Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » George PETROVAI: Percy Bysshe Shelley, romanticul profetic și revoluționar

George PETROVAI: Percy Bysshe Shelley, romanticul profetic și revoluționar

Percy Bysshe Shelley,

romanticul profetic și revoluționar

            Cândva (asta se întâmpla pe 12 septembrie 2012) am scris articolul Fantasticul și obsesia irealului, în care făceam următoarele afirmații despre romantism: „Din capul locului trebuie să spunem că marii maeştri ai producţiilor artistice ce cultivă fantasticul sunt romanticii. Afirmaţia devine neîndoielnică doar dacă se au în vedere următoarele trei elemente complementare:

1)Preocupările de acest gen nu-i caracterizează doar pe romantici, căci creatori precum Dante, Rabelais, Shakespeare, Hieronymus Bosch sau Albrecht Dürer şi-au demonstrat din plin enormele lor disponibilităţi înspre cultivarea magistrală a fabulosului, miraculosului şi fantasticului cu mult înainte de afirmarea romantismului. Tot astfel, gustul pentru ireal n-a încetat odată cu dispariţia romantismului, probă în acest sens fiind proza fantastică de largă circulaţie internaţională a lui Jorge Luis Borges şi Mircea Eliade;

2)Producţiile romantice s-au realizat în cadrul unui program (curent) unitar, care – rulând copios pe cele două coordonate principale: pasiunea şi fantezia – a încurajat cultivarea fantasticului, colosalului şi dizgraţiosului, a protestului, misterului, aventurii şi antiteticului;

3)Romanticii de pretutindeni (Walter Scott, Byron, Shelley, Hoffmann, Edgar Allan Poe, Victor Hugo, Puşkin, Lermontov, Eminescu) au dat maximum de strălucire literaturilor lor naţionale, prin nobleţea ideilor promovate şi prin farmecul fără egal al verbului utilizat drept vehicul pentru concepţia lor artistică”.

În ceea ce privește romantismul englez, ne informează Margareta Dolinescu în Istoria literaturii universale, vol II (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973), celebra triadă Byron-Shelley-Keats (a doua generație de romantici) a fost precedată de lakiști sau „poeții lacurilor”, asta deoarece „au trăit un timp în regiunea lacurilor din nord-vestul Angliei”. Lakiștii (William Wordsworth, Samuel Taylor Coleridge, Robert Southey) „s-au afirmat în literatură după izbucnirea revoluției franceze, pe care în tinerețe au salutat-o cu entuziasm, pentru idealurile ei de justiție socială” (M. Dolinescu), pentru ca pe măsură ce înaintau în vârstă „să se situeze pe poziții tot mai conservatoare”, lucru pe care curajosul Shelley nu ezită să i-l reproșeze primului în scurta poezie Lui Wordsworth din anul 1816 („Cântai pe-atunci, în demnă sărăcie, /Despre-adevăr și libertate. Iată, /Trădându-le, îmi lași mâhnirea vie /C-ai încetat să fii ce-ai fost odată.”), chiar dacă acesta era un nume consacrat încă din 1798, an în care, în colaborare cu Coleridge, publică volumul Balade lirice (lui îi aparțin 19 din cele 23 de balade ale culegerii).

Cine a fost Shelley și care-i sunt înfăptuirile în scurta, dar remarcabila sa viață (se naște pe 4 august 1792 „într-o familie de nobili rurali din comitatul Sussex”, moare pe data de 8 iulie 1822, „când o furtună îi răstoarnă firava ambarcațiune în golful Spezzia”), ne spune Petre Solomon în Cuvânt înainte la opusculul Poeme (Editura Tineretului, 1957, colecția Cele mai frumoase poezii), prefațatorul-traducător înștiințându-i pe cititori ba că ultimii patru ani de viață,  petrecuți de poet în Italia, „au fost rodnici pentru opera lui poetică”, ba că acesta „își depășește contemporanii, anticipând profetic și vestind viitorul”, ba că „spre deosebire de Byron, care neagă, fără să afirme ceva, Shelley este un poet-profet, însuflețit de un ideal puternic, deși nebulos uneori”, ba că „vocea lui e lipsită uneori de bărbăție, după cum și anumite idei ale sale pot părea naive, lipsite de maturitate”, neîmplinire explicabilă și justificabilă prin scurtimea vieții poetului.

În paranteză fie spus, cu câteva fericite excepții (Walter Scott, Heinrich Heine, Nikolaus Lenau, Adam Mickiewicz, Alphonse de Lamartine, Victor Hugo, Alessandro Manzoni), cam toți marii poeți romantici au murit la 40 de ani sau sub această vârstă: Byron la 36 de ani, Shelley la 29, John Keats la 26, Edgar Allan Poe la 40, Eminescu la 39, Pușkin la 38, Lermontov la 27, Giacomo Leopardi la 39, Sándor Petöfi la 26, Hristo Botev la 28 de ani.

Vasăzică, născut într-o familie de nobili rurali, care „îi pregătise toate condițiile unui «viitor de aur»: un nume respectat, un titlu de noblețe și mai cu seamă o avere frumoasă” (P. Solomon), Shelley se dovedește un răzvrătit încă din perioada adolescenței, refuzând să devină „un gentilom respectabil”: eliminat din Universitatea Oxford pentru broșurica antireligioasă Necesitatea ateismului, tipărită pe cont propriu, „tânărul student s-a văzut azvârlit la marginea societății, pe care cutezase s-o înfrunte” (P. Solomon).

Însă, deși lipsit de mijloace materiale (nu și de cele moral-spirituale), el nu se dă bătut, ci – de unul singur – pornește „un război necruțător cu lumea din jurul său”. Pentru început, pătruns de ideile iluminismului, propagate în Anglia îndeosebi de filosoful William Godwin, el arde de nerăbdare să le pună în practică. Dar nu mai înainte de-a azvârli „o nouă sfidare familiei” prin căsătoria cu Harriet Westbrook, fata unui cârciumar din Londra. Apoi, la începutul anului 1812 pleacă în Irlanda, țară transformată într-o sărmană colonie engleză, se stabilește la Dublin și, vreme de câteva săptămâni, desfășoară „o intensă activitate propagandistică în sprijinul mișcării de eliberare a poporului irlandez” (P. Solomon).

După revenirea în Anglia, poetul îl cunoaște pe W. Godwin, cu care coresponda de ceva timp și care-l decepționează cu excesiva sa prudență de vârstnic. Pe urmă, în casa acestuia o cunoaște pe Mary, fiica-i din prima căsătorie cu luptătoarea feministă Mary Wollstonecraft, și dragostea ce ia naștere între ei, îl determină pe Shelley să se despartă de Harriet, cu care de altminteri nu se înțelegea de mai multă vreme.

Dar cu toate că poetul a avut întotdeauna față de prima soție o comportare sinceră și corectă, noua stare de lucruri, serios înrăutățită de sinuciderea Harretei în anul 1816, i-a îndemnat pe dușmanii săi nu numai să-l calomnieze, ci chiar să deschidă un proces, prin care să-l discrediteze în fața opinei publice și „să-l lipsească de dreptul de a-și crește copiii din prima căsătorie” (P. Solomon).

Întrucât Byron, pe care Percy și Mary îl cunoscuseră la Geneva în 1818, fusese nevoit să se expatrieze în urma unui scandal asemănător, Shelley îi urmează exemplul și – ne spune prefațatorul – „în primăvara anului 1818, părăsește pentru totdeauna Anglia”, stabilindu-se până la moarte în Italia, „paradisul exilaților” cum o dezmiardă el într-un poem.

Cât despre trăsăturile specifice acestui incontestabil geniu, iată cât de concis și elegant ni le înfățișează Petre Solomon: „Pasiunea pentru libertate, pentru frumusețe și pentru dragoste trece ca un fir roșu prin biografia și prin opera poetului”.

Revenind după acest expozeu la opusculul Poeme, mărturisesc că, de când soarta mi l-a dăruit și l-am citit de mai multe ori, toate producțiile poetice ale acestui foarte inspirat luptător mi-au plăcut. Dar în mod deosebit m-au încântat, chiar m-au marcat până la memorarea lor, două dintre ele: E veșnică pe lume doar schimbarea (poem așezat în fruntea opusculului) și Ciocârliei (Odă unei ciocârlii în alte traduceri), despre care Margareta Dolinescu susține că reprezintă un simbol poetic: „pasărea, stăpână pe imensitatea azurului, este întruchiparea unui spirit care cântă fericirile profunde ale vieții la care a ajuns descifrând «secretul adevărului» și tocmai în aceasta stă splendoarea cântului ei”. Da, căci „Forma supremă de poezie va fi deci cântul, țâșnit din intuiția adevărului”! Și când te gândești că această bijuterie lirică a fost concepută la doar 28 de ani…

Ambele poeme merită să fie citate în întregime pentru desfătarea sufletelor cu farmecul, profunzimea și inegalabila lor fluență. Dar articolul de față își propune o rezonabilă aplecare asupra liricii lui Shelley, nicidecum o analiză în detaliu a întregii sale opere, care, pe lângă poezie, mai cuprinde tragedia Cenci, inspirată din atmosfera încărcată de pasiunea Renașterii italiene (cu eroi scelerați sau sublimi), precum și marele poem dramatic Prometeu descătușat (1818-1819), cu iremediabilul conflict dintre urgisit și tiran.

Ăsta-i motivul pentru care mă voi limita la ultima strofă a primului poem (celelalte două nu sunt cu nimic mai prejos): „Oricâtă bucurie sau dureri /Ne-așteaptă, – fără capăt e cărarea. /Și mâine pentru om nu-i ce-a fost ieri. /E veșnică pe lume doar schimbarea”.

Iar din cele 21 de strofe ale Ciocârliei, voi reda doar două, luate nu chiar la întâmplare: „Duh sau zburătoare, /Gândul ți-l arată! /Nu știu vreo cântare /Mai divin cântată – /Cum n-au fost iubirea, vinul – niciodată!”; „Chiar în somn, sau trează, /Despre moarte știi /Ce nici nu visează /Omul. Din tării /Cu șuvoi de triluri, de aceea vii”.

Concepția literară a lui Shelley, ne spune Romul Munteanu în Literatura universală (manual pentru anii III-IV uman, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976), „se definește în Apărarea poeziei, unde, în maniera specifică romanticilor cu privirile îndreptate spre viitor, vede în poet un adevărat profet, vestitor de mari prefaceri, făuritor de legi și idealuri sociale și naționale”.

În final, iată câteva elocvente ilustrări despre pasiunea lui Shelley pentru libertate,  dragoste și frumusețe, care caracterizează atât poezia sa de mici dimensiuni (Cântec pentru fiii Angliei, Libertate, Amor aeternus, Stihuri scrise în deznădejde, lângă Neapole etc.), cât și poemele alegorice de mari proporții (Mascarada anarhiei, Crăiasa Mab):

a)În Cântec pentru fiii Angliei, de pildă, tonalitatea libertară este generată de versul „scurt, sacadat, asemenea unui dialog direct al poetului cu muncitorimea oprimată” (R. Munteanu) („Voi, englezi, de ce arați /Pentru domnii îmbjuibați? /De ce țeseți cu migală /Despotului strai de gală?”), în amplul poem Mascarada anarhiei este dezvăluită mulțimii asuprite „eficacitatea forței sale” (R. Munteanu), îndeosebi prin repetarea la sfârșit a strofei de la mijlocul poemului („Vă treziți ca niște lei, /De ne-nfrânt veți fi, ca ei. /Sfărâmați cătușa grea /Ce în somn vă-nțepenea -/Sunteți mulți – ei sunt câțiva!”), iar finalul micului poem Libertate constituie o inspirată viziune filosofică („Tiranii și sclavii par umbre în ceață /Când crește în zare a ta dimineață.”);

b)Pasiunea poetului pentru dragoste se învederează atâta în scurta și densa poezie Amor aeternus („Averea și puterea se topesc /În valurile vieții schimbătoare, – /Odată și odată se sfârșesc. /Doar dragostea, doar ea-i nemuritoare /Și-ntrece-orice tezaur omenesc /Din câte-au fost sau vor mai fi sub soare.”), cât și în jucăușa delicatețe a versurilor din Filozofia dragostei (Nu-i nimic stingher în Fire, /Toate tind să se îmbine /Într-o tainică iubire – /De ce nu și eu cu tine?”);

c)Nestăvilita pasiune a poetului pentru frumusețe ne este copios comunicată de ciclul Lauda frumuseții intelectuale („Unde te-ai dus, o, duh al Frumuseții, /Care cu mândrele-ți culori sfințești /Oricare gând și chipuri omenești?”), de cel intitulat Mont Blanc – Versuri scrise în valea Chamonix („Tu vale-a Arvei – neagră și adâncă – /Hău cu atâtea glasuri și culori, /Deasupra ta, ca umbrele, trec nori. /Iar razele-ți vădesc pereți de stâncă.”) și, desigur, de Stihuri scrise în deznădejde, lângă Neapole („Senin e cerul; și e cald, – /Dansează valurile-n soare, /Munți albi și-ostroave de smarald /Se-ncing în purpuri sclipitoare”).

Incluzând, printre altele (opusculul cuprinde 29 de poeme), elogiul adus de Shelley lordului George Gordon Byron în Lui Byron („De nu te-aș prețui îndeajuns, /Mi-ar stinge pizma orice desfătare…”) și captivanta prezentare a timpului din lapidarul poem Timpul („O, Marea-a Timpului, a cărei sare /E zațul lacrimilor omenești!”), opusculul se încheie cu încifratul Epitaf („Sunt doi prieteni de nedespărțit, /Tot împreună au lunecat și-n moarte. /O inimă-au avut cât au trăit. /Rămână tot astfel și mai departe.”), probabil o invitație la omeneasca dragoste jertfă, mai sigur un emoționant îndemn adresat tuturor semenilor de-a nu trăda idealurile umane în general, pe cele poetice în special, așa cum au procedat mulți dintre contemporanii lui.

Sighetu Marmației,                                                                                       George  PETROVAI

30 oct. 2022

Facebooktwitterby feather