E 19 februarie, ziua de naștere a marelui artist Constantin Brâncuși. Cu o oră în urmă, TVR1 a prezentat un scurt film omagial (tradus din engleză) dedicat lui C. Brâncuși ca fiind cel mai mare artist român cunoscut în lume.
Pe lângă omagiul pe care îl merită astăzi artistul asociat cel mai frecvent în limbile Terrei cu etnonimul „român”, îmi zic, precis va recidiva și înscenarea aceea legată de chilipirul pe care artistul l-ar fi oferit poporului român, dar respins cu ignoranță brutală de mai marii culturii aservite regimului comunist, între ei fiind incriminați M. Sadoveanu și G. Călinescu.
Eu mă număr printre cei „din popor” care n-au crezut în asta, ceea ce mi-a și dat impulsul în a mă informa asupra mult disputatei povești.
Decid așadar să repostez ceea ce a rezultat din modestele mele constatări în chestiunea invocată, ca, pe lângă frumoasa noastră aducere aminte despre marele artist român, să avem însă și o poziție onestă asupra mitului privind intenția marelui artist de a-și dona opera sa statului român.
În context, știm că e invocată ca probă o ședință a Secțiunii pentru Știința Limbii, Literatură și Artă a Academiei Române, ședință prezidată de Mihail Sadoveanu, secretarul Secțiunii. Mitul, se crede, a fost lansat în media de activiștii Political Correctness, ca să-i discrediteze pe exponenții culturii române care au colaborat cu regimul comunist, cu predilecție pe George Călinescu și Mhail Sadoveanu.
Wikipedia precizează, cu rezerva care se impune, că e vorba doar de o presupunere, o speculație. Și argumentul vine prin opinia celui mai inițiat specialist în arta lui Brâncuși, dr. Doina Lemny, biograf al artistului, muzeograf-cercetător la Muzeul Naţional de Artă Modernă, Centrul Pompidou din Paris, curator al celor, şapte expoziţii tematice la Atelierul Brâncuşi în perioada 1998 – 2002. Distinsa cercetătoare susține că nu există nici un act, sau vreo altă dovadă de intenție privind donația lui C. Brâncuși către statul român.
Ședința invocată de colportori (din 7 martie 1951) e de presupus că punea în discuție nu așa-zisa donație, ci o eventuală expoziție Brâncuși la Palatul R.P.R. În privința implicării lui M. Sadoveanu, acesta îndeplinea doar formalitatea de secretar de ședință (așa apare în așa-zisa „dovadă” de pe Internet).
Dar să îl credităm cu verosimilitate și pe Valeriu Butulescu, autorul dramei „Infinitul Brâncuși” (2005), premiată de Uniunea Scriitorilor.
Săptămânalul „Jurnal israelian” publică în ediția nr 36/ 2021 interviul lui Tiberiu Vintan luat autorului numitei opere, care, ca orice biograf ce se respectă, s-a documentat în amănunt despre viața și opera marelui sculptor. Concluzia sa e că nu există nici o urmă a intenției lui Brâncuși de a-și dona 230 lucrări, 43 de desene și 1600 de fotografii (cum s-a vehiculat, ca informație). Acest inventar înseamnă patrimoniul său artistic parizian de azi, lăsat Franței prin testamentul întocmit la 5 ani după acea mult invocată ședință a Academiei legată de discutabila intenție de donație făcută Muzeului de Artă al RPR.
Valeriu Butulescu consideră că un asemenea transfer de patrimoniu artistic, chiar și la nivel de intenție, de zvon, ar fi „dinamitat presa”, ar fi stârnit ample discuţii, care însă lipsesc cu desăvârșire în presa vremii, cea a Occidentului, în cercurile intelectualilor. De asemenea, opinează Valeriu Butulescu, intenția de transfer a acestui tezaur artistic – din Franța, către București – ar fi presupus în prealabil demersuri oficiale, discuții, scrisori de intenție. Or acestea nu există.
Și mai are Valeriu Butulescu și alte argumente împotriva veridicității disputatului zvon. De exemplu, logica contextului, corelată cu pragmatismul lui Brâncuși. Cum să recurgă autorul tezaurului artistic la îngroparea în anonimat a operei sale, operă care, prin „modernismul copleșitor avea vizibilitate și relevanță” doar în Occident. Or o țară comunistă ca România era aflată în izolare completă față de lumea liberă, de „lumina reflectoarelor mondiale”.
Apoi, ne dă de înțeles Valeriu Butulescu, se știe că vasta reconstituire biografică a lui Brâncuși este întrecută în consistență/ volum și detalii doar de cea a lui Eminescu. Așa că dacă lipsește din ea ceea ce ar fi putut fi un adevărat eveniment internațional, un potențial trasfer artistic epocal, atunci nu încape îndoială că o asemenea intenție a fost o prefabricare. În ce scop? E deductibil… Toate tunurile, pe bubele comunismului! Și cum arsenalul postdecembrist de acest tip s-a dovedit a fi excedentar, s-a impus într-un asemenea torent vijelios și inventarea unor noi… „bube, mucegaiuri și noroi”, ca să-l implicăm colateral și pe Arghezi.

Gheorghe Pârlea

P.S. Distinsa Doamnă Ada d’ Albon, nepoata de soră a celei de-a doua soții a lui M. Sadoveanu are următoarea reacție la un fragment din textul de aici, publicat anterior:
„Vă mulțumesc domnule Gheorghe Pârlea pentru intervenția dumneavoastră aici. Am fost brutal atacată pe messenger, acum câteva zilele de o persoană pe care nu o cunosc, apropos de implicația lui Sadoveanu în această istorie cu opera lui Brâncuși.
Am trăit în casa Sadoveanu toată copilăria și adolescența mea.
Nu ,am auzit vreodată o singură frază din partea lui Sadoveanu care ar fi putut discredita vreun artist. Avea un mare respect pentru orice creator, pentru orice artist. Iar pe biroul lui era o splendidă sculptura a lui Brâncuși la care ținea enorm.
Vă mulțumesc, stimate Domn Gheorghe Pârlea.”

by

Referinţă Bibliografică

Gheorghe Pârlea: Constantin Brâncuși și… un mit cu cântec/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 19 februarie 2023