Volumul de versuri, intitulat „Între cer şi pământ“, semnat de tânăra poetă Alexandra Mihalache, a apărut anul trecut la Editura Universitară din Bucureşti. Volumul este împărţit în patru capitole distincte. Primul capitol, intitulat „Pe aripi de iubire“ grupează mai multe sonete, al doilea este intitulat „Zâmbetul eternităţii“, cel de-al treilea, intitulat „Vitralii“, grupează 15 rondeluri, iar ultimul capitol se intitulează „Târziul din noi“.
Fie că sunt versuri care respectă regulile fixe ale sonetului sau rondelului, fie că sunt scrise în versuri albe, toate poeziile grupate în acest volum trădează un talent incontestabil, o stăpânire a limbii române, o uşurinţă a versificaţiei şi, nu în ultimul rând, o îndemânare rar întâlnită pentru caligrafierea unor inedite şi frumoase metafore: „Mai lasă-mă să îţi dezmierd cuvântul,/ S-a cuibărit în noi eterna toamnă,/ Privirea ta şi astăzi mă condamnă/ Să-ngenunchez a săruta pământul.“ (Mai lasă-mă să îţi dezmierd cuvântul – pag.31) sau: „Dezmierd clipe în buchete de trandafiri/ care se adapă din inocenţa timpului…“ (Zâmbetul eternităţii – pag.67).
Alexandra Mihalache este o îndrăgostită pătimaşă, sinceră şi deloc prefăcută. Ea priveşte lumea înconjurătoare cu atenţia unui bijutier dornic să descopere strălucirea ascunsă a inelului fermecat. Ea respiră cu nesaţ aerul binefăcător al unei realităţi ce-i „hrăneşte“ iubirea: „Vor scrie mulţi şi vor cânta iubirea/ Cu pană şi vioară îngerească,/ Dar cine va-ndrăzni să o privească/ Prin ochi de foc a-şi înfrunta menirea?“ (Vor scrie mulţi – pag.63).
În poeziile Alexandrei Mihalache „strigă iubirea printre ramuri de speranţă“, când „taina nopţii s-a risipit într-o tăcere“. Poeta este convinsă şi încearcă să-şi convingă şi cititorii că „la ţărmul făgăduinţei se va odihni iubirea“…„când soarele învaţă să zâmbească“.
Alexandra Mihalache lasă condeiul să „zburde“ în voie pe coala de hârtie, aşa cum penelul alunecă pe şevaletul capabil să imortalizeze îmbrăţişarea mirifică a culorilor: „…O rază de lumină/ M-a mângâiat pe tâmple cu ardoare,/ Iar toamna deveni atunci senină/ Şi cerul meu a căpătat culoare.“ (Te-am cunoscut – pag.99) sau: „Doar alb şi negru într-o armonie -/ Să dezveleşti a timpului culoare,/ Expresii care curg în simfonie / Căci arta e a inimii valoare.// Se îmbracă albul doar în întuneric/ Şi se dezbracă negrul de asprime,/ Penelul artei este unul sferic/ Iar arta doar un joc de limpezime.“ (Între alb şi negru – pag.83). Tânăra poetă trăieşte prin şi pentru poezie, lăsând impresia că îi place să viseze cu ochii larg deschişi. Sufletul vibrează precum coarda unei viori pe care lunecă un arcuş imaginar: „Uneori plouă şi în suflet/ cu speranţe sau regrete“ (Ploaia de azi – pag.123) sau: „Când soarele răsare-n poezie/ O muzică divină se aprinde,/ Iar fiecare vers e-o ciocârlie/ Şi-n scoruşi de lumină ne cuprinde.“ (Cântec – pag.71).
Un talent poetic incontestabil, Alexandra Mihalache evoluează cu fiecare nou volum publicat, impresionând prin trăirile sale poetice, prin muzicalitatea versurilor, prin crezul său optimist, prin spontaneitatea şi aerul nostalgic al discursului liric: „Când inima îmi cântă la vioară/ Pulsează un fior dumnezeiesc,/ Lumini de aur care mă-nconjoară// O doină în priviri îmi împletesc,/ Apoi din ceruri îngerii coboară/ Şi raiul meu la viaţă îl trezesc.“ (Sonetul regăsirii – pag.54).
Pentru eleganţa şi frumuseţa versurilor, aş reproduce câte o strofă din toate sonetele grupate în primul capitol al acestui volum, dar, cu regretul că spaţiul tipografic pe care-l am la dispoziţie de data aceasta nu îmi permite mai mult, reproduc două strofe din sonetul intitulat „Tu ai plecat“- pag.12: „Tu ai plecat şi şlefuiesc în daltă/ Metafora iubirii nesfârşite,/ Să-mi readuci puteri nebănuite/ Când inima-n acorduri vii tresaltă.// Dar marea veşnicia ne promite,/ În dansul ei nisipiul care saltă/ A dezmierdat speranţa cea înaltă,/ Pictând culori pe vise răvăşite.“
Ar mai fi multe de spus despre poeziile pe care Alexandra Mihalache le scoate în lume, fie în revistele literare sau în volumele tipărite, fie publicându-le pe o binecunoscută reţea de comunicare. Nu pot să închei fără a sublinia sensibilitatea, eleganţa, căldura şi tonul uşor elegiac al scriiturii sale lirice. Zbuciumul interior al poetei „erupe“ adeseori ca un vulcan nestăvilit. Ceea ce o detaşează categoric de mulţi dintre colegii ei de generaţie, care bat la porţile afirmării, este faptul că nu se abate deloc de la traiectoria drumului ce o duce spre un orizont tot mai clar şi mai senin. Sunt sigur că adevărata poezie nu poate să izvorască decât trecând prin „filtrul“ unui suflet curat ca al său.
Ioan VASIU
15 februarie 2016
Orăştie