Motto: Glasuri rătăcite prin peșteri culeg/ Lumină pentru ochii nepoților. (Al. Miroslovescu)

De poetul Al. Miroslovescu (Cojocaru, nume civil), născut la baștina mea, am aflat întâmplător de la rudele sale de acasă, care îi păstrau câteva cărți/ plachete de versuri, dar, nu prea aveau știință de povestea vieții lui, căci poetul aparținea unei generații anterioare și plecase devreme din sat. Atins și eu, păstrând proporția, de „câmpul magnetic” al poeziei, am considerat că persistența în tăcere a memoriei legate de acest fiu al satului cere o oarecare corecție.
Deși s-ar fi justificat o anume postumitate bibliografică a numitului poet, nu l-am găsit în vreun dicționar de profil sau în vreo cronică/ recenzie, ca să pot confirma existența a cel puțin doi poeți ai locului consacrați în branșă. Celălalt a fost Dumitran Frunză, născut la Miroslovești, dar despre a cărui biografie mirosloveșteană nu am găsit informații (tatăl său fiind jandarm, biografia mirosloveșteană a poetului e, probabil, una subțire, până la transferul tatălui la alt post de jandarmi).
Poetul Al. Miroslovescu s-a născut într-o familie de vază a satului, dacă judecăm după urmele gospodăriei familiei sale, după calitatea umană a descendenților. La marginea de nord-vest a satului, acareturile lui Dumitru a’ lui Manole Cojocaru, părintele poetului, excedau starea comună a celorlalți săteni, dacă ne orientăm după arhitectura casei familiei, acum părăsită și erodată de timp, și bătătura largă, cu pomi bătrâni, după mărimea proprietății funciare aferente gospodăriei. O rudă prin alianță a poetului mi-a povestit că atunci când îi vizita familia – ca pețitor (potențial ginere) pentru nepoata cea crescută de bunici (după moartea mamei sale), respectiv părinții poetului –, musafirii poftiți la masă erau stâjeniți de prezența veselei de porțelan și a tacâmurilor de argint.
Cojocărenii, cinul familial lărgit căruia îi aparținea poetul, au dat comunității locale și națiunii, prin ascendenți și descendenți, oameni școliți și/ sau cu însușiri de lideri: învățători, profesori (unul chiar emerit), preoți, ofițeri și… primari ai comunei.
Poetul a trăit în sat până la adolescența avansată. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, o împrejurare – încă neelucidată – l-a făcut asociatul conjunctural al unui grup de basarabeni de origine evreiască. Se întâmpla în toamna lui 1944, după ruperea frontului din Moldova, când traficul feroviar peste Prut și mai departe, spre Răsaritul „eliberatorilor” cu stea în frunte, era facil atât pribegiei forțate cât și celei autoasumate. Așa ar fi ajuns imberbul Alexandru Cojocaru… hăt la Moscova. După ani de zile, timp în care familia n-a mai știut nimic de el, s-a întors acasă cu diplomă de licențiat (act imprimat în limba rusă) și cu o frumoasă rusoaică prezentată alor săi ca potențială soție.
Și în țara de baștină, Al. Cojocaru, cu tot dragul său cronic legat de meleagul natal (sentiment care rezultă din poeziile sale), „și-a luat lumea în cap”. Nu cunoaștem prea multe despre peregrinările sale prin țară. Știm însă că a locuit o vreme la Bușteni (precizări legate de data și locul zămislirii unor poezii), că a profesat un timp ca profesor de limba rusă la un liceu militar (probabil cel de la Breaza).
Firea romantică, melancolică a lui Al. Cojocaru și limba generoasă a neamului său erau, împreună, matricea/ calapodul poetic în care se va lăsa turnat, modelat poetul cu pseudonimul Miroslovescu. Toate cele nouă muze ale artei, fiicele lui Zeus, îi stăpâneau ființa, căci iată mărturia… „În fiecare dimineață/ Vă salut,/ Nouă zâne frumoase,/ Înalte, în foșnet de mătase…/ În umbre de vis,/ Cu umbra mea de lut.” („Bună dimineața”, din vol. „La facerea de ziuă”, Ed. „Arania”, București, 1992).
Ca orice poet, dar fiecare cu uneltele proprii, Al. Miroslovescu scormonește nevăzutul/ imaterialul care ne învăluie și despre care doar poeții știu că există și că se cere a fi experimentat. Și că totul începe de la locul primelor percepții asupra lumii, de la baștină, „centrul universal” al individului (concept ce-i aparține lui Mircea Eliade): „Inele de lumină pluteau,/ În ritm de dans, transcendental, /Deasupra vârfurilor de arbori/ Din satul meu natal.// […] M-am născut printre ele/ În liniște fără egal,/ Parcă dansând de-o veșnicie/ Deasupra satului natal”. („Deasupra satului natal”, din volumul citat)
Să mai extrag câteva trăiri întru lirism ale poetului mirosloveștean, din singura carte a sa pe care o am momentan la dispoziție și asupra căreia am făcut deja trimitere. Spre exemplu, dintr-un poem ce poate fi interpretat drept crezul său poetic „Rostul meu –/ nopțile mele –/ omagiu adus cuvintelor/ care deschid aripile cerului.// Metaforele –/ porți deschise –/ nu plângeri închise/ în golul scoicii.// Caut rostul lumii/ nepătruns dintru-nceput,/ să adaug lumină vieții.” (poemul LXXVIII din ciclul invocat ca dedicații).
Iată și o mostră de metafore izvodite din trăirea-i spirituală, căci poemul (numerotat cu cifra romană V) e dedicat preotului Constantin Movileanu de la baștina poetului: „Binecuvântată fie setea/ ce-aduce celor adormiți trezirea:/ ne face asemenea cu zeii.// O jertfă nouă/ se cerea-mplinită;/ să nu se-nchidă/ marginea-cerc/ și-n neodihna apelor/ să nu rămână urcior.”
Cum sper că se observă, Al. Miroslovescu a fost – și, în spirit, prin poemele sale, încă este – un poet modern. El avea contact cu poezia exponenților timpului său creator, precum Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Aurelian Chivu, Marta Bărbulescu etc, poeți de notorietate cărora le-a dedicat poeme ale sale. Câteva asemenea gesturi de considerație (dedicațiile) sunt și în volumul care, iată, mi-a facilitat acum o minimă și necesară rostire a numelui acestui poet uitat până și la baștină. O rostire precum o percuție fulgurantă în lemnul cel simbolic de-acasă, în toaca din cimitirul bisericuței multiseculare de la Miroslovești, ctitorie a unui vlăstar feminin al cinului familial Cojocaru, din care descinde poetul.

Gheorghe Pârlea

by

Referinţă Bibliografică

Gheorghe Pârlea: Poetul Alexandru Miroslovescu, fiu al baștinei mele (O palidă reabilitare… memorială)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 19 aprilie 2023