Deşi în prima parte a zilei temperatura a fost mai ridicată decât media istorică a sfârşitului de februarie, ploaia sporadică a dat senzaţia de frig, iar vânticelul rece, partener credincios al picăturilor angajate într-un dans greu de imitat, a făcut ca oamenii să se retragă la adăpost. Puţine umbrele se clătinau deasupra umerilor celor ce se grăbeau pe trotuare. În schimb, partea carosabilă era aglomerată pe ambele sensuri. Zeci şi sute de cauciucuri stropeau bordurile cu apa adunată în micile denivelări ale asfaltului, aproape în fiecare minut, spre marea supărare a câtorva pietoni care înjurau de mama focului.

         – Ia uită-te, băi, tată! izbucnea agentul-şef principal Furtună din când în când. Cine mai poate spune, băi, că n-au românii bani? Uită-te la maşinile ăstea! Una după alta în şir continuu… Cât carburant! Unii oameni au cam uitat să mai meargă pe jos, încep să cred…

         – Lasă-le Domnului, încolo de maşini, colega! îl îndemnă agentul principal Mititelu. Stai, colea, mai departe, că te stropesc ăştia şi nici scuze nu-ţi cer…!

         – Păi, da! Până încep eu să-i altoiesc cu ceva amenzi şi să vezi cum se face linişte vreo oră sau două, dacă nu plec din zonă…

         – Treaba ta! Dacă este cazul, chemăm colegii de la circulaţie. Ce vrei să faci acum? N-avem noi în consemn problemele legate de circulaţia rutieră… Ori, cumva, ţi-a venit dor de meserie?

         Furtună nu i-a răspuns colegului. A privit furios după câteva autoturisme ce i s-au părut că circulă cu mare viteză, apoi s-a uitat spre cer apărându-şi ochii cu palma şi a vorbit sfătos:

         – Foarte curând se va lumina bine. Pleacă norii, stă şi ploaia, noi cu drag muncim… Să mergem către piaţa centrală. Va fi aglomerată azi şi… Mda! Este bine să fim la vedere, să prevenim…

         A proorocit bine agentul de poliţie. După numai câteva minute, în jur de ora opt-opt şi jumătate, încet-încet, ploaia a încetat. A rămas doar acel vânticel jucăuş stăpân peste locurile descoperite, dar, destul de curând, după o oră de joacă prin ganguri şi prin pieţe cu tarabele pline de mărfuri acoperite cu prelate, a obosit şi el şi s-a retras, nimeni ştiind unde anume, după cum nimeni nu ştia de unde a venit ori unde s-a născut…

         Animaţie mare în zona centrală a oraşului. Oamenii au apărut de nu se ştie unde şi au luat ei cu asalt, acum, toate locurile publice, mai cu seamă pieţele. Se ridicau prelate şi se orânduiau mărfuri cu mare grabă şi îndemânare. Se aşteptau clienţi şi, încet-încet, pieţele şi toate acele porţiuni de pe trotuarele largi, pe care s-a permis, de două zile încoace, comerţul stradal, au prins viaţă. La prima vedere se părea că peste tot sunt doar două categorii de mărfuri: flori şi mărţişoare. Abia mai de aproape se descopereau şi altele, în special legumele şi fructele, dar şi produse de artizanat, care mai de care mai frumoase, mai colorate, de la farfurioare de lut şi până la vase uriaşe pentru flori, de la papucei şi până la cizmuliţe, îndeosebi de damă, de la mănuşi şi căciuliţe şi până la haine de piele sau blană, miere de albine, caşcaval şi brânzeturi de toate varietăţile, costiţă afumată, cârnăciori şi alte multe preparate de carne, toate provenind din mai multe zone geografice ale ţării.

         – Da, numai uită-te aici, băi, frate! Uită-te şi tu, băi, copile! Parcă se aşteaptă Crăciunul, fraţilor! Nu e zi de Dragobete, îşi îndemnă Furtună colegii de muncă, a nu se ştie câta oară, să privească.

         – Da, domnule agent-şef principal! Am văzut… Aşa se întâmplă la mai toate zilele de sărbătoare, aminti agentul Brumă privind cu luare aminte mulţimea de mărţişoare şi flori proaspete. Partea rea este că, cel puţin pentru noi, este o zi monotonă, ştearsă… Nu am avut nicio intervenţie. Noaptea eram prea aglomeraţi şi acum…

         – Lasă, omule, că-i bine! Nu te-ai săturat de alergătură? Ba scandaluri, ba ciomăgeală, ba beţivi de toate culorile, ba incendii, ba alei cu boschetari sau străzi cu maşini parcate aiurea… Lasă-le încolo că sunt obositoare toate! Ne mai odihnim şi noi oasele, aprecie agentul principal Mititelu. Ori, cumva, te-a obosit mersul pe jos? Te-ai obişnuit în maşină şi cu alergătura doar la intervenţii, bag seamă…

         – Mersul pe jos este o plăcere pentru mine, domnule agent principal, dar… mi-a cam intrat umezeala în suflet. Bine că a apărut soarele pe cer… Dar, mă scuzaţi că întreb, colegul dumneavoastră, domnul…, domnul Cocoloş, de ce nu este cu noi?

         – A fost repartizat în altă echipă pentru azi. Aşa a hotărât domnul inspector Bucluc… A zis că suntem prea mulţi pe metru pătrat, echipă de patru. După socoteala dumnealui, este echipă de doi, că tu, vezi, Doamne, eşti de la locală…, preciză domnul Furtună Samson zâmbind cu înţeles. Lasă, nu-i nimic! Cât trecem în revistă zona de competenţă, în două sau, hai să zicem, trei ture, trece timpul şi plecăm la casele noastre. Şi, că veni vorba, mergem şi noi să ne încălzim cu un coniac. Nu de alta, dar să nu ne facă rău umezeala asta, domnule Brumă…

         – Cum? Niciodată nu aţi făcut dumneavoastră…

         – Nu acum, omule! După ce ieşim din serviciu, băiatule. Ale mele nu sunt acasă azi, la ora aceea…

         – Bine zici, colega! Nici nevastă-mea nu este. Are serbare cu cei mici la grădiniţă…

         – Aha! Îmi explici mie… Parcă n-ar fi colegă cu nevastă-mea. Pe tine te aşteaptă cineva, băiatule?

         – Astăzi…, nu cred… Şi maică-mea are un fel de serbare la şcoală şi…

         – Pică bine pentru toţi, văz eu bine, se bucură Furtună. Ce ziceai tu? La şcoală? Mama ta este…

         – Da, este învăţătoare la şcoala…

         – Bravo! Frumos, domnule! Ale noastre sunt educatoare la aceeaşi şcoală. Le chinuiesc ăia mici, care nici să se îmbrace n-au fost învăţaţi acasă… Că de! Dacă eram noi colegi…, am luat neveste două prietene, foste colege de şcoală şi acum colege la muncă… Abia de intraseră şi ele în pâine şi le-am săltat noi. Ha, ha! Ce frumos a fost!

         – Şi, ce vrei să spui? Acuma, noi doi, nu mai suntem colegi, dom’ şef? îl întrerupse Mititelu râzând.

         – Hai, las-o baltă! N-ai de cine râde? Acuşica te iau după regulamentul disciplinei… Ba nu, că nu mai este acela în vigoare…

         Timpul s-a scurs destul de repede. Mai o glumă, mai o frântură de conversaţie, câte o legitimare, din când în când, a unor persoane dubioase prin atitudine, câte o mică intervenţie pe ici-pe colo, unde din te miri ce se îmbulzea lumea la câte o tarabă, toate la un loc, au făcut să uite de umezeală, plictiseală sau oboseală. Tot timpul au patrulat. Mai repede ori mai încet, au făcut kilometri buni, dacă cineva le-ar fi numărat paşii. Vorbeau mai puţin, dar şi atunci nu se prea priveau. Privirile lor era aproape permanent îndreptate către mulţime, către mărfuri şi spaţii de depozitare, către locurile de parcare.

         – Fraţilor, este pe sfârşite ziua noastră de muncă… Mai sunt doar zece minute. Un ultim control din vedere, să fim siguri că lăsăm totul în ordine şi ne retragem frumuşel într-un loc tihnit. Un sfert de oră sau, să zicem, o jumătate de oră, că nu crapă nimeni de dorul nostru. Eu fac cinste, că…

         – Nu, domnu’ şef! interveni agentul Brumă. Cred că e bine să…

         – Este bine să taci, de data asta, băi, băiatule!  Dacă eu am făcut propunerea, adică eu vă invit, înseamnă că eu trebuie să plătesc… În cazul tău, doar, că domnul coleg are salariu mai mare, aşa că…

         – Bravo, colega! Nici nu mă aşteptam…

         – Ba!… Trebuia să te aştepţi, colega. Atâta doar că, o dată viitoare, la care te gândeşti tu, nu se ştie când va mai fi, iar tu, ca de obicei, uiţi că-ţi este rându’… Ha, ha, ha! Greşesc eu?

         – Haide, băi, lasă-mă în pace! se supără Mititelu. Hai să mergem odată, că am obosit stând de vorbă!

         Au privigheat cu atenţie toată zona, până când au văzut că vin colegii din schimbul doi. După un scurt schimb de informaţii, s-au retras liniştiţi şi mulţumiţi că au avut şi ei o zi uşoară, lipsită de probleme. Parcă nu le venea să creadă. Despre întâmplarea asta vorbeau la masa din separeul în care se retrăseseră, până să li se aducă băutura comandată: două sute ţuică de prună pentru Mititelu şi Furtună, o sticlă cu bere pentru Brumă.

         – Că nu-ţi place coniacu’, am înţeles, dar nici ţuica?

         – Nu sunt obişnuit să consum alcool. Am făcut sport încă din clasele primare şi… , ştiţi cum este…

         – Mda! Nu-i rău de loc… Hai noroc, fraţilor! Să ne fie pentru sănătate, ridică Furtună păhărelul şi ciocni cu ceilalţi doi. Alo, băiatu’! atenţionă el, pe neaşteptate, ospătarul, când încă era cu păhărelul în mână. Miroase rău de tot a mici… Fă-te-ncoace, tată, cu câte patru mici de fiecare! Fripţi bine, te rog, nu în sânge! Şi trei beri, să meargă.

         Ceilalţi doi se uitară unul la altul surprinşi, dar, fiecare cu impresia şi gândul său, s-au abţinut de la orice replică. Până la mici au mai discutat câte ceva despre serviciu şi despre vreme, cu voci scăzute, să nu-i audă lumea. Agentul Brumă era mai retras, gânditor, fără prea mare poftă de dialog. Un ceva îl frământa, dar ţinea în el. La un moment dat, amintindu-şi ceva anume, se adresă domnului Furtună:

         – Mă iertaţi, vă rog, dar am observat cât de repede rezolvaţi problemele când avem activitate pe linie de circulaţie… V-am şi auzit vorbind câte ceva… Aţi lucrat, cumva…

         – Ha, ha, ha! N-ai ştiut până acum? îl întrerupse Mititelu râzând.

         – Nu, nu am ştiut nimic, dar… ce anume trebuia să ştiu?

         – … Păi, dacă tot ai întrebat, am să-ţi spun eu, zise Mititelu observând încuviinţarea tacită a colegului său. Amândoi am urmat profilul „circulaţie” la Câmpina. Am fost repartizaţi la serviciul circulaţie, ca agenţi, amândoi şi am lucrat nişte ani buni… Spun eu şi până când şi de ce, colega?

         – Ştii că nu-mi face plăcere să discut despre asta, dar… pentru noul nostru coleg, spune-i! Doar n-o să bată toba cu noile ştiri…

         – Am lucrat până prin anul…, era… da! În vara anului 1995, noi doi am oprit pentru control un TIR. Tranzita România venind din Turcia. Din una în alta, din documente şi după faţa şoferului am tras noi concluzia că este ceva în neregulă… Ascundea ceva. L-am aburit rău pe şofer cu motivele controlului mărfii şi, până la urmă, văzând el că suntem hotărâţi să controlăm marfa, să o numărăm după acte…, ne-a făcut o propunere să cazi din picioare, nu alta: zece mii de dolari, dacă-i dăm documentele toate şi-l lăsăm să plece…

         – Oho! Era sumă mare pe vremurile acelea! exclamă Brumă făcând ochii mari. Şi? Ce-aţi făcut?

         – Păi ce să facem? Ne-am făcut datoria… I-a zis colega să scoată banii ca să-i numere şi mi-a făcut mie un semn… Numai noi doi ştiam ce înseamnă… Şoferul a urcat în cabină şi cotrobăia prin nişte săculeţi ascunşi sub canapele, iar eu m-am dat repede în spatele maşinii şi am comunicat situaţia prin radio, pe scurt. Apoi, trăgeam de timp, ne făceam că ne este teamă, că ne vede lumea…, ca să aibă ai noştri timp să ajungă. Aveau nevoie de procuror, că aşa era legea, ştii…

         – Dar ce anume avea în TIR?

         – Ohoooo! Avea câteva zeci de baxuri de ţigări de contrabandă, blugi tot de contrabandă, nu mai ştiu câţi la număr, dar, în final, la sediul Poliţiei, s-a constatat că avea şi câteva kilograme de stupefiante. Heroină, parcă, ducă-se în mă-sa! Toate erau ascunse la mijloc, în baloturi cu marfă, dar între cele legal transportate, preciză, plin de năduf, agentul-şef principal Furtună.

         – … Aşa! Am urcat toţi trei în cabina lui, când am primit un semnal discret că sunt aproape ai noştri şi i-am cerut să scoată banii. Erau în bancnote de o sută şi… am lungit numărarea până au năvălit cei din echipă peste noi. Colega Furtună mai învârtea câte o bancnotă aiurea, să vadă dacă nu este, cumva, falsă, ţinându-l pe turc atent acolo, să nu se uite la drum prin oglinzile reflectorizante…

         – Şi, în cazul acesta…, de ce nu mai sunteţi la formaţiunea de circulaţie? întrebă Brumă, mai mult decât contrariat.

         – Hm! Pe colegul meu l-au avansat în grad înainte de termen, iar eu am fost recompensat cu o primă bunicică… Amândoi citaţi prin ordin de zi pe unitate… Mda! Era ceva, nu? A făcut turcul recurs şi un judecător, cretin, desigur, ori care a luat mită de la turculeţ, a hotărât că am cerut noi banii şi, când ne-au surprins la numărat, am dat-o pe invers, cum că el s-a oferit să ni-i dea…

         – Hai, că vin micii, gata! îl întrerupse Furtună pe Mititelu… Mai pregăteşte un rând, te rog, băiatu’!

         Au băut şi au mâncat în linişte, dar tulburaţi, fiecare din motivele sale. Brumă era bulversat. Multe întrebări avea de pus, dar s-a abţinut. „Dacă mi-au relatat toate astea, îmi vor povesti ei şi restul”, gândea el trăgând cu coada ochiului la ceilalţi doi, pe care îi considera, deja, un fel de eroi. A terminat de mâncat şi s-a ridicat cerându-ş scuze că merge la toaletă. În câteva minute, până să fie achitată nota de plată, s-a întors radios, purtând ca pe nişte trofee trei buchete de flori în mână, cu mulţi ghiocei şi viorele. Ceilalţi doi l-au privit contrariaţi.

          – Ce faci, omule, cu trei bucheţele? Ai trei gagici? îl întrebă Furtună zâmbind şi făcând cu ochiul colegului său.

         – Nu, nu am niciuna…, din păcate… Doresc să vă ofer, două dintre ele, dumneavoastră, pentru… doamna şi fata…, vă rog frumos! răspunse el roşind cu urechi cu tot. Pe dumneavoastră, domnule agent principal nu v-am întrebat ce…

         – Nu-i nevoie, domnule! Hai, că eşti culmea! îi răspunse acesta.

         Agentul-şef principal se ridică de pe scaun emoţionat şi scoase câţiva lei din buzunar.

         – Măi, băiatule, măi! Mă emoţionezi de fiecare dată cu câte ceva… Uite, ce! Eu îţi plătesc un bucheţel… I-l ofer eu nevestei mele, iar pe celălalt… îl ofer fiicei, din partea ta. Te rog! O cunoşti?

         – Eu…, eu nu, nu o cunosc… Am văzut-o odată, când v-a adus…

         – Aha! Îmi amintesc, copile… Rămâne cum am zis eu. Da? Poftiţi, domnule ospătar! se adresă acestuia înmânându-i carneţelul cu nota de plată şi suma necesară.

         – Mulţumesc, să trăiţi! răspunse acesta vesel. Mai veniţi pe la noi, vă rog!

         – Da, da! Cu plăcere, oricând, răspunse Furtună bine dispus.

         Şi, tot bine dispuşi, cu zâmbetul pe buze, au ieşit cu toţii pe uşa din spatele restaurantului, aceeaşi pe care şi intraseră. Brumă nu mai avea cuvinte. Se simţea fericit în ziua de Dragobete…

MARIAN MALCIU

by

Referinţă Bibliografică

MARIAN MALCIU: D’ALE POLIŢIEI (9)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 26 martie 2015