-Este bărbatul meu şi lăsaţi-mi-l în pace. Avem băiat de crescut, elev la liceu. Ce îl tot hărţuiţi sexual ? Voi, nu aveţi bărbaţi acasă ? spuse ţipând disperată, o femeie.

-Acum este autonomie şi trebuie să stea aici cu noi, să ne satisfacă nevoile liceului, stabilite de noi, conform legislaţiei actuale, pe care noi o reprezentăm, răspunseră obraznic nişte femei agitate, cu vârstele în jur de şaizeci de ani. Trebuie să vină la noi oricând îl chemăm, dacă dorim acest lucru.

Directoarea, doamna Miţa Păsărică, agitată tot timpul, gata să sară în sus pentru orice motiv, cu părul vopsit roşu intens şi alături de ea, alta, la fel de exaltată, grasă, cu părul negru, creţ, cu iegări transparenţi din care i se vedeau clar formele greţoase, doamna Bucinschi, priviră nedumerite la femeie. Doar ele aşa făceau de mulţi ani, cu toţi bărbaţii din liceu. Şi nu s-a plâns nimeni niciodată. Era pentru ele practică veche.

Uşa se deschise cu forţă şi apăru un bărbat bine făcut, masculin, brunet. Era noul antrenor de volei al liceului.

– Ce fericire! Avem şi noi un bărbat în colegiu! exclamă extaziată o femeie..

– Dar noi ce suntem, rostiră în cor, supăraţi, profesorii din sală.

Într-adevăr, majoritatea bărbaţilor din colegiul lor erau cam rablagiţi, aflaţi la vârsta senectuţii, foşti maiştrii sau simplii muncitori, avansaţi la catedră, ca profesori cu grade didactice, dar foarte bine cotaţi şi apreciaţi de direcţiune. Soţii personali ai femeilor erau numai cu numele şi nimeni nu îi văzuse vreodată, prin preajma lor, deşi acestea când conversau, aminteau ìn povestirile lor, permanent, celor din jur că îi au.

Uşa sălii se deschise şi apăru o femeie aflată de mult la vârsta pensionării, cochetă, cu fustă mini, cu tocuri exagerat de înalte, cu perucă blond platinat, tunsă scurt, băieţește, la fel de agitată ca suratele ei, ìmbrăcată cu o bluză subţire, transparentă, albastră. Era şefa de catedră, doamna Tărtiţoi.

Domnul Benedict Predică, profesor recent transferat în colegiu era un bărbat de peste cincizeci de ani, de ìnălţime medie, cu părul grizonat, rar şi subţire, slăbuţ, cu faţa mică și brăzdată de riduri puternic accentuate, cu barbă, modest ca fire şi îmbrăcăminte, cu voce molatecă. Om foarte credincios nu numai cu numele, cum puţini există în realitate, cu adevărat, la ora actuala, Benedict era permanent în vizită la mănăstiri, pentru a participa la slujbe şi rugăciuni. Era un fel de Daniil Sihastru al epocii actuale. Postul şi rugăciunile erau ceva obişnuit pentru el şi era exemplu de moralitate, lucru rar în ziua de astăzi… Teoretic, pentru că în realitate, fiind foarte docil, accepta fără împotrivire orice acţiune violentă asupra sa, deşi nu era nicidecum de acord cu aceasta.

După ce era asaltat de femeile nesătule din jurul său, bietul om stătea zile întregi continuu, în post negru şi rugăciuni, spunându-şi cu durere în gând, că altcuiva îi era ruşine să-şi spună păsul: „În ce hal s-au tâmpit oamenii în ziua de azi! Nu mai au nicio ruşine faţă de nimeni şi de nimic. Şi de unde Doamne au apărut atâţia fără de minte? Că ìn socialism erau parcă oamenii mai deștepţi. Chiar cei fără școală erau inteligenţi”.

Benedict îşi luase de curând „Divina comedie” a lui Dante, o purta permanent cu el şi recitea „Infernul” din când ìn când, ca să i se pară că, în viaţă, poate fi ceva mai rău, decât umilinţele ce le pătimea zilnic, cu conducerea colegiului.

-Nu ne satisfaceţi, domnule Predică! Luaţi exemplu de la colegii dumneavoastră din colegiu! Nu suntem mulţumite de prestaţia dumneavoastră, îi spuneau tot timpul femeile de la conducerea instituţiei şcolare. Suntem permanent cu ochii pe dumneavoastră… şi în gând, femeile îşi spuseră chicotind, „şi cu mâinile…” .

Soţia sa îl ştia om foarte credincios şi avea totdeauna încredere în el. Îl lăsa cu săptâmânile, lunile, în pelerinaje pe la mănăstiri, prin toată ţara, chiar peste graniţă, fără să-şi facă probleme că ar fi posibil să-l piardă. Nu i-ar fi pus fildelitatea la ìncercare niciodată. Dar acum, vedea că ceva se ìntâmplase, că soţul său era complet schimbat şi se frământa fără încetare.

Când merse la biserică ultima oară, o femeie necunoscută veni şi i se adresă:

– Soţul dumneavoastră, săracul, ce pătimeşte în liceu ! Nu are scăpare cu istericele de femei ce îl asaltează !

Atunci Clementina se gândi la faţa chinuită a lui Benedict şi dori să afle ce se întâmplă cu adevărat cu acesta.

-Au mai fost astfel de cazuri la noi în școală şi s-a ajuns până la urmă la divorţ, doamnă. Aveţi mare grijă! Femeile astea sunt nesătule! O să vă distrugă căsnicia, dacă nu luaţi măsuri, completă interlocutoarea.

Doamna Clementina Predică înţelesese că acum, chiar este pericol. Arde ! „Cu criza de bărbaţi din ziua de astăzi, care se accentuează de la zi la zi…” gândi Clementina.

În socialism femeile îşi începeau mai târziu viaţa sexuală, după vârsta de optsprezece ani, după ce îşi terminau studiile şi îşi începeau serviciul. Erau ocupate tot timpul. Femeile frivole erau foarte puţine, bărbaţii afemeiaţi în număr mic şi cuplurile erau mai stabile, familiile se destrămau mai rar.

În epoca actuală, ìnsă, fetele nu mai sunt virgine de la vârste fragede. Multe dintre ele, chiar de la zece ani sau chiar opt, nouă.. au ajuns să dea naştere unui copil. Şi copiii de grădiniţă din ziua de azi au destule cunoştinţe în acest domeniu. Unii cunosc chiar mai multe ca bătrânii…

La toate acestea s-a adăugat şi faptul că, datorită schimbărilor de mediu, alimentaţiei, practicilor actuale, mulţi tineri nu funcţionează nici la nivelul celor mai în vârstă. Era în temă cu aceste lucruri, Clementina, de la fiul său, elev de liceu. Iar explicaţiile i le expuse logic Benedict. Acesta observă un fenomen interesant care evolua în timp. „Cu cât persoanele feminine erau mai doritoare, cu atât cele masculine deveneau mai incapabile” constată bărbatul. Se gândi atunci, involuntar, la exemplul dat de acesta, fosta inspectoare a soţului său, doamna Marghioala Cobe, care era înnebunită după bărbaţi. Cei care-i acceptau perversiunile erau promovaţi cu succes, în funcţii, luau uşor inspecţiile pentru grade didactice. Când venea în control sau la inspecţiile din licee, îi chema imediat pe acești profesori, cu pretextul să le arate operaţia ei recentă, ce i se făcuse la ovare. Și ìi plăcea să i se povestească bancuri de natură sexuală. Bărbaţii serioşi însă, şi profesoarele femei erau complet marginalizate.

În socialism un asemenea comportament nu exista. Nu i s-ar fi permis nimănui, chiar dacă era mare securist ìn funcţie, niciun abuz, aventură sexuală, ca angajat bugetar.

În epoca aceasta însă, doamna Cobe îşi putea permite orice orgie sexuală îi trecea prin cap, fără limite, deoarece ştia că nicio reclamaţie nu se rezolvă. Putea să facă orice dorea şi dacă vreunul ar fi îndrăznit să o reclame, ar fi primit răspuns de la minunata „Direcţie pentru Asigurarea, dezvoltarea şi protecţia corupţiei în managementul resurselor umane din ìnvăţământ și susţinerea abuzurilor directorilor și inspectorilor”, de la veșnica doamnă director general Coruptino și de la echipa sa magnifică – domnul director Hoţomanu și domnul inspector Șpăghelniţă, următorul răspuns: „Acuzaţii nefondate. Doamna Marghioala Cobe este un exemplu de profesionalism  magnific în domeniul său, o minune ìn domeniul educaţional”.

 Într-adevăr, în epoca anterioară, femeia, fostă muncitoare la o întreprindere socialistă cu profil electronic, de pe platforma „Pipera”, leneșă și nepricepută ìn meserie, reuşi, cu activitatea intensă de turnătoare la Securitatea Comunistă, să urmeze la seral cursurile de subingineri ale unei facultăţi politehnice, una la care se intra cu medie mică deoarece nu prea existau doritori şi unde nivelul cerinţelor era mai scăzut comparativ cu ale altora. După revoluţie ìnsă, în epoca actuală, a fost numită direct inspectoare şi considerată un exemplu de profesionalism în toate domeniile inginerești existente. Profesorii, fiind subalternii săi, copiau manuale de diverse specializări iar doamna Cobe ìși scria direct numele, ca autoare. Numai dumneaei avea relaţiile și pilele pentru aprobare la Ministerul Educaţiei și acesta era singurul lucru care conta pentru publicare. Ajunsese astfel, femeia, autoare de manuale pentru mai multe specialităţi tehnice, complet diferite de cea de pe diploma sa… dar nici pe aceea nu o cunoștea prea bine…

La minister, manualele ei aveau totdeauna prioritate. Puteau să concureze somităţi consacrate în domeniul respectiv şi nu aveau nici cea mai mică şansă, în faţa doamnei Marghioala Cobe, fosta muncitoare. Numai dumneai era considerată competentă și acceptată să conducă conceperea programele şcolare şi a proiectele educaţionale.

Benedict, săracul, s-a ţinut cu vitejie pe poziţie și nu a răspuns cerinţelor inspectoarei. Ca urmare Doamna Cobe nu l-a primit ca profesor în liceul unde funcţiona ea şi unde Benedict se titularizase prin concurs. „Ori ìmi acceptă avansurile și mi se supune, ori este surghiunit !” gândea femeia autoritar, fără a accepta vreun refuz.

„Noroc că muierea a ieşit la pensie şi Benedict al meu a scăpat neviolat de dumneaei. Nu a apucat să-l chinuie cu cine ştie ce practici perverse. Nu este de mirare că nu a mai dorit-o nimeni ca profesoară după pensie”. Și se gândi la replica dată de inspectoare tuturor, ca o adevărată femeie credincioasă ce era, rămasă proverbială ìn comunitate: “Ia, mai daţi-vă dracului cu toţii!”, de care, din când ìn când, toţi și-o aminteau zâmbind.

Deocamdată, femeile din Consiliul de Administraţie al liceului se consolaseră cu domnul Ghiduş, un bărbat de peste cincizeci de ani, grisonat, slab, cu care au fost în vestitul program educaţional de mobilităţi „Emanuel”, în Turcia. Au avut acolo ocazia să se îmbăieze împreună cu bărbatul, să se foiască în jurul acestuia , să se atingă…

Domnul Ştefănuş Ghiduş, om serios de felul lui, tot îngăima disperat: „Am copiii mari! Am fată, băiat şi nevastă!”. Doar, doar, va scăpa de atacurile nedorite ale femeilor. Profesorul spunea apoi, tuturor, cu necaz ìn voce și ìn suflet:

-Corupţia este cauza pentru care trebuie să suportăm umilinţe și mojicii din partea tuturor, chiar la vârste ìnaintate, ìnloc să fim lăsaţi să ne vedem ìn liniște de profesie.

Ĩn ìnvăţământ există acum două categorii – cei care nu au ìnvăţat niciodată ìn viaţa lor și care au ajuns postaţi foarte bine, cu șpaga și care, de plictiseală, au ìn cap doar distracţia, adică ceea ce au făcut dintotdeauna și cei buni profesioniști, șicanaţi și torturaţi de primii, să nu ìși poată desfășura activitatea didactică la capacităţile de care dispun, explica bărbatul.

Domnul Predică era bucuros că, la fostul colegiu, scăpase din ghearele directoarelor, acum proaspăt pensionare, femei bisericoase de altfel, dar nehămesite după bărbaţi. Norocul lui era că acestea aveau la dispoziţie profesori mai tineri care, pentru postul lor, pentru serviciu, acceptau orice, cu mâhnire în suflet. Cei de patruzeci de ani, gândeau „Ce epocă am ajuns să trăim!”. Celor școliţi ìn perioada actuală, li se părea ìnsă ceva normal. Trăiseră de mici ìn astfel de epocă și se adaptaseră cu ea, din fașă.

La biserică, Benedict cunoscuse o altă fostă directoare, de la alt liceu, care folosea elevii de la seral care, pentru a-și vedea diploma de bacalaureat, ar fi acceptat orice.

Erau reprezentanţii generaţiei care s-a adaptat epocii actuale, ìncă de când erau la grădiniţă – cu șpagă și umilinţe cu carul. Pentru ei așa ceva era lucru obișnuit – ìncât li se parea absolut normal, să facă orice le cer superiorii. Credeau ca așa trebuie să fie și că așa se procedează peste tot, dintotdeauna…. Nu puteau concepe o societate fără mită și fără compromisuri. Aveau exemple de confraţi de-ai lor care, cu aceste practici, umilindu-se ìn ultimul hal, se descurcaseră ìn viaţă, supravieţuiseră. Unii dintre aceștia, cei mai ticăloși, au avut chiar succes și au ajuns departe. Și toţi le urmau mecanic modelul.

…………………………………………………………………………………………………………………………..

– Domnule Predică, vrem şi noi să mergem să ne rugăm la mănăstiri, ca dumneavoastră. Luaţi-ne şi pe noi ! îl rugară într-o zi colegele, profesoare.

– Veniţi, dacă doriţi, le spuse Benedict, gândind că femeile sunt credincioase foc.

La sfârşit de săptămână, şi-a dat întâlnire cu acestea, în staţia pentru autobuzele interurbane, dintr-un cartier mărginaș.  

– Trebuie să plecăm de dimineaţă, să avem timp pentru rugăciune. Mai târziu se aglomerează şi autobuzele, le explică bărbatul .

Urcară în vehiculul plin de pasageri. Era foarte cald şi nu era deloc confortabil. Dar merita sacrificiul ! Benedict era obişnuit cu acest lucru, femeile nu.

Când au ajuns la destinaţie, au fost ìncântaţi cu toţii.  

Mănăstirea era o construcţie frumoasă, recent renovată şi decorată minunat.

– Ce plăcut este aici, spuse Miţi. E o plăcere să admiri locul ! Să ne mai iei cu tine şi altă dată, domnule Benedict ! Mai ales că am dori să vedem locul de rugăciune săpat în stâncă din judeţul Braşov. Am auzit că-i sfânt, miraculos !

– Într-adevăr este un loc special, răspunse Predică. Te poţi ruga în linişte, parcă spiritul te ìndeamnă la așa ceva. Din timpuri străvechi, oamenii l-au folosit și ai senzaţia că sunt alături de tine, cu credinţa lor. Este ceva unic ìn lume…

Grupul rămase în biserică pentru a se închina şi a spune rugăciuni. Când au terminat, au mers la locul de cazare, amenajat special pentru vizitatori și care consta ìn niște chilii, alături de cele ale călugărilor mănăstirii. Iar masa era gătită de aceştia, din fructele şi legumele pe care le creşteau, în grădina vecină așezământului bisericesc.

Femeile au fost încântate de meniul naturist pus la dispoziţie de gazde, mai ales că, pentru ele era ceva inedit. Dar venise seara şi toţi s-au îndreptat spre cămăruţele, în care urmau să ìnnopteze.

Benedict, obosit tare, se pregătea să intre în patul său, când, auzi bătăi puternice în uşă şi nişte chicoteli. Deschise uşa şi… stupoare ! Erau colegele lui, profesoarele !

………………………………………………………………………………………………………………………….

Călătoria aceasta a fost ultimul pelerinaj al bărbatului.  

„Ufff ! se văicări cu durere în suflet Benedict. Iartă-mă, Doamne ! Mă voi ruga la tine numai când voi fi singur ! Interioarele mănăstirilor au rămas cu ìncărcătură spirituală și evlavie, dar majoritatea oamenilor care le vizitează sunt simplii turiști care, chiar dacă vin să se roage, nu o fac cu pioșenie și din credinţă. Unii reprezentanţi ai bisericii s-au transformat ìn manageri, pentru care pelerinajul este o simplă afacere turistică. Lăcașurile de cult sunt păzite cu strașnicie de firme de pază iar dacă un om cu credinţă ìn suflet ar vrea să se roage la o anumită oră, e posibil să nu fie lăsat nici să intre. Ruga înseamnă un moment de pioşenie, de evlavie şi eu nu pot să-l trăiesc atunci când se uită la mine ochi hulpavi şi mă urmăresc bodyguarzi cu priviri bădărane, mii de ochi prin camerele de luat vederi, existente peste tot ìn jur, dar care nu-ţi oferă ìn realitate nicio siguranţă, dimpotrivă, nici având în jur false credincioase, care se prefac că sunt foarte evlavioase dar în realitate au gânduri păcătoase și vor să mă ducă și pe mine ìn ispită. Iartă-mă ! Nu mă voi mai duce în pelerinaj la mănăstiri, dar nu voi înceta niciodată, să mă închin ţie!”.

Notă : Aceasta este o povestire. Orice asemănare cu persoane, nume, locuri și situații cunoscute este pur întâmplătoare.

by

Referinţă Bibliografică

CORNELIA PĂUN HEINZEL: “Hărţuit sexual” sau „Patimile profesorului Benedict Predică”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 27 martie 2016