Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » MARIAN MALCIU: D’ALE POLIŢIEI (7)

MARIAN MALCIU: D’ALE POLIŢIEI (7)

          Maşina rula cu viteză redusă pe şoseaua acoperită cu un strat subţire de zăpadă viscolită pe alocuri, acolo unde vântul rece putea pătrunde şi bate fără oprelişte. Toţi ocupanţii priveau atenţi, de-a stânga şi de-a dreapta, vizibilitatea fiind redusă din cauza ninsorii. Se părea că toată noaptea va fi liniştită, fără probleme.

          – Băi, fraţilor, să ne rugăm la Domnul să nu avem situaţii în care va trebui să coborâm! sparse tăcerea agentul-şef principal Furtună. Până acum, e bine… Poate că avem noroc.

          – Aşa este. Nici câinele nu l-aş scoate afară pe vremea asta, îi întări plutonierul Vijelie gândurile.

          – Păi, cred că nici cei obişnuiţi să facă rău nu ies pe vremea asta, domnule agent-şef, îşi dădu cu părerea studentul Bolnavu Ion… Ce bine că mai am doar trei zile şi termin practica! E frumos vara, chiar şi toamna, dar iarna nu-mi place deloc şi…

          – Ha, ha, ha! îl întrerupse Furtună râzând cu poftă. Aşa o să gândeşti tu şi când oi fi ofiţer, băi, murătură? Află de la mine că jigodiile ies mai mult pe vremea asta. De aia am zis la instructaj să avem atenţia mărită la maxim. Ei profită, tinere, de vremea rea. Este pentru ei un avantaj… Că sunt văzuţi mai greu, nu lasă urme, că le ascunde ploaia şi chiar zăpada, până la urmă, sunt urmăriţi şi prinşi mai greu… Ehe! Chestiile astea nu vi se spun la academia aia a voastră, oare?

          – Păi…, se spun, dar nu cred că e treaba chiar aşa…, sumbră, cum o descrieţi dumneavoastră…

          – Ba, da! Aşa este şi încă este mai nasoală treaba asta, interveni agentul principal Mititelu, aplecându-se pe volan să observe mai bine şoseaua. Jigodiile pot fura şi tâlhări mai uşor pe vreme rea. Oamenii merg pe trotuar cu privirea în jos, să vadă unde calcă, ferindu-se de vânt şi zloată. Nu aud paşii din spate sau lacătul spart…

          Intrară cu toţii într-un fel de meditaţie intimă după aceste lămuriri. Pe unele porţiuni, aproape de intersecţii, se auzea vuietul de afară. Pătrunseseră în cartierul mărginaş al municipiului, unde erau mai multe spaţii virane, care permiteau vântului să spulbere zăpada şi să o depoziteze cu hărnicie pe drum şi la adăpostul gardurilor şi caselor. Era aproape de miezul nopţii şi se părea că nici un om nu mai circulă. La majoritatea caselor nici nu mai licărea vreo lumină, iar iluminatul stradal era nejustificat de slab. Lumina farurilor aducea către parbriz, ca într-un film, fuioarele de zăpadă învârtejite de vântul ce se făcea auzit peste zgomotul motorului. Se aşternuse din nou tăcerea în care se simţea câte un gând al fiecăruia. Studentul, oarecum îmbufnat, îşi ridică gulerul şi închise ochii. Hotărâse că, oricum, de pe mijlocul banchetei nu avea ce să vadă afară. Ceilalţi, îngânduraţi, fixau geamurile încercând să pătrundă cu vederea cât mai mult în întunericul ce domina între doi stâlpi de telegraf.

          – Colega, este timpul să staţionăm… Avem un obiectiv în zona asta. Caută un loc mai ferit, că nu sunt parcări prin apropiere, îl sfătui domnul Furtună pe cel de la volan.

          – Am înţeles, şefu’! răspunse Mititelu, semnalizând intenţia de a trage maşina pe dreapta.

          Peste câteva secunde, când încă nu reuşise să găsească un loc prielnic, dispeceratul intră în legătura radio, alertându-i:

          – În sectorul mobilului 4, pe strada… blocul…, scara de la stradă, la etajul doi, urgent! Se pare că a ieşit cu scandal mare. Mai mulţi locatari au dat telefon. Luaţi măsuri şi comunicaţi. Recepţie!

          – Am înţeles! ne deplasăm imediat. Recepţie! răspunse operativ agentul şef principal Furtună. Hai, colega! Întoarce! Este cam la cinci sute de metri înapoi şi prima la stânga… Blocul acela…, da, da! Este un bloc de pe timpuri, de nefamilişti. Ce mama lor or fi avut de împărţit?

          – Vedem la faţa locului, domnule agent şef principal, răspunse agentul Brumă hotărât. Cunosc bine blocul. Sunt mulţi consumatori de alcool în toată zona, deşi sunt săraci. Mai sunt şi câţiva recidivişti…

          – Aha! Bravo, băi, băiatule! Cunoşti zona de competenţă… Este un lucru bun. Doar o scară are blocul?

          – Mai are o scară, dar în spate, unde se intră de pe o alee. Nu se comunică între ele, răspunse Brumă atent, scurt şi precis.

          – Aha! Asta-i de bine. O să mergi tu cu domnul agent principal Mititelu şi cu… studentul nostru. Eu cu domnul Vijelie rămânem la maşină…, poate fuge vreunul şi-l întâmpinăm cum se cuvine… Ce zici, tinere student, viitor ofiţer?

          – Ce să mai zic? Dacă aţi hotărât aşa, mai este loc de zis ceva? Merg, dar ce facem cu cel care a provocat scandal?

          – Cum, adică, ce faceţi? Aplicaţi măsurile care se impun, răspunse Furtună, atent la manevra de întoarcere executată de conducătorul auito, colegul său. Dacă e violent, îl imobilizaţi şi-l aduceţi la noi să-l predăm la Poliţie… Vezi să nu-l loveşti, că pe noi nu ne apără nimeni, mama ei de lege! Dar ia bastonul cu tine, că…, Doamne fereşte! Să-l vadă acela, să se îmblânzească. Ai grijă să nu-l loveşti! E clar?

          – Este clar, dar în legitimă apărare, pot să…

          – Băi, tinere! Nu ai auzit? Aplici metodele de apărare-imobilizare şi gata! Îi pui cătuşele dacă este violent. Atâta lucru ai făcut şi tu la academia aia a ta. Ce? Vrei să te dea jigodia în judecată? Cine crezi că-ţi mai dă ţie dreptate? Mai multe drepturi au contravenienţii şi infractori decât poliţiştii, mama mă-sii de treabă!… Atenţie la martori, colega! Ştie agentul Brumă ce este de făcut cu ei… Sper! Uite, acolo, faci stânga, colega!

          Agentul principal Mititelu a oprit maşina la circa treizeci de paşi de intrarea în bloc. Ar fi dorit să oprească la scară, dar în faţa ei, de o parte şi de alta, erau maşini parcate. Nu se puteau apropia mai mult. Aici au coborât în grabă cei trei: Mititelu, Brumă şi, total lipsit de vioiciune şi interes, Bolnavu. Spre deosebire de alte blocuri observate în timpul patrulării, aici mai toate ferestrele erau luminate. Privind în sus, zăpada le intră pe sub gulere şi vântul o lipi de feţele lor călduţe, acoperindu-le ochii pentru câteva clipe. Se şterseră înciudaţi printre câteva înjurături şi se grăbiră spre uşa blocului.

          – Tu rămâi aici, studentule, i se adresă agentul Mititelu acestuia. Reţii orice persoană care încearcă să fugă din bloc. Înseamnă că are motiv să dispară, pe vremea asta… Stai aici, în penumbră, să nu fii văzut, dar şi la adăpost… Brumă, dumneata mergi înapoia mea. Nu uita să reţii datele de identificare ale martorilor şi… fii atent la orice mişcare suspectă!

          – Da, şefu’! răspunse agentul Brumă în şoaptă.

          Se simţea agitaţie la nivelele superioare. Agentul principal Mititelu îşi atinse tocul pistolului asigurându-se că are arma asupra sa şi îşi desfăcu bastonul de cauciuc agăţat la centură, trecându-l în mâna stângă. La etajul întâi, răzimaţi de balustrada scării, două femei şi un bărbat, destul de agitaţi, suduiau în şoaptă pe cineva, privind cu îngrijorare în sus. Mititelu le făcu semn să tacă. Un alt semn îl făcu pentru Brumă, care i-a răspuns muteşte că ştie ce are de făcut.

          – Cine este şi în ce stare se află? întrebă poliţistul. Femeile oftară îngrijorate. Bărbatul, mai liniştit de cum văzuse oamenii în uniformă, răspunse:

          – Este Vasile Dumitru… , la a doua uşă pe stânga. Nu ştiu dacă este băut, dar ştiu că şi-a bătut muierea. Un vecin, Gheorghe a lu’ Safta, s-a dus să-l liniştească, dar l-a scos nebunul, în pumni, afară. L-a lovit rău. Îi curgea sânge din nas şi de la o arcadă… Este în casă, îl oblojeşte nevastă-sa… Este doar el, muierea şi copilu’ lor…, de vreo şapte-opt ani, răspunse omul imediat la întrebările poliţistului.

          Făcându-i semn lui Brumă să se ocupe de martori, agentul principal Mititelu a început să urce pe trepte, una câte una, atent, fără pic de zgomot, cu bastonul de cauciuc în mână, pregătit pentru intervenţie. Agentul Brumă a şoptit bărbatului rugămintea să-l aştepte cu datele de pe cartea de identitate, în timp ce-l urmărea cu privirea pe poliţist. După ce trecu agentul Mititelu de primele patru trepte, începu şi el să urce ca o umbră pe lângă perete. Pe holul de la etajul doi se auziră uşi închizându-se şi toate şoaptele de mai devreme încetară.

          Agentul principal Mititelu, cu tot trupul său voinic de peste 98 de kilograme greutate, ajunse ca o pisică agilă la a doua uşă pe partea stângă şi ascultă. Tăcere deplină. Nu se vedea sonerie şi nici vizor la uşă. Apăsă clanţa fin, fără nici cel mai mic zgomot. Uşa era încuiată. Se hotărî într-o clipă şi bătu cu pumnul în tăblie de două ori, strigând:           – Deschideţi! Poliţia! Nici un răspuns. Când tocmai ridicase pumnul să mai bată o dată, uşa se deschise brusc la perete şi înjurătura ţâşni odată cu pumnul strâns:

          – Ce p…a mă-tii, vrei, boule? Mai vrei o… ?

          – Încetează! Poliţia! strigă şi mai puternic poliţistul, eschivând lovitura prin fandare rapidă spre dreapta.

          Părând a fi uluit de somaţia făcută şi de vederea uniformei, după ce îşi restabili echilibrul, bărbatul în cauză, mai înalt şi mai solid decât poliţistul, îmbrăcat în blugi de culoare neagră şi jachetă albastră, se retrase trântind uşa cu putere şi, în mai puţin de şase-şapte secunde, reapăru cu un cuţit mare de bucătărie în mâna dreaptă ridicată peste umăr, ţipând:

          – Te omor şi pe tine, băăăă!

          Când braţul cobora cu putere asupra agentului principal Mititelu, acesta sări către înapoi până la peretele opus şi până să scoată din toc pistolul din dotare, îl văzu pe agentul Brumă parând lovitura cu braţul stâng şi, în acelaşi timp aplicând individului o lovitură puternică în bărbie cu pumnul drept, simultan cu executarea mişcării de secerare a picioarelor atacatorului, trântindu-l cu faţa la podea. În secunda următoare cuţitul zbura din mâna acestuia sub forţa loviturii de picior aplicată de Brumă, care îi duse fulgerător mâinile la spate, încătuşându-le. Liniştit, de parcă nimic deosebit nu se întâmplase, aruncă o privire cercetătoare către agentul principal Mititelu. Acesta îl privea uluit şi îi răspunse cu un zâmbet larg, plin de satisfacţie:

          – Bravo, colega! Şah-mat în două mişcări magistrale. Eşti bun, tăticule! Felicitări şi mulţumiri! Ridică jigodia asta şi hai să vedem care-i treaba în casă!… Oameni buni, intraţi vă rog şi culcaţi-vă liniştiţi! se adresă el imediat celor câteva persoane care ieşiseră de după uşile la adăpostul cărora, sigur, ascultaseră şi, poate, văzuseră intervenţia poliţiştilor. Rog frumos şi repet: rog frumos, pe toţi cei care aţi fost martori şi aţi îndurat lovituri sau înjurături din partea vecinului, să veniţi să stabilim când puteţi merge la sediul Poliţiei, să declaraţi tot ce ştiţi!  Nu dorim să vă stricăm somnul în toiul nopţii…

          În timp ce-l conduceau forţat pe cel încătuşat în propria-i locuinţă, studentul Bolnavu dădea informaţii agentului-şef principal Furtună, care intrase în scara blocului nevăzut şi neauzit:

          – Să trăiţi…! S-a auzit ceva zgomot, domnule agent şef…, dar s-au auzit şi două somaţii. Eu…, eu am primit ordin să nu permit fuga indivizilor dubioşi…

          – Aha! Zgomot şi somaţii… Hai, fuguţa! Doamne fereşte de ceva rău! dădu poliţistul drumul cuvintelor, sărind peste câte două-trei trepte odată, în ciuda vârstei sale de pensionare. Ajuns la etajul doi, aruncă o privire pe holul lung şi, până să se dumirească pe ce uşă să se năpustească, un bărbat cu părul alb, îmbrăcat în pijama, apăru în cadrul celei de a treia uşi şi, indicând pe cea de alături, vorbi:

          – Aici, domnu’ şef! Sunt colegii înăuntru… Au rezolvat rapid…

          – Vă mulţumesc, domnule! Noapte bună! Hai, domnule Bolnavu! Continuă supravegherea! Merg să văd ce s-a întâmplat… O mai fi loc?

          După numai trei minute, şeful echipajului ieşi târându-l după el pe bărbatul încătuşat. Zâmbind cuiva peste umărul studentului, îl dădu acestuia în primire, fără nicio explicaţie, se întoarse şi închise uşa. Studentul îl privea nedumerit şi încruntat pe individ, încercând să-şi ascundă teama ce-l cuprinsese. Nu observase când intrase plutonierul Vijelie pe hol, gata să-l înhaţe pe scandalagiu…

Facebooktwitterby feather
Etichete: