La schit
O linişte din altă lume
curgea parcă din munţi la vale
şi, sărutaţi de soare-n creştet,
doar brazii şuşoteau agale
în timp ce oameni feluriţi
– bătrâni şi tineri laolaltă –
urcau la schit frumos gătiţi
în portul neaoş de-altădată.
Din Maramureş cei mai mulţi,
dar şi de la distanţă mare,
veneau cu toţii-ncredinţaţi
de-a Domnului multă-ndurare
şi că un suflet zbuciumat
prin rugăciuni se linişteşte,
ba chiar şi-un trup robit de boli
în sincer crez leacul găseşte…
Divinii pelerini priveau
la credincioşi cu duioşie,
apoi, aflând că Ioan ermitul
din peşteră-a făcut a sa chilie,
pe-o cale-abruptă au ajuns
la austerul lui sălaş,
unde acesta se ruga
cu suflet pur de copilaş.
Sfârşind, se ridică-n picioare
(albit de vreme, dar vânjos)
şi se grăbi spre musafiri
ca să le spună bucuros:
– Deşi un glas azi noapte-n somn
c-o să veniţi m-a-nştiinţat,
nevrednic sunt de-aşa o cinste
cum viaţa-ntreagă n-am sperat.
Cu umilinţă eu vă rog
să n-ocoliţi bârlogul meu!
Intraţi şi îmbucaţi un pic
din ce-mi dă bunul Dumnezeu…
Intrară-n strâmta chilioară
amirosind a caprifoi,
iar eremitul le-a spălat
picioarele la amândoi
şi c-un prosop curat le-a şters
cum a făcut cândva Iisus,
apoi o pâine bine coaptă
şi brînză-n faţa lor a pus.
După ce masa fu-ncheiată
cu apă rece de izvor,
Iisus pe pustnic l-a-ntrebat
cam ce-şi doreşte-n viitor.
– O, Doamne, I-a răspuns bătrânul
cu-nţelepciune de ţăran,
cât voi trăi vreau să rămân
pentru păcat activ duşman!
Dar aş dori ca omenirea
– mai disperată ca oricând –
să nu se mai nefericească
după vremelnic alergând,
ci bucuria de-a trăi
să şi-o găsească-n alte cele –
punând poftirilor oprelişti
şi inima ferind de rele.
Căci din demonicul impuls
de-a aduna peste nevoi
se naşte ura dintre oameni,
ce-n urmă duce la război.
Iar pentru-ai mei români doresc
un trai decent cu demnitate:
Suntem aici de mii de ani
şi Dumnezeu ne-a dat de toate,
nu ca hainiţii-n cârdăşie
cu mafioţii din afară
să pună ţara pe butuci
precum toţi răii-odinioară!
„Am fost şi-om fi!” s-a dovedit
ca trei imperii mult mai tare –
ele s-au dus, noi am rămas
ţinuţi de-al nost rost în picioare.
Miracolul ieşirii noastre
din încercări nenumărate,
e românismu-nsufleţit
de crezu-n Cel ce totul poate…
S-au despărţit, şi-atunci Ioan
– cu sufletul înseninat
de-un fapt ce-i hrană pentru vis –
a-ngenuncheat şi s-a rugat.
George PETROVAI
by