Marian-Cătălin Ciobanu

Căutarea tatălui între teluric și celest. Scurt eseu de literatură comparată: Eugen Dorcescu și Coriolano González Montañez

În anul 2021, Mirela-Ioana Dorcescu ne-a oferit o tălmăcire din limba spaniolă în grai românesc, în limba lui Mihai Eminescu, o traducere inedită, atât prin conținut, cât și prin formă: Tatăl/ Padre (2002-2016) (Timișoara, Editura Eurostampa), carte având ca autor un cunoscut poet spaniol, trăitor în Tenerife, Coriolano González Montañez. Traducătoarea și prefațatoarea aduce sub ochii lectorului pasionat de literatură o carte-simbol, un omagiu, adresat de Poetul Coriolano González Montañez tatălui său, mutat în 2002 la Cel Veșnic.
Tatăl/ Padre (2002-2016) s-a scris dintr-un singur suflu lăuntric, pătat cu lacrimi, durere și, parcă, împotriva propriei condiții afective. În finalul volumului, Poetul ajunge la un adevăr incontestabil, profund, imuabil, anume că „aici, pe pământ, nu ne putem pierde tatăl” (Tatăl/ Padre, p. 5). Însă, până să descopere acest adevăr, autorul trece printr-un doliu crunt, este revoltat, își caută tatăl, speră că-l va revedea în această viață, încearcă să definească sensul morții: – „o experiență puternic personalizată, salutară, excepțional transfigurată liric” (ibid, p. 5). Așa cum obervă și prefațatoarea, Mirela-Ioana Dorcescu, enunțul apoteotic „tu niciodată nu vei pleca” (Piatra din Vale) reprezintă un reper, o temelie a volumului, un imn. Adăugăm noi: este o speranță, un adevăr, pe care Poetul îl reiterează deseori, pentru a se simți alături de tată.

*

Pe parcursul a 25 de poeme, Coriolano González Montañez relatează cum își pierde tatăl, cum îi reconstituie imaginea, ba chiar cum îl plămădește în propria lui ființă. Profund răvășit de moartea părintelui, eul poetic devine străin de propria imagine și de cea a tatălui: „Eu nu mai discern dacă ești amintire sau imagine a unei amintiri, imagine/ tot mai mult a mea, tot mai puțin/ a ta” (1). Trăiește în tăcerea și durerea morții tatălui: „Și nu vreau să spun că totul s-a sfârșit, fiindcă dăinuiau/ încă tăcerea și durerea” (2); „Învelit în giulgiu, uns cu a morții culoare, eu te/ contemplu” (3). Poetul simte absența tatălui și refuză să se despartă de el, deși imaginea acestuia, pe zi ce trece, se diluează: „Tu ai rămas prins într-o tăcere profundă și eu – cu atâtea lucruri pe care să ți le povestesc și să ți le aduc aminte…” (ibid.); „Sunt atât de multe amintiri, atât de împuținată/ memoria, încât abia mai păstrez o imagine a ta” (ibid.).
Cu o voce de copil îndurerat, care își caută neîncetat tatăl, Poetul îl strigă, în zadar, în casa rece, goală, lipsită de prezența lui: „Cel care intră acum în casă și te strigă este un copil./ El te numește cu vide cuvinte,/ orfane de timpul necesar/ pentru a fi inundate de tine” (4); „Un copil care tace și șterge cuvântul ce te numește./ Un copil care ascunde durerea și care își închipuie cum/ zbori într-o lume populată de vise” (ibid.). Câtă durere în strigătul poetic!
Tatăl trăiește acum in absentia. Este o prezență a absenței, în accepțiunea lui Eugen Dorcescu, cunoscutul Poet al absenței. În această prezență, eul poetic recuperează imaginea pierdută a tatălui, redescoperind-o în sine, privindu-se atent. Astfel, deschide o nouă cale către tatăl defunct – propria persoană: „Din când în când, mă descopăr privindu-te atent, nu/ mai știu dacă în amintire sau în cuvinte, luptând să-mi/ deschid o cale spre tine” (5). Poetul își resuscitează tatăl în propria sa ființă: „Să mi te amintesc atât de intens, încât nimic despre tine/ să nu se uite, să nu se șteargă din memorie.// Să nu uit această durere într-atât de lipită de oase acum,/ încât fiecare pas al meu să fie al tău” (7).
Într-o pseudo-religie, Poetul își invocă tatăl să-i inunde ființa îndurerată, nu pentru a învinge moartea, ci pentru a o amâna: „Trebuie să mă umplu de tine, să mă inunzi până în/ măduvă, să mă iei în stăpânire, să nu pierd niciodată/ esența parfumului tău; de-acum, așadar, tu în mine pentru/ totdeauna?” (9).
Efemeritatea amintirilor, viața „omului de lut” și zbuciumul sufletesc nu mai contează pentru Poetul spaniol. Moartea se așază peste toate: amour et mort, rien n’est plus fort! Solitudinea și durerea vorbesc în puținătatea cuvintelor: „Nu contează, am înțeles că atâta durere se trăiește în/ solitudine, că nu există alinare pentru atâta durere, pentru/ atâta angoasă.// Nu contează dacă-i atâta dragoste, dacă-s atât de/ puține cuvintele…” (6).

*

În cea de-a doua parte a volumului regăsim poeme cu nume ce reflectă suspinul, contemplarea, suferința și doliul fiului după tatăl defunct. Spre exemplu, Poetul, ca printr-o ordalie, trece ființa tatălui prin focul purificator, ce-l preschimbă-n cenușă: „Numai în cenușă se personalizează plenitudinea/ ființei care-a trăit” (Despre trup).
Evenimentul morții tatălui dobândește un statut existențial și gnoseologic pe axa timpului, astfel că existența Poetului se definește „înainte și după” moartea tatălui, ca o întâlnire dintre viață și moarte: „Acum știu doar atât:/ înainte și după moartea ta, tată” (Calendar). În ceea ce privește „întrevederea” dintre tată și fiul îndurerat, aceasta are loc nu în planul material, ci în cel oniric, acolo unde sufletul vorbește. Dialogul tată-fiu este emoționant, copleșitor, sfâșietor, tulburând deopotrivă ființa poetului și a lectorului: „Am visat din nou./ Pe o plajă, mă aștepta aproape de țărm, liniștit./ De data aceasta, am putut să mă apropii ./ Dialogul care niciodată n-a existat:// – Te iubesc.// – Știu” (Interpretarea viselor).
Uitarea este pedeapsa cruntă a morții, ea se așază peste toate, ființă sau neființă. Amintirea tatălui devine vagă. Viața își reia făgașul obișnuit, însă nu și pentru eul liric, care speră puternic la reîntâlnirea cu tatăl pământesc: „Te vom uita/ în același mod rutinier/ în care totul se așază din nou/ la locul său ori în altul/ ce i se impune” (Aniversarea); „De câteva luni încerc/ să nu mă recunosc în tine,/ dar mărturisesc că încă simt/ cum mâna ți se odihnea pe umărul meu” (ibid.). Conjugat sub imperiul filosofiei naturaliste, eul liric „contopește” moarte tatălui cu natura, cu râul, cu apa, ca o oglindire a morții: „Lângă Tibru am decis/ că numai în preajma râurilor poemul ar putea exista/ și ar putea desăvârși moartea” (Un poem).
Eul poetic nu poate accepta moartea tatălui, în raport cu ultima speranță de a-și revedea tatăl pămânesc. Nu poate îndura imaginea unei fotografii neînsuflețite de spiritul patern: „Tată, vin să te ucid./ Amintirea nu poate dănui sprijinindu-se/ pe o lumânare ce noapte de noapte se aprinde/ doar pentru a-ți lumina fotografia” (Tatăl). Pe de altă parte, eul liric se află într-un continuu zbucium: trebuie să se despartă de tată, dar este puternic înrădăcinat în amintirea acestuia, încercând, în zadar, să-l reînvie: „Și trebuia să tac/ și mă umplu de furie/ de fiecare dată când cineva îți dezvelea fața/ pentru a-și lua rămas bun./ De la ce? De la cine?” (ibid.).
Eul poetic simte că-și „ucide” tatăl îmbătrânind, semânându-i și luându-i locul. Poetul se identifică, arhetipal și fizic, cu tatăl, pe care încearcă să-l resusciteze sub orice formă posibilă: „Dar tu nu mai exiști. Nici trupul tău./ Ar trebui să păstrez imaginea ta oprită/ la șaizeci și patru de ani/ și să aștept să ajung la vârsta ta/ și să mă uit în oglindă ca să știu/ dacă mă recunosc sau dacă te reîntâlnesc.// De aceea, tată, vin să te ucid” (ibid.).

*

Neputând nega prezența absenței, eul poetic trebuie să accepte despărțirea de tată, își repetă pentru el acest îndemn, însă inima este încătușată de figura paternă: „Trupul trebuia să meargă în pământ…/ și noi a trebuit să ne despărțim de cenușă” (Urna); „Când intru în casă și nu e nimeni,/ deschid ușa dulapului/ și tatonez cu mâna, orbecăiesc, să mă asigur/ că ești încă acolo” (ibid.).
În finalul tribulației, Poetul depune urna tatălui în ale vântului brațe, dar rămășițele lui cad pe pământ, acolo unde trupul își are locul. Tatăl devine, totuși, liber, contopit în natură, metamorfozat, eliberat: „Duc urna cu cenușa ta, tată./ Paisprezece ani așteptând, așteptându-ne./ Scoatem capacul. Te cuprind cu mâinile mele,/ te arunc cu forță în vânt,/ te atunc cu furie./ Cenușa ta face valuri peste arbuști,/ cade, desenând cărări albe” (Valea Ucanca); „Atingerea ta rece, aspră și suavă./ Te duc la gură./ Gustul acid./ În sfârșit liber, tată!” (ibid.). Cu toate acestea, fiul se întoarce, nu-și poate părăsi tatăl, nu se poate desprinde de amintirea lui, îl „încătușează” în propria-i ființă: „Tată, m-am întors în valea unde te-am împrăștiat/ acum o săptămână./ Am venit singur./ Și iată, erau acolo, așteptându-mă, nemișcate,/ urmele albe ale cenușii tale” (Piatra din vale).
Poetul îndurerat își simte tatăl în cenușa pe care o aruncă, îl simte aproape, pentru totdeauna: „Dar totul este inutil, tată./ Ești încă aici și nici măcar vântul/ care acum suflă în vale/ nu te poate risipi./ Vei rămâne aici pentru totdeauna,/ colorând țarina strămoșilor./ Va fi de-ajuns să se dea la o parte stratul de suprafață/ și tu vei apărea” (ibid.). Neobosit, depășind hotarele timpului, Poetul își caută neîncetat tatăl. Îl resuscitează din cenușă și anunță fatidic că „tu niciodată nu vei pleca”: „Dar eu mă voi întoarce/ și mă voi așeza și altă dată pe piatră,/ ca să vorbesc cu mine sau să vorbesc cu tine./ Ceea ce este totuna./ Ca să caut rămășițele oaselor tale/ și să le sfărâm cu degetele mele/ și să realziez/ că tu niciodată nu vei pleca” (ibid.).

*

În anul 2005, la Timișoara, la Editura Marineasa, cu o prefață de Ion Arieșanu, apărea volumul de versuri intitulat Moartea tatălui de Eugen Dorcescu. Dedicată tatălui, care, potrivit Jurnalului, v. Adam. Pagini de jurnal (2000-2010) (Timișoara, Editura Mirton, 2020), moare în dimineața zilei de 19 aprilie 2003. Poetul Eugen Dorcescu își structurează discursul poetic în 7 trepte ascensionale, fiecare a câte 7 poeme, având ca motto o bivalență structurală, care îl diferențiează pe tatăl teluric de Tatăl ceresc: „And call no man your father on earth, for you have one Father, who is in heaven” (Matthew 23, 9).
Profund răvășit de moarte fizică a tatălui, eul liric conștientizează efemeritatea trupului, cunoscând strânsa relație dintre viață și moarte, diada yin-yang: „Din clipă în clipă, un/ harpon, ca o rază, în/ dimineașa mirifică,/ va încerca să-l sfâșie./ Locul șarpelui e chiar/ în Eden, locul/ Infernului e-n Paradis,/ precum bine se știe” (Treapta întâi, 1).
Spre deosebire de Coriolano González Montañez, – care, potrivit poeziei sale, își caută neîncetat tatăl pe pământ –, Poetul Eugen Dorcescu conștientizează că tatăl teluric există între două lumi, între subconștient și conștiință, între locașul său de pământ și infinitul de negură, între lumea de-aici și lumea celor mutați la Cel Veșnic: „Tatăl locuiește, acum,/ în două locuri/ deodată:/ în lumea de-aici/ și, deopotrivă,/ în lumea celor mutați/ la Cel Veșnic./ Dar și-n lumea/ de-aici/ el se află, deopotrivă,/ în două areale/ distincte:/ în locașul său/ de pământ/ și-n spațiul infinit,/ neguros,/ dintre subconștient și/ conștiință” (ibid., 3).
Eul liric dorcescian, astral, metafizic, conștientizează că tatăl în sine nu poate fi recuperat prin simțuri, nu poate fi descifrat, e dincolo de logos. Și cu toate acestea, tatăl există: „Fiind dincolo/ de simțuri,/ tatăl nu poate/ fi recuperat prin/ senzații,/ percepții./ Fiind dincolo de orice înțelegere,/ tatăl/ nu poate fi,/ descifrat, priceput./ Fiind, de fapt, dincolo/ de întreaga noastră/ ființă empirică,/ dincolo, deci, de afecte,/ închipuire, cuvinte,/ el nu poate fi nici, iubit, nici urât,/ nici rostit” (ibid., 5).
Profund cunoscător al marilor religii, culturi și literaturi, Poetul Eugen Dorcescu recunoaște în moarte o trecere, o metamorfozare ireversibilă a tuturor lucrurilor și ființelor în univers, filosofie întâlnită în cultura budistă. Tatăl teluric nu moare, ci se metamorfozează în univers: „Moartea,/ oricând și oriunde ar/ veni,/ aduce-o schimbare/ de nevindecat/ în tot universul” (Treapta a doua, 1).
Aflându-se în căutarea tatălui, eul poetic îmbrățișează singurele căi gnoseologice – suferința și lacrima: „Unde e,/ tatăl?/ Cea mai sigură/cale către/ cunoaștere,/ e suferința” (ibid./ 6).
Poetul Eugen Dorcescu recuperează imaginea tatălui, învăluind substanța acestuia în „geniul morții”: „Pe țărm,/ fiul caută/ lespezi de piatră,/ prelungi,/ caută, altfel/ spus,/ petrificat,/ chipul tatălui./ Alege pietrele,/ atent,/ le sortează,/ desenează, apoi, ochii, gura,/ nasul,/ sprâncenele,/ bărbia și/ fruntea,/ dă înfățișării/ adâncime, contur,/ așază amintirea-n lumină,/ extrage, din/ striațiuni, din/ ovaluri și/ linii,/ secțiunea de aur/ a morții” (Treapta a treia, 3). În conștiința poetului, mama și tatăl nu mor, ei supraviețuiesc peren, oricărui timp și spațiu: „Tatăl și mama/ nu înviază,/ nu mor./ Ei supraviețuiesc,/ ei sunt/ veșnici./ Ei, generic vorbind,/ rămân neclintiți,/ prin reiterata,/ supra-redundanta/ moartea/ a fiului” (Treapta a șaptea, 3).
Dispariția tatălui este, în sine, un eveniment ce marchează profund ființa Poetului. Simțământul generat de „moartea tatălui” este de nesuportat, întrucât ea, „moartea tatălui”, nu are sens. Ca urmare, absența trebuie negată total, pentru a conștientiza, în cele din urmă, că cei vii și cei morți sunt nimic fără Tatăl: „E de neînțeles,/ e de nesuportat/ dispariția/ tatălui./ E atât de lipsită de sens,/ încât/ spre a fi acceptată,/ trebuie negată definitiv/ și total./ Ea are doar rostul/ cunoscutei reduceri la/ absurd (căci e însăși/ absurdă),/ are menirea de-a le/ reaminti/ nu doar celor vii,/ ci și celor morți,/ că ei n-ar fi/ nimic/ fără Tatăl” (ibid., 6). Ce este lumea aceasta fără Tatăl Ceresc? Havel havalim!
În conștiina Poetului, tatăl nu îngăduie nicio întâlnire în spațiu, în material, ci în spirit, unde este liber și renăscut, pur, ca la început: „Fiindcă spațiul/ e timpul/ prezentului,/ iar timpul prezentului,/ este/ timpul prezenței” (Treapta a patra, 4). Ființa tatălui s-a desprins de trup, de „închisoarea de carne”, tatăl este liber acum, pur, înviat: „Marea/ putere a/ tatălui e și/ mai mare acum,/ când trupul lui/ s-a întors în/ țărână./ Acum, eul său/ – duhul său –,/ eliberat de cumplita/ zgură telurică,/ s-a limpezit,/ a-nviat” (Treapta a cincea, 1).
Diferențiindu-se de tatăl teluric, Tatăl ceresc este Stăpânul a tot ce există: „Stăpânul/ subconștientului ei,/ deci adevăratul stăpân/ a tot ce/ există,/ e Tatăl” (Treapta a șasea, 4). Sau, și mai tranșant: „Tatăl poate exista/ fără lume./ Dar lumea/ nu poate/ exista/ fără Tatăl” (ibid., 7).

*

Padre/Tatăl (2002-2016) se integrează în literatura mare, gravă, scrisă dintr-un suflu tragic, cutremurător. Pneumatic, eul poetic își caută tatăl pe pământ, întrezărind o legătură fizică, în plan material. În acest sens, complementar, se impune o hermenutică la fel de gravă și abisală: Moartea tatălui, de Eugen Dorcescu. Poetul timișorean schițează un univers liric în care fiul acceptă moartea tatălui pe pământ, însă își caută Tatăl Ceresc; tatălui teluric îi oferă sens și țel, conștientizează metamorfozarea și eliberarea spiritului de trup, dorește să-l cunoască, încearcă să-l definească, însă în zadar, căci, în noua sa ipostază ontologică, el se sustrage și cunoașterii senzoriale, sensibile, și cunoașterii inteligibile.
Poetul Coriolano González Montañez schițează un univers liric în care tatăl nu poate lipsi de pe pământ („tu niciodată nu vei pleca” – Piatra din Vale). Complementar acestei ideologii, Poetul Eugen Dorcescu nu-și poate pierde Tatăl, căci este Ceresc, se află cu El într-o strânsă relație, care nu poate fi frântă de nicio lege a naturii, nici de moarte!
Eugen Dorcescu și Coriolano González Montañez se înscriu în marea literatură europeană, construindu-și fiecare un univers liric propriu, care îi definește. Sunt poeți de valoare, spirite înalte, astrale, călăuzitoare.

by

Referinţă Bibliografică

MARIAN-CĂTĂLIN CIOBANU, CĂUTAREA TATĂLUI ÎNTRE TELURIC ȘI CELEST/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 9 februarie 2022