Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CREDO » GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: Scrisoare deschisă, adresată stimatului istoric militar, col.(r) dr CONSTANTIN   MOȘINCAT

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: Scrisoare deschisă, adresată stimatului istoric militar, col.(r) dr CONSTANTIN   MOȘINCAT

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: Scrisoare deschisă, adresată stimatului istoric militar, col.(r) dr CONSTANTIN   MOȘINCAT

    Marele Maestru al Cavalerilor de Clio m-a onorat cu misiunea de a mă pronunța cu privire la așa-zisul vis al regelui Ladislau I al Ungariei prin care invocă o Întâlnire în vis cu Fecioara Maria.

       Aceasta este părerea mea fundamentată pe izvoarele istorice precizate.

 

    Amăgire – vis – minciună – legendă – vanitate maghiară

      „Este greu să găsești în istoria modernă un guvern

mai ticălos ca dictatura maghiară, care îl are ca șef pe

amiralul Horthy, guvern de jaf, de tortură, de asasinat.

Pentru prima dată s-a văzut în Europa modernă un guvern

făcându-se complice cu falsificatorii de bani, un guvern de

         oameni corupți, de hoți și de mârlani.”

(Francesco Nitti, prim-ministru al Italiei, La Democratie, vol.1,p.171)

 

      Amăgirea

    Amăgirea este nălucirea ochilor, când mintea doarme. Întotdeauna amăgirea e rodul înșelării. Înșelarea este cugetarea trupească care produce vătămarea firii umane prin minciună. „Înșelarea lucrează mai întâi asupra felului de a gândi… Amăgitorul se străduie să ne amăgească și să ne înșele, sprijinindu-se pe starea noastră de amăgire de sine.” (Sf.Ier. Ignatie Brianceaninov, Despre Înșelare, trad. Din lb. Rusă, Adrian/ Xenia Tănăsescu-Vlas, Schitul românesc Lacu – Sfântul Munte Athos,1999)

  Amăgirea provoacă mărturia mincinoasă care rodește sterp ca o cunoaștere mincinoasă. „Cunoașterea mincinoasă nu e cunoaștere reală și totuși dă impresia că e cunoaștere. Patimile cuceresc prin impresia că susțin viața omului, când de fapt n-o susțin, ci o slăbesc. Cunoștința mincinoasă, strâmbă realitatea, învăluind-o în întuneric.” (Filocalia XII, Isaia Pusnicul, trad., din greacă, Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București -1991)

   Visul

   „Ghicitul, tâlcuirea semnelor și visele deșarte sunt…” (Ecclesiastul 34,5)

   Sfântul Ioan Scărarul spune că, „Visul este mișcarea minții în somn odată cu nemișcarea trupului… Cel ce crede visurilor este asemenea celui ce aleargă după umbra sa și încearcă să o prindă.” (Filocalia IX,  Ioan Scărarul, trad., Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M. al B.O.R., București-1980). Permanent în trupul ființei, sângele pulsează viața, își continuă mișcarea.

„În suflete continuă să se nască gânduri, închipuiri și simțiri, însă nu dependent de rațiune și de liberul-arbitru, ci prin lucrarea inconștientă a firii… Astfel în vremea somnului, demonii ne ispitesc cu păcatul, amestecând cu închipuirea noastră și închipuirea făurită de ei…

   Celor ce au sporit în părerea de sine, demonii încep să li se arate în chip de îngeri de lumină, în chip de mucenici și preacuvioși, chiar și în chipul Maicii lui Dumnezeu și al lui Hristos Însuși, fericesc petrecerea lor, le făgăduiesc cununile cerești, ridicându-i prin aceasta la înălțimea părerii de sine și a trufiei.” (Sf.Ier.Ignatie Brianceaninov, Despre vise, op. cit.)

„Cel care are întipărită în suflet Icoana Preacuratei Fecioare Maria, cel care are inima plină de Acatistul Maicii Domnului, acela este creștinul care are pecetea doxologiei Maicii Domnului!” (Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovnicești VI, Despre Rugăciune, Ed. Evanghelimos-2013)

   Există o deosebire netă între noțiunile de vis, vedenie și descoperire.

„În vedenii se arată oarecari taine…” (Meditație la Medicina Biblică, Dr. Pavel Chirilă/ Pr. Mihai Valica, Ed. Christiana, București-1992) În Tradiția Ortodoxă, singura Corolă și Roadă a Trunchiului Hristico-apostolic, există vedenia trimisă de Sus, de Dumnezeu – Sfânta Treime, Maica Domnului, Apostoli (mai puțin de la Petru – Vicarul roman al lui Hristos), Îngeri ori marii Sfinți, care pentru a fi veridică ea se repetă identic de 3 ori provocând astfel descoperirea.

După cum ne spune marele Sfânt contemporan Nicodim Aghioritul, „Gândirea dinăuntru care este oglinda celor dinafară, naște visele care vin direct de la iscoditorul vrăjmaș și indirect de la cel care pătimește, în mod expres prin mândrie.” (Nicodim Aghioritul, Războiul Nevăzut, „Arta Grafică S.A.”, 1991)

Însușirile viselor arată starea în care ne găsim, ca robi ai patimilor, ca sclavi ai diavolului sau ca slujitori ai lui Dumnezeu, ai Fecioarei Maria și ai Ierarhiei cerești.

   Ava Isac, grăiește că, „puterea politică naște avariția – iubirea de arginți, iubirea de arginți, naște mândria fariseică, iar împreună sunt cele trei ispite care te urcă în trăsura diavolului.” (Filocalia VII, Ava Isac, Despre amăgire, citat de Sf. Grigorie Sinaitul, trad., Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M. al B.O.R., București-1997)

   Minciuna

   „Minciuna, a grăit Mântuitorul Hristos, Apostolilor Săi este de la cel viclean. Acela e mincinos și tatăl minciunii.” (Evanghelia după Ioan, 8, 44) Iar Adevărul este Dumnezeu. Căci EL Însuși zice: „EU SUNT CALEA, ADEVĂRUL și VIAȚA!” (Ioan 14,6)

„Focul se naște din piatră și fier. Minciuna, din vorbă multă și din gluma prostească… Maica și pricina minciunii este, de multe ori, fățărnicia… Mincinosul prezintă un chip neadevărat al realității.” (Sf. Ioan Scăraru, Filocalia IX, trad., Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M. al B.O.R., București -1980).

   Minciuna are și ea deosebiri de vătămări: una este judecata celui ce minte de frica pedepsei, alta a celui ce minte neamenințat. Unul minte pentru desfătări, altul minte pentru plăceri. Unul minte pentru a provoca râsul celor din jur, altul minte pentru a întinde o cursă aproapelui făcându-i rău. Minciuna venind de la cel Viclean are trei fețe întunecate, schimonosite: cel ce minte în cuget; cel ce minte în cuvânt și cel ce minte cu însăși viața lui.

„Cel ce minte în cuget este cel ce primește bănuielile… Cel ce minte în cuvânt este cel ce denaturează sensul cuvântului, „înfrumusețându-l” pentru a fi crezut… Cel ce minte cu viața sa însăși este acel cineva când, neînfrânat fiind, fățărește înfrânarea, sau lacom fiind, vorbește despre milostenie și laudă mila, sau mândru fiind, laudă smerita cugetare, sau neiubind virtutea, o laudă și o admiră.” (Ava Dorotei, Filocalia IX, op. cit.)

Legenda indiferent cum e curgerea ei, lirică sau prozaică se prelinge dintr-un izvor fantastic, imaginar care nu ține cont de relieful istoric, documentar, dar evocă întâmplări care n-au avut loc sau isprăvi create anume pentru a măguli stăpânul: suveranul politic ori suzeranul pontif.

Legenda ierarhului venețian Gerard, primul episcop de Cenad între anii 1030-1046, e o scriere hagiografică, ce relatează crâmpeie din viața sa, probabil cele în care a izgonit ierarhul ortodox și clerul său pentru a-i lua locul, instituind episcopia de rit latin, acțiune curajoasă, de altfel care i-a și grăbit plecarea spre beatificare în anul 1046 și apoi drumul spre canonizare în 1083.

Probabil că, așa s-a născut și Legenda regelui Ștefan, care cu mâinile înroșite de sângele curat al Voievozilor dacoromâni, le-a uzurpat teritoriile, moșiile, episcopiile cu ierarhi și cler la un loc, pentru a înființa în regatul său „apostolic” și în Transilvania samavolnic prădată, scaune episcopale. După ce Ștefan al Ungariei l-a ucis pe Voievodul Ahtum, care era la el Acasă, apărându-și țara – moșia, el și vitejii săi martiri au fost înmormântați în mănăstirea ortodoxă din Morisena, care aparținea jurisdicției de Constantinopol. Ulterior în Morisena, transformată în Cianadina, de aici Cenad, clerul ortodox autohton a fost alungat și înlocuit cu călugări latini.

Ștefan poreclit de maghiari „cel sfânt” a trecut cu calul, cu sabia, cu armata prin sângele valah la „creștinarea în masă și la implantarea unei întregi ierarhii ecleziastice în 1001, întemeierea arhiepiscopiei de Strigoniu-Esztergom și în 1008, a arhiepiscopiei de Kalosca, de care depindeau episcopiile latine înființate samavolnic în secolul al XI-lea, la Alba Iulia, Oradea, Cenad.” (Ioan Popoiu, Românii în Mileniul Migrațiilor (275-1247), Ed. Junimea – Iași, 2015)

      În Cronica lui Anonymus, care este de fapt tot o Legendă scrisă la cerere, din auzite, la peste un veac și jumătate de la curgerea evenimentelor, se relatează totuși despre prezența unei Episcopii ortodoxe în Cetatea Biharea, la cca. 10 km nord de Oradea. După alungarea clerului ortodox de către maghiari, Biharea a devenit din anul 1111 sediul comitatului Bihor al ungurilor, și în locul episcopiei ortodoxe au așezat una de rit latin.

După distrugerea cetății Biharea de către cumani, relatează istoricul maghiar Karacsonyi Janos, episcopia latină a fost mutată la Oradea, în anul 1091, unde el ajunge episcop. Ofensiva maghiaro-catolică împotriva vlahilor ortodocși era destul de furibundă în acea vreme. Astfel regele Emeric al Ungariei cere papei Inocențiuu III, prin 1204, înlocuirea clerului grec (ortodox), nu grec ci, valah cu cel latin, dependent direct de Roma.

Inocențiu al III-lea, ca un inocent pontif ce era, scrie Arhiepiscopului de Kalosca, sub jurisdicția căruia se afla și episcopia latină de Oradea, la 3 mai 1205, să aducă forțat episcopatul ortodox de pe moșiile urmașilor cneazului Bîlea (Bela cnese), sub ascultarea Romei.

Toate cercetările, bulele, legendele din vremea domniei lui Ladislau I (1077-1095), precum Anonymi Gesta Hungarorum, care probabil s-a inspirat din Legenda Sancti Gerhardi, in Scriptores rerum Hungaricarum tempore ducum regumque stirpis Arpadianae gestarum, Ed. E. Szentpetery, vol. I-II, Budapest, 1937-1938; Șt. Lupșa, Catolicismul și românii din Ardeal și Ungaria până la 1556, Cernăuți, 1929; I. Lupaș, Vechimea Ortodoxiei transilvane, în „Studii istorice”, vol.V, Sibiu-Cluj, 1945-1946; G. Szekely, La Hongrie et Byzance aux X-XII siecles, dans „Acta Historica”, XIII; Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, Ed. I.B.M. al B.O.R., București-1980 și multe altele, spun: Nimic despre visul lui Ladislau!

Sau poate că el nici nu visase? Ori poate că Ladislau a visat doar atunci când l-au pus ungurii săi mai târziu să viseze?! Ladislau I a fost ales conducătorul Cruciadei I, dar a murit înainte de a participa la ea. Atunci care a fost meritul sfințeniei sale?! Doar Visul ?!

În Dictatus Papae, vicarul lui Hristos, Grigore al VII-lea (1073-1085), și nici după penitența de la Canossa din 1077, când înaintașul lui Borgia – Alexandru al VI-lea, și-a venit în fire…, nu se pomenește nimic despre visul, amăgirea, nălucirea, înșelarea regelui Ladislau.

În timpul papilor Urban al II-lea (1088-1099), Paschalis al II-lea (1099-1118), Calixt al II-lea (1119-1124), Honorius al II-lea (1124-1130), când s-a întemeiat Ordinul Premonstratens, de către Norbert de Xanten la 1126, ori în vremea lui Bernard de Clairvaux (1091-1153), călugărul cel mai strălucit al veacului al XII-lea, sau sub Inocențiu II (1130-1143) ori Alexandru III (1159-1181), nu s-a pomenit nimic despre coșmarul regelui maghiar, când se știe că o astfel de nălucire cu apariția Crăiesei Cerului în vis, constituie temei de beatificare, la care adăugând poate și visul mileniului maghiar se producea grăbită canonizarea…

În anul 1054, luna Aprilie, ziua 16, în Catedrala Patriarhală – Sfânta Sofia, ramura de Apus a Bisericii Apostolice Universale s-a desprins oficial de Trunchiul Bisericii – Mamă a lui Hristos, Una, Sfântă, Sobornicească. Inițial Biserica Romei s-a rupt de la început, de când ierarhul de Roma l-a smuls pe Petru din sânul Apostolilor, din Cer, întronizându-l ca episcop de Roma.

A urmat apoi, un șir neîntrerupt de erezii – absurde și stupide pretenții papistașe, precum: 1. Primatul papal. 2 Întemeierea Bisericii doar pe umerii lui Petru. 3. Civitas Dei – împărăția lui Dumnezeu pe pământ. 4. Instituirea papei ca Rector Dei și Împărat Roman. 5. „lipsa de greșelă” a papei. 6. „Filioque, adaosul care a uzurpat dogma Sf. Treimi.

  1. Nestorianismul Bisericii Romane, legat de taina Întrupării: cele două firi într-o singură Persoană, cea a Cuvântului, căruia i se aduce doar o singură și deplină adorare cea întru Fiu al lui Dumnezeu. Nu sunt două adorări cum aduc latinii: Omului Iisus și Dumnezeului Hristos, prin cinstirea unor părți din Trupul Lui, precum „Sacra – Inimă a lui Isus”, creată prin „vedenia” călugăriței Maria Alacoque, de la Paray-le-Monial, dioceza de Autun, prin 1680.

Iată două monstre din acele vedenii care efectiv te încremenesc, te interzic ca rațiune: „Odată, EL (Isus) îi îngădui de a-și rezema capul pe pieptul Său și îi ceru inima sa… Tu, continuă Isus, vei fi jucăria bunei Mele plăceri?!… A uitat smerita călugăriță să ne spună însă care Isus i-a cerut inima?! Fiindcă știm că mai apare unul cu copite…

Altădată, i-a apărut „Madona” ținându-L în brațele sale pe pruncul Isus. EA îi îngădui să-L mângâie și să-L țină în brațe.” (spune iezuitul Languet, cf. Vladimir Guette, Doctor în Teologie al Bisericii Ortodoxe a Rusiei, Papalitatea Eretică, trad. Protosinghel Gherasim Saffirin, Scara, 2010,p. 71) Languet s-a întins apoi foarte pe larg asupra „făgăduinței de căsătorie intervenită între „Isus” și Maria Alacoque, asupra logodirii și cununiei.” „Respectul pentru cititorii noștri, spune Vladimir Gutte, ne oprește a cita vorbele de care s-a folosit iezuitul.” (ibid.)

(Înșelările drăcești sunt cumplite în „mănăstirile” papistașe și de cele mai multe ori îl au ca pricinuitor pe dracul curviei. (n.ed.) Ordinul Iezuiților a creat din prea multa lor dăruire a indulgențelor absurde un necontenit șir de „vedenii.”

  1. Dogmele răscumpărării: a) „pelagianismul bisericii Romei”; b) „Imaculata Concepțiune”, adică învățătura că Sfânta Fecioară Maria s-a născut fără păcatul strămoșesc; c) „Indulgențele”; d) Purgatoriul; 9) infailibilitatea papală; 10) hegemonia universală a Instituției papale – Eclesia de Roma; 11) erezii și rătăciri privitoare la Sfintele Taine. 12. Erezia egalității Maicii Domnului cu Sfânta Treime. 13. Erezii și greșeli papale privind viața viitoare.
  2. Erezii care substituie dogma teologică cu rațiunea psihică. 15. Erezia substituirii dogmei ecumenicității Bisericii cu Mișcarea ecumenismului politic al tuturor „bisericilor.” (Vladimir Guette, Expunerea doctrinei Bisericii Ortodoxe de Răsărit, trad. Mitropolit Iosif Gheorghian, București-1893; I. Mihălcescu, La Theologie symbolique au poin de vue de l-Eglise orthodoxe-orientale, Bucharest et Paris, 1932; N. Lopuhin, Creștinismul apusean, trad. Episcop Nicodim Munteanu; Vladimir Guette, Papalitatea Eretică, trad. Protos. Gherasim Saffirin, Scara, 2010)

Lângă supremele Erezii ale liderilor politico-religioși ai Romei trebuie să consemnăm și un munte de falsuri, botezate „Decretalii”, Bulle, bulișoare, bulimine… (Vladimir Guette…, p. 31)

Încă din „fașă” Episcopia Romei a sărit peste copilăria ortodoxă a Creștinismului, direct în brațele adolescenței papistașe, uzurpând CAPUL BISERICII – HRISTOS, prin supremația lumească a „Vicarilor hristici,” spre a se maturiza apoi ca Instituție politico-religioasă, cu pretenție de monarhie universală peste întregul pământ. Bine că se vrea doar pe pământ!

Apusul european a altoit pe Creștinismul hristic corcitura umanismului, apărând astfel două ramuri pseudo-creștine: papismul, care Îi ia totul lui Hristos și protestantismul, care nu cere de la Hristos decât foarte puțin, adesea chiar nimic. Papismul a încercat să-L înlocuiască pe Dumnezeu-Omul cu omul, până când în dogma infailibilității omului Dumnezeu-Omul a fost înlocuit pentru totdeauna cu omul infailibil… Iar protestantismul nu este altceva decât un papism aplicat tuturor.” (Sf. Iustin Popovici, Abisurile gândirii și simțirii umane, Sophia, 2013)

Cultul Maicii Domnului în instituția catolică, papistașă

Comunitatea latină, papistașă rupându-se oficial în anul 1054, din Trunchiul Bisericii Ortodoxe Universale a întrerupt comuniunea cu Duhul Sfânt, Sfânta Treime, implicit cu Maica Domnului și evident cu Ierarhia cerească. La această ruptură s-a încercat o serie de suduri papistașe prin diferite Ordine înființate, în care să se cinstească Cultul lui Hristos sau al Fecioarei Maria.

Fecioarei Maria i-au fost dedicate peste 16 Ordine, între care: „Ordinul Fecioarei”, Italia-1610; „Ordinul Maicii Noastre de la Betleem”, Lemnos-1459; „Ordinul Neprihănitei de la Vila Vicioasa”, Germania-1690; „Ordinul Sfintei Fecioare a Germanilor – Teuton”,sec. XII; „Ordinul militar Zămislirea Preafericitei Fecioare Maria”, Italia-1617 etc. (Mioara Cremene, Dicționar Inițiatic al Ordinelor Cavalerești, Ed. Universal Dalsi București-1998)

La 8 Decembrie 1854 papa Pius al IX-lea (1846-1878) a proclamat dogma marială a învățăturii despre Neprihănita Zămislire a Mariei, autointitulându-se apoi ca Pastor Aeternus, prin dogma infailibilității papale, în care se afirmă ca infailibile deciziile ex Cathedra ale pontifului.

O sută de ani mai târziu, „ruda” sa, papa Pius al XII-lea (1939-1958) a publicat la 12 August 1950, Enciclica Humani generis, în centrul căreia a fixat articolul de credință „a ridicării cu trupul la cer a Sfintei Fecioare Maria.

În 11 Octombrie 1954, prin Enciclica Ad caeli Reginam s-a stabilit sărbătoarea regalității Mariei, iar în 15 Mai 1956, prin Enciclica Haurietis aquas s-a revelat cultul Preasfintei Inimi a lui Isus. (August Franzen/ Remigius Baumer, Istoria Papilor, trad. Pr. Remus Pop, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București-1996; Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București-1993)

Vanitatea maghiară

Vanitatea maghiară este o încrengătură a deșertăciunii țesută în pânza zădărniciei, brodată cu prezumție, ambiție, orgoliu, slavă fariseică, în care se conturează imaginea mândriei-trufiei în care se reflectă permanentul iredentism.

Prezumția este voința irațională de a face ceva dincolo de puterea și pregătirea respectivă ( definiție spirituală diferită de termenul juridic). Ambiția este dorința după onoruri și demnități fără merit, fără pregătire și dobândirea lor prin orice fel de mijloace. Orgoliu este lauda de sine cu calitățile egoului peste măsură. Slava fariseică este iconostasul vanității reflectat triptic: a) prin semeție (fală), laudă completă; b) prin ostentație, când ne trâmbițăm însușirile prin fapte ori semne extravagante; c) prin fățărnicie, manifestarea perfecțiunilor prin virtute falsă.

„Mândria, grăia getul nostru Evgarie Ponticul, este primul pui al diavolului – începutul tuturor păcatelor și adevăratul păcat spiritual.” (Filocalia Sfintelor Nevoințe ale Desăvârșirii, vol. 1, trad. Ieromonah Arsenie Boca, Mănăstirea Sâmbăta –Făgăraș, 1947). Evgarie a fost ucenicul Sfinților geto-daci, Vasile cel Mare și Grigorie de Nazianz. Primul l-a făcut citeț, iar al doilea diacon. O vreme a ucenicit pe lângă patriarhul ecumenic Nectarie, apoi a devenit discipolul Sf. Macarie cel Mare în Egipt, refuzând scaunul episcopal ca și Arsenie Boca, oferit de Teofil al Alexandriei.

   Mândria – Trufia este trâmbița egoului fariseic care cântă fals pe cele patru voci: a) când socotim ca ale noastre toate cele date de Dumnezeu; b) când credem că toate cele date de Dumnezeu sunt pentru meritele proprii; c) când credem că avem ceea ce în realitate nu avem; d) când prin fariseismul superiorității, disprețuim pe toți ceilalți din jurul nostru. (Teologia Morală Ortodoxă, Vol. I, Morala Generală, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia-2003)

În cea mai mare parte istoria scrisă de maghiari pentru ei, de-a lungul secolelor nu este cea a realității faptelor ungurești, fiindcă ea s-a întemeiat pe legende, pe falsuri, pe presupuneri, pe incertitudini, pe probabilități, pe ceea ce și-au dorit și își doresc, adică pe absurde pretenții.

   Iredentismul maghiar este pretenția absurdă a VISULUI , a mileniului de a fi, de a redeveni Ungaria Mare, când de altfel hotarele ei naturale au fost așa cum sunt: MICI.

VLAHERNA ELEUSAFecioara Maria, a fost așa numită NU ÎNTÂMPLĂTOR încă din timpul vieții Sale pâmântești !

” Grădina Maicii Domnului ” nu este un dar ce ni se face, nouă românilor,  ci doar o recunoaștere târzie a adevărului ce nu a mai putut fi ascuns !

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

                       CAVALER DE CLIO

 

25 FEBRUARIE 2024 – Duminica  Vameșului și Fariseului

 

Facebooktwitterby feather