SILVIA-GABRIELA ALMĂJAN 

UN ROMAN DESPRE IUBIRE ȘI IERTARE

                                                    ,,Rănile se vindecă cu iubire și iertare”.

                                                                                          F.M. Dostoievski

În eseul Sensul clasicismului, George Călinescu afirma că ,,un roman adevărat este produs doar de orientarea spre o psihologie caracterologică și spre umanitatea canonică”.

Romanul Domnului Iulian CHIVU, Indezirabil, apărut la Editura Sitech, din Craiova, chiar în acest an (2022), se încadrează perfect în considerația mai sus menționată. În cele optsprezece capitole, prezintă drama intelectualului acuzat printr-o eroare judiciară și obligat să trăiască mai departe cu povara unei false vinovății.

Încă din primul capitol, ni se înfățișează protagonistul –Iacob, împins de gardian cu brutalitate și prăbușit la podea:

,,Era vizibil speriat și asta nu putea s-o ascundă, oricât se străduia el de tare.

Rușinea de sine e o treabă intimă și nu se vede din afară, iar pentru unul ca Iacob, asta e adevărata penitență – trauma sufletească”. (p.10)

Chiar de la începutul privării sale de libertate, se gândește la familie, la soția sa care, probabil se uită, absentă, la seriale turcești, la fiica Olimpia căreia nu mai știe dacă i-a spus să-i amintească mamei sale în fiecare seară să-și ia pastilele.

Întrebat despre motivul pentru care a fost închis, e hotărât să le ofere colegilor de celulă ,,povești”. Călușaru însă afirmă: ,,Mie nu e nevoie să-mi spui basme de-astea (…) pentru că nu am curiozități legate de persoana ta, că am și eu necazurile mele de care nu dau seama nimănui. Fiecare e aici pentru o cu totul altă vină – oricum, e sigur că nu suntem niciunul nevinovat”. (p.16) Această observație ,,că oricum nu suntem niciunul nevinovat” nu sunase deloc bine pentru Iacob. Asistând la o scenă în care era agresat Bârzan, un coleg de-al său de celulă, gardianul îl apostrofează pentru simplul motiv că îi surprinsese dezacordul din privire: ,,Și tu ce faci, bă, pe grozavul? Unde te crezi tu de faci așa pe scorțosul, pe intelectualul?” (p.19)

Ajutat de Magda Obrenovici, avocata lui, Iacob este repus în libertate, dar sufletul lui era deja cicatrizat. A suferit mult, în tăcere, în închisoare și această suferință îl va urmări până la sfârșit. Aparent s-a întors la familie, la soția Raveca, la liceul unde preda matematica, la colegii săi, la elevi. În realitate, se simte stigmatizat.

Reîntâlnirea cu colegii, în cancelarie, mai apoi cu elevii, la clasă, sunt momente care îl tulbură și îi dau emoții. Directorul liceului (Petrușcă) îl asigură că situația nu este atât de delicată cum și-o închipuie. Drept urmare lucrurile vor reintra pe făgașul normal.

Societatea, în general, conține oameni mai mult sau mai puțin educați. Și nu e vorba doar de educația instituționalizată, ci de acei ,,șapte ani de-acasă”. Prin atitudini, gesturi, gânduri, e clar că Iacob este un personaj complex, e tipul omului care a fost învățat de mic ce înseamnă punctualitatea, demnitatea, cinstea. Pe lângă aceste valori morale, este un profesor foarte bun, apreciat de colegi, de elevi, de inspectori. Participă în calitate de evaluator la examenele de bacalaureat, este chiar cap de listă, este cadrul didactic pe care conducătorul unității se poate baza pentru meditații, corigențe și alte activități școlare.

Sarcina de profesor-diriginte și-o îndeplinește cu cea mai mare seriozitate. În momentul în care observă că se întâmplă ceva cu Adina, una din elevele sale bune, nu rămâne indiferent. Cercetează, dar discret, fiind foarte atent la imaginea fetei. Mai mult, de teamă ca fata să nu recurgă la gesturi grave (sinucidere chiar), vorbește cu avocata lui și ia toate măsurile ce se impun. Ironia sorții: încercând să-și ajute eleva, este nevoit să-l întâlnescă pe procurorul Demetrian, cel care instrumentase cazul lui și îl ,,trimisese în instanță pentru tăinuire și delațiune”. Din tonul și cuvintele cu care îl întâmpină, se poate observa că procurorul nu prea știe ce înseamnă respectul, că este obișnuit să-i trateze pe oameni ca și cum toți i-ar fi inferiori sau toți ar purta o vină:

,,- Ce e, mă? Ai scăpat de pârnaie și acum vii să reclami că ți s-a făcut vreo nedreptate? Ia spune, care e problema? Și stai acolo în picioare în chenarul ăla negru de pe parchet, că n-oi vrea să te așez în fotoliu și să-ți dau vreo cafea. Procurorul ținea să pară absorbit de lucrurile serioase din ziar, fiindcă altfel s-ar fi văzut că e descumpănit de prezența lui Iacob, că nu-i cădea bine, că îl surprindea (…) și, ca să iasă din impas și să nu se trădeze, luă o atitudine pedantă, vădit arogantă, rigidă, la care recurgea probabil ori de câte ori avea în față vreun caz mai special”. (p. 41)  Un dicton latin spune: ,,Errare humanum est, perseverare diabolicum”!

Apoi mai sunt unii care aruncă vorbe acide, mitocănii, glume proaste. La toate acestea profesorul, deși păstrează o atitudine demnă, nu rămâne indiferent. Înțelege că este etichetat drept ,,pușcăriaș” mai ales când, într-o zi, mergând cu câțiva colegi spre centrul orașului și trecând prin parc, ,,o voce guturală” strigă: ,,Pușcăriașuleeee! La zdup cu tine”! Din acel moment ia decizia de a se muta. Discută cu soția sa și, în cele din urmă, hotărăsc să vândă casa și să se mute la Câmpina, orașul în care locuia cumnata sa, Cezarina, sora Ravecăi.

Întâlnirea cu Sofica, o rudăreasă, fostă elevă a Ravecăi îi oferă lui Iacob prilejul de a medita la vorbele soției sale: ,,-  Un om care plânge că îl doare, plânge că îl doare rău (…), iar un om care plânge pentru altul, plânge dintr-un sentiment nobil, din condescendență. În mod sigur sentimentele lor sunt mai curate decât ale altora, n-au vicleșug, nu simulează – poți să crezi în ele. (p. 67)

Foarte interesant de urmărit personajul Ilie, ginerele Soficăi. Provine dintr-o familie de rudari, dar este bun meseriaș, cinstit, om de cuvânt, își oferă ajutorul, iar când este ajutat e foarte recunoscător. El spune:

,,Noi ne ținem de cuvânt, nu păcălim pe nimeni, că dacă păcălești pe cineva, îți pierzi clienții și nu e frumos.

-Nu e frumos, repetă Iacob în gândul lui. Nu e frumos, zice rudarul, nu că nu e bine! Frumos trimite la etică, bine trimite la bani, la profit, la păcat. Bravo! Îmi place cum gândește”. (p. 77) Ce antiteză remarcabilă între acest om simplu, fără prea multă școală, dar lipsit de orgolii și procurorul Demetrian care, deși ocupă o poziție socială privilegiată, nu este demn de ea!

Orice ar face, gândul îi zboară la acea experiență nefericită. O ieșire în oraș împreună cu Petrușcă, se încheie astfel:

,, – Apropo de ceas. Știi că în pușcărie timpul curge mult mai greu decât în libertate? Parcă se dilată…, așteptarea îți ucide răbdarea, afectează rațiunea“. (p.91)

Odată cu schimbarea domiciliului, profesorul Iacob are parte de noi provocări, printre care și o boală de care reușește să se vindece destul de greu. Însă adevărata sa boală era gândul insuportabil de a fi fost socotit, chiar și pentru o durată scurtă, vinovat, că a fost privat de libertate, un drept al tuturor oamenilor cumsecade, care trăiesc după principii, după legi scrise și morale. O întâlnire cu Călușaru, fostul său coleg de celulă, îl face să observe ce mică e lumea. Acesta fusese coleg de liceu cu Cezarina, cumnata sa. El îi conduce la un spital de psihiatrie al cărui manager era Emma Junger Avramescu, mama unei eleve din clasa a XII-a, Helen Avramescu. Acolo au surpriza de a-l revedea pe Tabacu, care suferea de schizofrenie și răspundea la numele Pet. Doamna doctor le explică ceea ce se întâmplă cu bolnavul.

,,-Pe acești trei domni îi cunoști, întrebă Emma Junger Avramescu, arătându-i-l pe Călușaru mai întâi și pe Iacob mai apoi ca să testeze atenția lui Pet și să vadă că sunt numai doi, iar nu trei cum zisese ea (…).

-Doi pușcăriași, răspunse cu franchețe Pet. Al treilea e încă acolo. Călușaru e din oraș, dar ăstălalt ce caută aici? Ai luat-o razna și tu, profesore? Ha-ha-ha! A înnebunit profesorul”! (p.144)

O cercetare a doamnei doctor a condus la verdictul – Sindromul Godot, ce provoacă boala psihică de care suferea Tabacu, ,,refuzul de a admite și de a-ți asuma realitatea înseamnă luptă inegală; lupta cu implacabilul, în care nimeni nu poate triumfa nici refuzând realitatea, dar nici mistificâd-o sau mințindu-se”. (p.149-150) Toate sfaturile și profesionalismul doamnei doctor lui Iacob îi par ,,doar o frecție la un picior de lemn”.

Finalul romanului aduce multă încărcătură emoțională. Iacob află de la Ilie că Demetrian este acuzat și judecat, la rândul său. Nu rezistă ispitei de a nu se gândi, măcar, cum ar fi să meargă la proces, să-l privească în ochi și să-l aplaude. Este sunat însă de Călușaru, care se dovedește a fi un prieten de nădejde și un om ce provine dintr-o familie creștină, pentru care a ierta e ușor. E tipul înțeleptului, vocea instanței morale care îl ajută pe Iacob să nu rătăcească. De asemenea, vocea doamnei doctor îi sună în minte cu  – Re-dezirarea, domnule profesor, re-dezirarea!

Cugetul său însă conștientizează că, orice ar face, oriunde ar merge, se vor găsi mulți indivizi care îi vor aminti de condamnarea sa:

,,-Frumos spus! Or, cu toate astea, Iacobe, să fim realiști, conchise el, tu rămâi un indezirabil fără grațiere, fiindcă, aidoma celui ce te-a vârât într-o așa năpastă, vor fi destui în stare să-ți calce pe răni fără să-i stârnească vreo anume rațiune, ci numai neputințele lor și, socotind că le stai în cale, să-ți strige printre dinți: Pușcăriașule! Pușcăriașule”! (p.159)

Indezirabil este unul dintre acele romane care, la lectură, nu pot fi lăsate din mână, propunând un subiect ce reflectă realități tensionate, un personaj complex,  ce amintește de protagoniștii lui F. M. Dostoievski, o meditație profundă asupra lucrurilor ce ne afectează sau peste care trebuie să trecem, semeni pe care suntem chemați – spre binele nostru – să-i iertăm și, eventual, chiar să-i iubim, în lumina învățăturii creștine.

Silvia-Gabriela ALMĂJAN

by

Referinţă Bibliografică

SILVIA-GABRIELA ALMĂJAN, UN ROMAN DESPRE IUBIRE ȘI IERTARE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 31 octombrie 2022