În seara aceea rece de iarnă, temperatura indicată de termometre era deja de minus patru grade, chiar dacă buletinele meteo subliniau că este mai cald în această perioadă decât în mod obişnuit. A fost un instructaj comun pentru toate formaţiunile, dar nu s-a întins în timp, după cum pronosticase agentul Brumă: „E bine că stăm mai mult la căldurică! Până vine domnul inspector, până-şi scoate hârtiile…, până ne priveşte lung şi până… mai ticluieşte el o întrebare încuietoare…,  se scurge o jumătate de oră…”. Au fost doar câteva idei de fond, de altfel, cunoscute de toţi oamenii în uniformă prezenţi în sală, iar la final, două anunţuri referitoare le efectivele rămase disponibile.

         – Începând cu seara aceasta, nu veţi mai avea alături studenţi practicanţi. Cei trei pe care i-am avut noi au terminat perioada… Tot cu seara asta începând, nu mai avem lucrători de la Jandarmerie. Numai în echipele speciale…, la intervenţii speciale. Efectivele lor sunt angrenate în acţiuni grele şi de durată… În activităţile de ordine publică s-a constatat că nu este nevoie de suplimentarea forţelor noastre proprii… Alte amănunte nu am şi nici nu este cazul să cunoaşteţi. Mergeţi în teren aşa cum aţi văzut în desfăşurător… Eu vă doresc serviciu uşor, fără probleme!

         A lipsit, aproape total, acel răspuns obişnuit şi învechit: să trăiţi! Au ieşit din sală oarecum tulburaţi, nelămuriţi, de vorbă doi câte doi, de unul singur, în majoritate, fiecare cu gândurile lui. La ieşirea din clădire se cam formaseră unele grupuleţe. Agentul-şef principal Furtună aştepta privind încruntat peste capetele acestora. Şi-a văzut partenerii de muncă – „subordonaţii mei”, precum îi plăcea să-i numească într-o singură expresie, a ridicat mâna cât mai sus cu putinţă pentru a fi văzut şi le-a făcut semn să se grăbească. L-au ajuns din urmă abia în faţa remizelor, unde erau aliniate maşinile. Agentul principal Mititelu părea că înjură printre dinţi, dar agentul Brumă zâmbea distrat, dar încordat pentru cel care l-ar fi privit cu atenţie…

         – Băi, fraţilor! Nu este de bine. Zău, aşa! pufni Furtună privindu-i pieziş. Ce dracu’, băi! Eram prea mulţi? Ne călcam pe picioare? Hai să zic, studenţii au treaba lor. S-au dus la şcoală… Şi aşa, mare rahat n-au făcut ei pe aici, că nu le plăcea munca de jos, dar cu colegii de la jandarmerie…, altfel se pune problema, cred eu…

         – Nu se pune altfel, colega…, îl întrerupse agentul principal Mititelu, privindu-şi surprins colegul Au multă treabă şi nu mai fac nici ei faţă. Nu ai văzut ce program încărcat aveau? De multe ori nu li s-a asigurat liberele şi am văzut când au lucrat şi câte două ture înnădite. De fier să fii şi tot cedezi odată…

         – De ce, băi! I-a luat DNA-ul pe toţi? Nu fac faţă cu valul de arestări?

         – Ptiu, drace! Domnu’ şef, vă rog! Să nu mai vorbiţi aşa că…, ştiţi dumneavoastră, Doamne fereşte! interveni agentul Brumă ieşind din muţenie pentru prima oară în acea seară.

         – De ce, băi, agent? Mă ascultă, mă raportează, îmi taie limba? Le aia mama lor la toţi, dacă mă enervez. Ce, n-am voie să mai vorbesc, acum?

         – Stai dracului în banca ta şi taci! se răsti Mititelu la agentul-şef principal Furtună, trăgându-l violent de braţ şi împingându-l spre maşina lor. Până şi ăsta mic a înţeles şi tu, om bătrân, acum ţi-ai găsit să te revolţi? Conduc eu. Treci pe bancheta din spate să te linişteşti. Să treacă Brumă în faţă…

         – De ce, băi? Ţi-am predat eu ţie comanda? se înfurie Furtună scoţându-şi căciula gata să arunce cu ea de pământ. Las-o, băi, că am plătit-o! se oţărî imediat la Brumă, care-l prinsese de mână exact când să arunce cu căciula.

         – Nu ai predat comanda nimănui, domnule agent-şef principal, dar…, cu părere de rău, am gândit eu că e mai bine aşa… Eşti supărat. Ştii tu de ce şi pe ce, poate, ştiu şi eu, dar… mai avem câteva luni de răbdat şi plecăm… Vrei să ne lase ăştia fără pensie taman acum?

         – Hm! Să-i lase pe ăia mari, băi, pe grangurii ăia care fură cu milioanele, băi, nu pe noi! Să bage la zdup „crocodilii” ăia ai corupţiei, cum li se zicea acum câţiva ani. Câţi au băgat dintre ăia, băi? La câţi au confiscat averile să acopere prejudiciul cauzat de „tunurile” date de ei din avuţia statului, a noastră, a poporului? Ei, comedia dracului! izbucni şeful cu năduf. Ştii ce?… Ufff! Ai dreptate colega! Sufăr şi mă lasă nervii… Facem aşa cum ai zis tu. Îmbarcarea!

         Ceilalţi doi bătură pe loc câţiva paşi în ritm de alergare privindu-şi şeful până îl văzură zâmbind. Nu mai rezistase. A început să râdă şi s-a urcat vioi pe scaunul din dreapta şoferului. Mititelu îi strânse mâna lui Brumă şi se aşeză şi el la volan. În câteva minute erau deja în teritoriul de competenţă, liniştiţi, cel puţin aparent. În zona Centrului Cultural era îmbulzeală pe trotuar şi câteva persoane, tineri – băieţi şi fete – ocupaseră prima bandă a carosabilului, ţopăind şi vociferând.    Mititelu opri maşina lângă bordură, la vreo cincisprezece paşi distanţă, lăsând farurile aprinse, cu lumina îndreptată spre grup.

         – Domnule agent-şef principal, daţi-mi voie, vă rog, să cobor doar eu. Sunteţi supăraţi amândoi şi…, ştiţi cum este omul în cazuri de astea… Se înfurie mai repede… Dacă se îngroaşă gluma, vă fac semn să mă ajutaţi… E bine?

         – … Mergi, agent Brumă! rosti Furtună grav, privindu-l foarte atent. Lasă bastonul aici! Dacă e ceva pe nasoale…, nu trebuie să-l ai la îndemână… Tu ai figurile tale, n-ai nevoie de el… Fii foarte atent, colega! Pregătit de orice şi rapid, să nu lăsăm copilul acesta singur în mulţime, îl preveni el pe Mititelu de îndată ce portiera a fost închisă.

         Când a coborât agentul Brumă, cineva din acea mulţime a strigat tare, dar voit piţigăiat: Poliţiaaaa! Un oarecare ar fi gândit că era un strigăt de avertizare, de intimidare, ceva în acest fel, dar se înşela. Era doar un fel de a provoca ilaritate, o manifestare de ridiculizare a omului în uniformă coborât din maşina ce purta însemnele Poliţiei Române, precum gândea în acel moment şi cel coborât din maşină.  Grupul a răspuns imediat cu hohote de râs şi vorbe de duh. Calm, ca şi când nu ar fi auzit nimic, agentul Brumă se apropie la patru-cinci paşi de grup, privind fix la acei tineri, fără să clipească. Zâmbi şi le vorbi:

         – Bună seara, tinereţe! Ce petrecere aveţi aici, de nu mai aveţi loc pe trotuar?

         – … Cam nimic… Stăm şi noi la o şuetă, răspunse o voce de fată ascunsă în mulţime.

         – Ce s-a întâmplat, ţiflerule? Nu ai loc să treci de noi? Interveni o altă voce, dar mult batjocoritoare de data aceasta.

         – Eu aş avea loc, că sunt subţirel, dar autovehiculele nu pot trece decât peste voi. Aţi blocat o bandă de circulaţie şi nu este corect ce faceţi aici. Vă atrag atenţia că vă expuneţi…

         – Şi ai venit tu să ne salvezi, piticule? Se auzi vocea unui tânăr solid, îmbrăcat ceva gen costum din piele, de culoare neagră, care îşi făcuse loc să treacă în faţa grupului. Oho-hooo! Ia uite le el, frate! A venit ăsta de la „locală” să ne protejeze pe noi… Hei! Ce părere vă faceţi voi? îşi întrebă prietenii întorcându-şi capul chel spre grup.

         Răspunsul a fost pe măsura atitudinii acelui tânăr: râs şi început de huiduieli. Acesta, încurajat de manifestarea de solidaritate a grupului, se întoarse cu privirea către agent, râzând sfidător.

         – Auzi, măi, „locală” mergi tu la spaţiile de parcare şi la boscheţi, că acolo e treaba ta!

         – Tinere, îţi atrag atenţia că eşti pe cale să…

         – Pe cale să ce să fac, mă, Locală? Să-ţi dau epoleţii jos? Uite că ţi-i dau! ameninţă el şi făcu doi paşi privind provocator la omul în uniformă.

         – Stai pe loc! îl ţintui agentul Brumă pentru moment. Un pas dacă mai faci, iei contact cu asfaltul şi plăteşti amendă…

         – Amendă pe gura mă-tii! ţipă tânărul în negru şi sări spre Brumă cu braţul drept întins către umărul stâng al acestuia.

         Agentul fandă rapid spre stânga, pară la fel de rapid, prinse cu amândouă mâinile încheietura braţului sortit să-i rupă epoletul şi, folosind forţa cu care fusese repezit, precum şi greutatea individului, se răsuci, intră sub braţul acestuia îndoindu-şi genunchii şi aruncă trupul mătăhălos cu spatele pe caldarâm. Cu alte două mişcări fulgerătoare îl întoarse cu faţa să muşte din asfalt, îi aduse ambele braţe la spate şi prinse cătuşele de încheieturi. Se răsuci ca o pisică, gata de luptă, cu faţa la grup. În cele câteva secunde, amuţiseră cu toţii făcând paşi mărunţi în spate. Când i-a ţintuit agentul Brumă cu privirea, gata de luptă, ca la un semnal, cel puţin jumătate dintre ei au luat-o la fugă, ceilalţi rămânând cu ochii blocaţi pe omul în uniformă.

         – Dacă nu mai sunt probleme, plecaţi liniştiţi şi folosiţi civilizat orice cale de deplasare, îi sfătui Brumă cu voce tare. Cine este prieten bun cu acest… cap de gaşcă, să vină la secţia de Poliţie pentru a da declaraţie şi, poate, pentru a-l ajuta să ajungă acasă. E clar?

         Au făcut semn din cap că au înţeles doar trei fete şi un băiat. Toţi ceilalţi erau muţi, înlemniţi, ca picaţi din cer. Nu le venea încă să creadă ceea ce văzuseră.

         – Hai! Plecaţi la Poliţie şi nu vă mai hliziţi! se auzi vocea puternică a agentului-şef Furtună, care-şi balansa ameninţător bastonul de cauciuc agăţat de încheietura braţului. Să jucaţi curat. Altfel, vă săltăm de acasă şi va fi vai de voi… Tu, băiatule, dă-mi, te rog, cartea de identitate! Şi fetiţele, dacă le aveţi în gentuţă… Bine lucrat, agent Brumă. Bravo, băiatule! îi şopti aproape de ureche. Lasă-l pe fătălăul ăsta la mine, poate-i mai dau vreo două…! A, nu! Stai, că vine colegul… Du-l în maşină, colega, te rog! Venim îndată şi noi… Gata? Aşa, copii. Ce cuminţi sunteţi voi atunci când nu aveţi încotro! lăudă el băiatul şi fetele ce-i aduseseră cărţile de identitate.

         Privind cum se depărtează grupul de trei şi cum agentul principal Mititelu protejează la intrarea în maşină capul băiatului încătuşat, apucă strâns braţul lui Brumă şi îi şopti:

         – Te-aş pupa, dar ne vede lumea. Încă o dată, bravo şi felicitări! Ai lipsit ieri… Ştiu, ai fost la Bucureşti. Nu am avut timp să vorbim… Ce aţi făcut, băi, băiatule. Aţi câştigat ceva drepturi?

         – Nu cred. Nu s-a anunţat oficial, dar am auzit azi la radio… Au spus că nu s-a aprobat nimic din ce am cerut noi, adică sindicatul…

         – Cum, aşa, băi! Bucureştiul nu vă ştie situaţia? Ministrul vostru ce a zis acolo?

         – Ministrul? Ha, ha, ha.! Nu ne-a onorat cu prezenţa la dialog, domnia sa… A venit la discuţii o doamnă, un fel de secretar de stat, dar cred că era mai mic… Habar nu avea de Legea de înfiinţare şi funcţionare…

         – Ne-am dat dracu! Chiar aşa, băi? … Oameni politici, taică… Asta e! Şi, ce faceţi acum? Nici salariu, nici normă de hrană… Mama lor de bandiţi!

         – Păi, ce să facem? Au zis ai noştri că organizează grevă. Şi cei de la Sălaj au anunţat aseară şi… alte judeţe… Dacă la aceste greve nu se rezolvă nimic, organizăm grevă generală şi… trebuie să ia în seamă Guvernul problema asta…

         – Da, da, da! Aşa este, dar… au cam mult pe cap acum… Şi în ţară şi în afară, şi în libertate şi în puşcărie… Ptiu, drace! În ce hal a ajuns ţărişoara asta a noastră! …Ai tăi sunt bine?

         – Ai mei…, care? Sindicalişti, colegi…

         – Nu, băiatule! Ai tăi de acasă…, mamă, tată, frate, soră…

         – Eu… Eu am doar mamă… Nu am avut fraţi şi surori. Tata este dus…. De multă vreme… Aveam doar un an…

         – … Ce spui, băiatule?! … O, Doamne! Iartă-l, Doamne! Dacă vrei, numai dacă simţi nevoia, poate că îmi povesteşti… Cum crezi tu.

         – Da, domnule agent-şef principal. Vă mulţumesc mult!

         Furtună era uluit. Nu-i venea să creadă. A întins braţele lateral şi a privit cerul ascuns de nori şi ger, gemând în sinea sa, apoi l-a îmbrăţişat pe Brumă şi l-a condus la maşină…

MARIAN MALCIU

by

Referinţă Bibliografică

MARIAN MALCIU: D’ALE POLIŢIEI (8)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 22 martie 2015