dintr-un tablou c-o mamă şi trei fete,

trei fete harnice, frumoase şi cinstite,

pe umeri cu cosiţe lungi şi împletite,

cum le purtau demult fecioarele cuminţi,

sfioase şi ascultătoare de părinţi.

Şi-odaia-ncepe, tot mai tare, să se-nvârtă

de voie bună, veselie multă,

cu amintiri frumoase şi poveşti,

cu bancuri şi glume copilăreşti,

şi câte-o ceartă, ca între surori,

care se stinge repede, cu râs de mori.

 

Şi nici n-ai crede că-s pensionare

surorile acestea vesele, sprinţare,

de n-ai vedea, când străbate oraşul,

că trece şi pe la ele poştaşul.

 

Iar noaptea, când se urcă în tablou

cele trei fete tinere, din nou,

şi liniştea cuprinde iarăşi satul

încet, de la un capăt pân’ la altul,

şi când pe rând luminile se sting,

în încăpere nu se mai disting

decât smerenie, iubire şi candoare,

cu care se roagă fără-ncetare

o bătrânică mică ce se cheamă

ca Sfânta Mamă, de sus, din icoană.

 

Facebooktwitterby feather