Toată lumea se bucura de acele zile de iarnă adevărată, cu zăpadă şi ger, în preajma Bobotezei. Numai agentul-şef principal Furtună Samson era nemulţumit ori, poate, deosebit de preocupat.. Privea cruciş pe oricine îl saluta cu strămoşeasca urare de „La mulţi ani!”, răspundea destul de ursuz şi se lăsa stăpânit de gândurile ce nu-i dădeau pace. Aşa s-a manifestat chiar şi în timpul desfăşurării instructajului obligatoriu. S-a eliberat mai târziu, abia atunci când a verificat prezenţa, înainte de a se urca în maşina de serviciu.

          Îşi privea atent oamenii din echipaj, de parcă era vorba de o clasă ori de o întreagă grupă de militari, cel puţin, nu de doar patru oameni. Urmărea exigent dacă uniforma este purtată regulamentar şi dacă fiecare om, indiferent de la ce serviciu ori unitate provenea, are asupra lui materialele din dotare. Era un obicei vechi, de sorginte comunistă, precum îl bârfeau o parte din colegii de muncă, dar era, pe de altă parte, o necesitate, mai ales atunci când i se repartizau în patrulă tineri angajaţi, cărora nu li se uscase cerneala pe certificatele de absolvire ale câte unui curs de o lună-două, dar făceau de ruşine uniforma de poliţist prin felul neglijent în care o purtau. Aceştia încălcau, de regulă, cam toate normele, inclusiv cele de politeţe, iar el nu suporta asemenea manifestări…

          – Atenţie la mine! Agent principal Mititelu Ionică!, strigă el suficient de tare cât să se audă în toată curtea Poliţiei Municipiului B.

          – La dispoziţia dumneavoastră, domnule agent-şef principal!

          – Doi paşi în faţă!

          – Am înţeles! răspunse cel în cauză şi imediat execută cei doi paşi, după care se întoarse la stânga împrejur, cu faţa la ceilalţi, care erau adunaţi în linie pe un rând în spatele autoturismului, rămânând în poziţia „drepţi”.

          – Domnilor, începând din noaptea aceasta, patrula noastră mobilă se întăreşte. A venit din concediu de odihnă domnul agent principal Mititelu Ionică. Este un poliţist cu vechi state de plată, bun meseriaş, fost coleg de şcoală cu mine. Toţi ceilalţi vă subordonaţi lui şi absolut toţi vă subordonaţi mie pe timpul executării serviciului. E clar?

          – Am înţeles! veni de îndată răspunsul rostit la unison.

          – Dânsul va fi la volan, de data asta, iar eu în dreapta lui. Pe bancheta din spate, va fi plutonierul Vijelie de la Jandarmerie – pe partea dreaptă, agentul Brumă de la Poliţia Locală – pe partea stângă, studentul Bolnavu de la Academie – la mijloc… Ştiţi ce aveţi de făcut. Semnalaţi operativ orice situaţie ce face obiectul muncii noastre! Îmbarca-rea!

          În pas alergător, mai mult pe loc, se întoarseră cu faţa spre maşină şi se îndreptară spre portiere, deschizându-le în doi timpi şi trei mişcări şi închizându-le rapid, imediat după ce şi-au ocupat locurile. „Parcă am fi de la pompieri!” exclamă înfundat studentul Bolnavu. Doar agentul Brumă l-a auzit şi l-a tras de mânecă făcându-i semn să-şi pună lacăt la gură. La semnalul discret făcut cu capul de către şeful patrulei, conducătorul auto, după ce îşi trecu centura de siguranţă peste trupu-i mătăhălos, porni motorul şi puse maşina în mişcare cu gesturi sigure şi cu privirile alergând prin toate oglinzile retrovizoare.

          Liniştea adâncă din maşină fu întreruptă de vocea agentului Brumă, la nici zece minute de mers cu maxim 40 de kilometri pe oră:

          – Domnule agent-şef principal, dacă nu vă deranjez…, vă rog, să mă iertaţi…, am observat că sunteţi puţin supărat…!

          – Da! Am fost şi am fost chiar pe tine, agent!

          – Tot pe mine? Dar ce am făcut, de data asta, şefu’?

          – Băi, agent! Iar eşti cu „şefu”?

          – Nu, domnule…

          – Gata! Să nu te mai aud! Îmi fac probleme, băi, băiatule… Îmi fac probleme, că tu mi le-ai făcut, băi!

          – Eu, şefu’? Nu se poate! Eu vă respect şi execut orice…

          – Tu, agentule?… Mic, dar bun, afurisitule! Eu vreau să te păstrez permanent în grupa mea… Să ştii că am făcut raport, băi, şmechere! continuă domnul Furtună cu voce prietenoasă, care făcu şi mai mare linişte în maşină, ceilalţi ascultând cu mare curiozitate.

          – Păi…, mi se pare normal, şef…, domnule agent-şef! Că doar îmi fac datoria corect şi…

          – Da, dar… o faci aşa de bine, că… era să te pierd…

          – Păi dacă-l pierdem, cine mai scrie procesele-verbale, şefu? întrebă, cât se poate de serios şi fără să-şi ia privirea de la parbriz şi oglinzile retrovizoare, agentul principal Mititelu.

          Se lăsă iar linişte în interiorul maşinii. Plutonierul Vijelie privea preocupat trotuarul de pe partea lui. Nu-l interesa ce se vorbeşte, iar el nu intra în dialog cam cu nimeni. Studentul Bolnavu era comod răzimat pe spate şi aproape că adormise. Doar întrebarea în sine îl trezi şi aştepta răspunsul şefului, plin de curiozitate. Agentul Brumă se făcea că nu a înţeles nimic, dar, după cum exprimau ochii săi pentru cine ştia să-i vadă şi să-i citească, intuise deja ce va urma.

          – Băi, băi. Băi! Şi tu, colegule? se răţoi şeful patrulei la cel de la volan, privindu-l contrariat şi total nemulţumit. Cum cine-l scrie? Eu…, tu.., dar mai bine-l scrie el… Are condei bun, hai să recunoaştem! Lasă! Nu-i dau voie să plece că… am făcut raport. Aprobă domnul comisar şef Vulpoi…, că mă am bine cu el. L-am ajutat de multe ori… Au trecut anii. Era locotenent şi habar nu avea de meserie… I-a venit ideea să susţină cererea nu ştiu cui, cum că…, cum că se va dota Poliţia Comunală cu… maşini din alea, cu platforme, băi frate! Din alea de a cerut agentul Brumă să aducă bradul de Crăciun… De ce să câştige firma nu ştiu cui? Să câştige Primăria şi Poliţia Locală!

          – Şi ce vină am eu în treaba asta, şefu’, îndrăzni Brumă.

          – Cum ce vină? I-ai dat ideea cuiva să doteze Locala. Ce? Nu-i de ajuns, vrei să zici tu? Auziţi, fraţilor! Poliţia locală să adune maşinile din oraş… Le duc la cimitirul de maşini, ăştia, băi! Ce carte au ăştia?

          – Ei… Uni au şi carte, domnu’ şef…, îndrăzni Brumă să-l contrazică. Au făcut cursuri, au făcut practică, au dat examene… Alţii au şi facultate pe lângă astea toate…

          – Ce au, băi? Facultate? La seral, poate… Studentule, voi învăţaţi acolo să săltaţi maşinile parcate necorespunzător?

          – Domnule agent-şef principal, acolo învăţăm de toate, chiar dacă unele aspecte nu vor face obiectul muncii noastre de ofiţer…

          – Aha! Voi veţi fi ofiţeri… Nu munciţi ca agenţii, ca pălmaşii, vrei să spui tu mie, nu? Nu vă coborâţi voi la munca de jos…

          – Nu, domnule agent-şef principal! Nu asta am dorit să spun, încercă studentul Bolnavu să lămurească problema, dar şeful patrulei era prea iritat să-l mai ia în seamă.

          – Eu am făcut raport, băi, oamenilor. Trebuie să-l aprobe… Dar, mie nu-mi convine, să ştiţi voi. De ce să nu aibă platformele astea Poliţa Română? Ne duceam şi noi maşinile la service, mai aduceam mobila acasă…, mai făceam una-alta….

          – Din contra, vă descongestionează pe dumneavoastră şi vă fereşte să folosiţi maşina în scopuri personale…! Apoi, este treaba primăriei să nu lase blocate drumurile din faţa instituţiilor, pieţelor, şcolilor ori a magazinelor…Lăsaţi aşa, că-i bine! aprecie agentul Brumă cu mult curaj, privind ceafa înroşită a şefului patrulei auto.

          – Deci…, vrei să pleci… Vrei să iei în primire o maşină de aia, să transporţi şi să vinzi tu brazii confiscaţi… Asta e, nu?

          – Nu, şefu’ şi ştiţi bine că nu mint! Am comunicat doar informaţia, iar flagrantul l-au realizat ofiţerii cu procurorul… Eu rămân aici, unde am fost repartizat…. Am ce învăţa de la dumneavoastră şi…

          – Să înveţi? Păi, ai, băi, băiatule, ce să înveţi… Io am făcut şcoală, băi, nu ca voi… M-am dus după ce am făcut armata şi… până  în ’82 eram deja sergent major… Şcoală de doi ani la Câmpina, şcoală militară, neamule, nu ca acuma, că nici cu arma nu ştiu ăştia să tragă…

          – Ehe! Armată nu glumă! sublinie agentul principal Mititelu. Erai tu şef de clasă şi ne frecai la programul de seară de-mi venea să te strâng de gât…

          – Până aici, te rog! se răţoi Furtună la el. Eram înlocuitor comandant de pluton. Îţi eram şef, aşa cum îţi sunt şi acum. E clar?

          – Nu e bine deloc, pentru mine, îi întrerupse, neaşteptat de curajos, agentul Brumă, hotărât să detensioneze atmosfera. Înseamnă că anul acesta vă pensionaţi şi eu care credeam că învăţ de la dum…

          – Lasă! Aştept să fac vârsta şi ies. Da…, anul ăsta intru-n pensie, tăticule!! Nu mai stau nici să mă roage toţi şefii.

          – Bună? Mare?… Să aveţi parte de ea mulţi ani, domnule şef…! Vă deschideţi o afacere şi vă…

          – Măi, neamule! Mare n-o fi ea…, n-o fi prea mare, dar este de două salarii ca ale tale, la locale… aşa că, vezi tu cât de mare e…! Da’ nici de afacere nu-mi ajunge, aşa, ca să ştii şi tu. Da’, vezi tu? Nu mai am răspundere, că mi-a albit capu’ de tot şi nici nu mă mai îmbolnăvesc noaptea pe străzi, că m-am betejit de tot, nici cu jigodii nu mai am de furcă, că am două degete lipsă şi o coastă ruptă după câte scandaluri şi crime am aplanat la viaţa mea… şi mă văd şi pe mine copiii şi nevasta venind întreg acasă… Că io îmi pun viaţa în pericol pentru asigurarea ordinii şi liniştii publice şi hoţii de sus şi de jos, de peste tot, câştigă  miliarde. E bine? E clar?

          Din nou, minute întregi de linişte. Maşina rula încet, cu viteză constantă. Toţi priveau prin geamurile maşinii, dar nu vedeau aproape nimic. Nu neapărat că erau prea murdare geamurile, dar gândurile proprii îi purtau departe, pe cărări cunoscute numai de ei. Doar plutonierul Vijelie era mai detaşat decât ceilalţi şi urmărea tot ce se petrece pe partea lui de drum, meditând în acelaşi timp. „Ăştia nu au ce face. Li s-a urcat şefia la cap… şi au impresia că ei cunosc totul. Sunt buni doar de bârfă. Dacă-l aude Vijelie acela, vai de pensia lui!”. Studentul Bolnavu aţipise, nu înainte de a medita şi el: „Plutonieru-i plutonier. Nici agent, nici ofiţer!” Agentul Brumă se întreba cum şi ce să mai vorbească, astfel încât să nu supere pe nimeni. Nu-i plăceau disputele „prosteşti”, cum le numea el. „Viaţa este prea scurtă şi nu trebuie scurtată şi mai mult prin răutăţile oamenilor. Poate fi frumoasă, dacă ar fi înţelegere… Sunt prea multe tare de caracter şi multe mentalităţi învechite…” concluziona el exact în momentul în care şeful i-a adresat o întrebare directă:

          – Ce facultate vreai tu să zici că ai, agent Brumă?

          – Eu? Am două facultăţi, domnule…

          – Două?! Ia, uite, băi, neamule, ce avem printre noi! Spune!

          – Am absolvit facultatea de administraţie publică, dar am şi facultatea mintală cu rezultate foarte bune.

          – Auzi la el! Bravo, domnule agent! Îmi place… Eu, ce să zic, nu am niciuna, dar îmi cunosc meseria şi nu mă dau pe unul cu facultate… Ce e cu voi? Ce aveţi? se răsti la cei de pe bancheta din spate, de unde se auzise râsul înfundat al cuiva.

          – Ha, ha! Erau doi tineri caraghioşi, domnule agent-şef principal, răspunse imediat plutonierul de jandarmi. Se pupau în draci, cu gesturi care mi-au provocat râsul, preciză el, dând coate studentului ce nu contenea să râdă.

          – Mda, bine! Se pupă şi ei cum ştiu şi cum le place… Urmăreşte graficul de patrulare, domnule Mititelu, iar voi, ceilalţi, căscaţi ochii bine şi nu scăpaţi nimic din face obiectul muncii noastre! dădu el noi indicaţii şi îşi aleasă o poziţie comodă pe scaun, mult mai odihnitoare.

          Din nou, linişte adâncă în maşină, întreruptă doar de unele intervenţii prin radio ale colegilor de la dispecerat. Zâmbetele complice ale celor de pe bancheta din spate dispăruseră de îndată ce zgomotul uniform al motorului le reducea vizibil atenţia şi îi atrăgea la somn…

VA URMA…

by

Referinţă Bibliografică

MARIAN MALCIU: D’ALE POLIŢIEI (5)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 18 februarie 2015