Eroismul tardiv și total irelevant
al lui Andrei Marga
Declarațiile făcute în urmă cu câteva zile de Andrei Marga (fost profesor și rector al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, mai apoi ministrul țărănist al Învățământului, ministrul liberal al Externelor și președintele politrucianisto-oportunist al Institutului Cultural Român), cum că Ucraina „este în granițe nefirești” și că „După toate criteriile istorice și demografice, ea are de cedat teritorii vecinilor, în granițele cunoscute: României – Bucovina și județele din sud, Ungariei – Transcarpatia, Poloniei – Galiția, Rusiei – Donbasul”, la noi (posibil și în exterior) au generat niscaiva valuri: unii (Ministerul Afacerilor Externe, Ambasada Ucrainei la București, Adrian Cioroianu, Theodor Baconski) l-au criticat cu o asprime ce tinde spre răutate, iar TVR Cluj i-a scos de îndată emisiunea din grila de programe, pe când alții (designer Dana Budeanu, jurnalist Ion Spânu etc.) sunt de partea sa, susținând sus și tare că „Dânsul nu a spus nimic deplasat, mincinos sau exagerat” (D. Budeanu), respectiv că „Declarația lui Andrei Marga a scos păduchii la suprafață” (I. Spânu).
În schimb, jurnalistul Ion Cristoiu nici nu-l acuză și nici nu sare în apărarea lui Marga, ci – în stilu-i caracteristic – lansează un zvon-bombă: cică profesorul (gurile rele susțin, iar CNSAS confirmă că soții Marga au dat note informative la fosta Securitate, între anumite limite „rezonabile”) ar fi viitorul candidat al suveraniștilor la funcția de președinte! Ușor de dedus că din „familia” suveraniștilor, (încă) neuniți într-o formațiune politică și având ca scop redobândirea suveranității (politică, economică, militară, moral-educațională, social-culturală, identitară) pentru România, fac parte o mulțime de patrioți (civili, militari), membri ai unor partide (AUR, de pildă), posibil chiar piese de bază ale statului la vedere (miniștri, secretari de stat, ambasadori, consuli) și ale statului paralel (magistrați, sereiști).
Nu știu cât adevăr conține zvonul lansat pe „piață” de Cristoiu, însă știu (desigur, prin deducții logice) că Andrei Marga taman asta a urmărit prin incendiara declarație de la Alba Iulia (localitatea încărcată de referențialele momente istorice ale unirii tuturor teritoriilor locuite de români) – să facă valuri! Și a izbutit, cu toate că momentul ales de el pentru defulare (în plan politic și în plin război ruso-ucrainean) s-a brodit cam la fel de nepotrivit ca trăncăneala despre funie în casa spânzuratului…
Deci, dacă locul a fost bine ales (intrarea lui Mihai Viteazul în 1599, Marea Adunare de la 1 Decembrie 1918, încoronarea regelui Ferdninand în octombrie 1922), momentul însă este departe de-a fi considerat inspirat.
Dar, zic eu, A. Marga trebuia să facă odată și odată asta, deși – cum spuneam – condițiile temporale erau neprielnice pentru așa ceva. De ce? Pentru că prin această declarație (care, la drept vorbind, stăruie în sufletele tuturor românilor neaoși), profesorul și-a dorit, în manieră donquijotească, dacă nu să repare greșeala (atenție, de această greșeală impusă și inevitabilă a depins intrarea României în NATO și Uniunea Europeană!), atunci măcar să atenueze nițel ofensa adusă de autorități poporului român și istoriei sale, prin acceptarea de către guvernul din care Marga făcea parte, a injustului Tratat de bună vecinătate cu Ucraina (da, deoarece prin el se renunța la câteva teritorii românești în favoarea ucrainenilor, dacă nu pentru totdeauna, totuși pentru o lungă perioadă de timp), document care, după semnarea lui de către Emil Constantinescu, automat a devenit act internațional, obligatoriu pentru toți românii (evident, până la denunțarea lui de către una dintre părți).
Tocmai de-aceea am spus încă din titlu că discutabilul eroism al pensionarului Andrei Marga (la ceva timp după ieșirea sa, benevolă sau silită, din politică și viața publică) este deodată „tardiv și total irelevant” pentru români și România: tardiv întrucât are loc la un sfert de veac după evenimentul cu pricina (mă rog, în alte împrejurări s-ar fi cuvenit să spunem „Mai bine mai târziu decât niciodată”) și irelevant atât pentru faptul că astfel de delicate trebușoare politice nu se rezolvă prin declarația publică a unui simplu cetățean, oricât ar fi acesta de galonat în plan cultural-intelectual (negreșit că este) și/sau în plan moral (cu multă prudență se poate vorbi de așa ceva în cazul de față), cât mai ales pentru aceea că, în perioada mai 2012-august 2012 (atunci el era ministru de Externe în Guvernul Ponta), n-a spus niciodată vreun cuvânt critic la adresa Tratatului sau întru compătimirea românilor din teritoriile încorporate de Stalin după război în mastodontul sovietic, iar după dispariția acestuia în Ucraina.
Lesne de priceput că, la vremea respectivă, pe ministrul Marga l-au interesat doar cariera politică și avantajele materiale ce (de)curgeau din ea, nicidecum suferințele românilor din Ucraina, Ungaria, Serbia și de mai departe. Altfel spus, el a procedat potrivit jegoasei cutume de pe aceste meleaguri: când ești la butoanele puterii (precum Traian Băsescu, Liviu Dragnea, Victor Ponta, Răzvan Theodorescu și atâția alții) să taci din gură cu detestabilă nebărbăție, ba chiar (la figurat) să-i strângi de gât pe nemulțumiți și cârtitori, iar după debarcare să faci pe curajosul (vai ce rimează cu caraghiosul!), îndrugându-le naivilor povești, poreclite secrete de culise, care înainte de mazilire ți se păreau, precum tuturor politrucilor postdecembriști, lucruri firești și necesare pentru politica noastră anapoda – trădare, traseism, ipocrizie, minciună, impostură, necinste, nevrednicie, nepotism etc.
De pildă, pensionarul de lux Răzvan Theodorescu, fost senator și ministru pesedist al Culturii, face într-unul din interviurile acordate o afirmație realmente buimăcitoare (cel puțin pentru mine): „Acuma dacă aș fi ministru aș ști că ne trebuie o cultură de masă…” Păi bine, nenicule, cum de ți-a venit această preabanală idee de-abia după pensionarea politică, deși tu și consilierii tăi pentru așa ceva ați fost plătiți regește vreme de patru ani?! În altă ordine de idei, cam de câte mandate ai fi avut nevoie ca să realizezi exact mărgica din poveste?…
Fără să-l cunosc personal, iată ce scriam în vara anului 2012 în articolul Politica românească – sursă inepuizabilă de rușine și indignare despre Andrei Marga, ministrul Externelor: „De neînţeles pentru mine rămâne comportamentul sfidător al ortacilor lui Ponta din USL. Aceştia nu numai că nu-l trag de mânecă, doar astfel dovedind că vor să-l ajute ca să scape de penibilul nimicitor al situaţiei ivite, dar chiar îl împing de la spate ca el să calce şi mai zdravăn în străchini.
De pildă, era de aşteptat ca universitarul Andrei Marga, el însuşi conducător de doctorate, să se arate într-atât de ruşinat de acest guvern al plagiatorilor, iar acuma într-atât de indignat de superplagiatul lui Ponta, încât pe dată să-şi dea demisia din postura de ministru al Externelor (care, după gafele făcute, i se potriveşte cam aşa cum i s-ar potrivi lui Vanghelie postul de ambasador al României la ONU), nicidecum să admită să-l însoţească la Bruxelles, mai înainte ca premierul să facă dovada că acuzaţiile ce i-au fost aduse sunt nefondate”.
Sighetu Marmației George PETROVAI
26 sept. 2022
by