Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » MARIAN MALCIU: D’ALE POLIŢIEI (6)

MARIAN MALCIU: D’ALE POLIŢIEI (6)

          Asfinţise soarele de ceva timp şi termometrele începuseră să înregistreze câte un grad mai puţin, de parcă cineva le regla automat, aşa de exact scădea mercurul în tuburile lor de sticlă, la fiecare jumătate de oră în parte. Numărul trecătorilor se micşora vizibil şi aveau, poate, un motiv foarte serios de grabă spre casele lor: vânticelul rece, tot mai rece, care creştea simţitor în intensitate.

          Agentul de poliţie Brumă îşi calcula fiecare activitate în modul cel mai atent, enervant de riguros pentru un oarecare observator. Era omul care examina cadranul ceasului de cel puţi 40 de ori pe zi. Tocmai asta făcea şi când se opri autobuzul în staţia de care se apropia. Venea pe jos de la o sală de sport, unde asistase la un meci de volei, una din puţinele lui distracţii din timpul liber. După un calcul rapid, exclamă în sinea sa: „Ha, ha! Te-am prins! Azi ai întârziat un minut şi 25 de secunde… Este a treia oară în această săptămână. Dar, stai bine! Săptămâna trecută, şoferul din tura mea de dimineaţă a întârziat tot de trei ori, dar cu câte două-trei minute de fiecare dată. Să-i arăt şoferului ceasul, să înţeleagă? Hai!” se îndemnă el şi grăbi pasul.

          Era prea târziu. Coborâse doar o persoană şi autobuzul a fost pus în mişcare imediat. Nici dacă ar fi alergat, nu ar mai fi ajuns la fereastra pe care putea fi văzut de conducătorul auto. De altfel, chiar dacă era posibil, renunţa în mod sigur. Privirea îi rămăsese pe silueta acelei persoane pe care o văzuse coborând. Era o fată, iar atenţia agentului Brumă se concentră numai asupra ei. şi, în mod automat, subordonat impulsului din acel moment, îşi potrivi paşii cu ai fetei, dar un pic mai mari astfel încât, după circa 20-30 de paşi, potrivit calculelor făcute rapid, să o ajungă şi să o depăşească pentru a-i vedea faţa. Zâmbea liniştit. Ştia că-i va reuşi planul. Nu ar fi fost pentru prima oară…

          Imediat, după ce coborâse din autobuz, fata îşi ridicase gluga hanoracului, semn că primise pe faţă primele săruturi al vânticelului ce-o întâmpinase, încă de pe prima treaptă, la deschiderea uşilor. Şi-a potrivit mai bine rucsacul de pe spate, fără să privească înapoi, după care a pornit, în aceeaşi direcţie de mers, liniştită, cu paşi egali. Dezavantaj, Brumă! Nu-i  mai putea admira părul bogat din care o şuviţă rebelă acoperise faţa fetei tocmai când iluminatul stradal i-ar fi permis lui s-o vadă. Era un motiv în plus să-şi realizeze planul. Nu mai clipea deloc. Ochii săi ţintuiau admirativ picioarele lungi şi drepte, frumos proporţionate sub pantalonul negru mulat pe ele, dar şi trupul mlădios ce se legăna ritmic cu mare eleganţă.

          Mai erau circa 25 de metri de străbătut până la intrarea în sediul Poliţiei Municipale. Examină fugar cadranul ceasului. „Mai am 20 minute până la instructaj… În cinci minute am timp s-o depăşesc, să o salut, dacă îmi va plăcea de ea, să facem cunoştinţă şi să fixăm o întâlnire, dacă va accepta, să mă întorc repede pentru a-mi îmbrăca uniforma şi să strig „prezent”, din uşă… Merită! Mai rar am văzut un mers atât de frumos. Parcă e balerină fata asta, frate!”

          Nu apucă să se bucure prea mult de acel tablou mişcător ce-i captase atenţia. Ajunsă în dreptul sediului Poliţiei, fata intră pe aleea din faţa uşii principale a clădirii şi dispăru după uşa masivă pe care o închise fără să privească înapoi. Mai erau doar câţiva paşi şi ar fi ajuns-o. Dezamăgit de întâmplare, agentul Brumă se opri în faţa sediului şi îşi consultă, a câta oară? ceasul. Se întreba ce treabă avea fata aceea la Poliţie. De audienţe nu putea fi vorba, iar că ar fi lucrat acolo şi se prezenta în tura de serviciu, nici atât. Ar fi cunoscut-o. Făcuse el inventarul tuturor angajatelor de orice fel…

          Intră hotărât în clădire şi trecu pe la camera ofiţerului de serviciu, cu gând să culeagă date. Renunţă de îndată la acest plan. Acolo se mai aflau vreo patru-cinci lucrători, care-şi ridicau armamentul din dotare. Ieşi în grabă, înainte de a fi văzut şi interpelat de careva. „Ptiu, drace! Mai am doar 12 minute până la instructaj… Să mai aştept? Aiurea! Nu se ştie dacă… Stop! Iat-o!” se lumină Brumă şi îşi netezi grăbit hainele cu gesturi reflexe.

          – Sărut mâna, frumoasa frumoaselor! o întâmpină el pe fată în capătul aleii, înclinându-şi capul cu o eleganţă, parcă, înnăscută. O privea neîntrerupt şi îi zâmbea plăcut, cum numai el o putea face.

          – Bună seara! răspunde fata privindu-l fugar, fără să-şi întrerupă mersul, trecând pe lângă el.

          Brumă făcu imediat stânga împrejur şi merse câţiva paşi, în acelaşi ritm, alături de fată, privind-o admirativ. Era cu adevărat frumoasă şi, poate, tocmai din acest motiv el nu-şi găsea cuvintele cele mai potrivite. Până să înceapă el un dialog, fata se opri brusc şi se întoarse cu faţa către el.

          – Nu ne cunoaştem, domnule! Nici nu intenţionez să vă cunosc. Păreţi un om serios, aşa că, vă rog mult, să nu mă deranjaţi! îi vorbi ea cu toată hotărârea în voce, privindu-l în ochi, după care se întoarse pe loc şi plecă.

          – Vă rog să mă iertaţi, domnişoară! Doream doar să vă…, încercă băiatul să-i explice atitudinea, dar, observând că fata nu are de gând să-l asculte se opri descurajat şi dezamăgit.

          Rămase pe loc, privind-o uluit de hotărârea ei şi de frumuseţea ce-o descoperise pe întregu-i chip. Îi admiră mersul şi unduirea plăcută, firească şi elegantă a trupului, ce ieşea mai mult în evidenţă acum, când pe spate se afla doar gluga hanoracului, iar vântul se zbenguia prin buclele din păru-i lung şi bogat, până ce fata se depărtă destul de mult. Se răsuci pe loc, examină indicaţia minutarului şi plecă grăbit, aproape alergând, să-şi schimbe ţinuta…

          După instructajul la care agentul Brumă nu auzise aproape nimic, preocupat să nu uite acel chip ce-l marcase devastator, dar şi să descopere greşeala făcută în modul de abordare a fetei, întregul grup s-a deplasat în spatele clădirii, la locul de parcare al autovehiculelor din dotare. S-au aprins câteva ţigări şi s-au auzit mai multe glume. Erau veseli cu toţii. Numai agentul Brumă era gânditor şi surd, absent la acele manifestări. S-a trezit la viaţă doar când s-a apropiat domnul agent-şef principal Furtună Samson şi nu pentru că acesta l-ar fi umplut de respect prin prezenţă sau vorbă, ci pentru că avea în mână acel rucsac pe care-l văzuse pe spatele fetei la care se gândea…

          A făcut ochii mari şi a înghiţit în sec de câteva ori. Privea cât de atent aşează domnul agent-şef rucsacul în portbagaj şi nu-i venea să creadă. I se uscase cerul gurii. Îşi punea întrebări în gând şi nu le afla răspunsuri. Şi tot aşa, părând a fi buimăcit de nu se ştie ce, ajunse subiectul ironiilor în maşina de serviciu. Nu era atent şi dădea răspunsuri aiurea, care stârneau râsul colegilor de echipaj. L-au lăsat în pace, după un timp destul de lung, convinşi fiind că a avut o noapte albă şi că cineva nu a fost mulţumit de randamentul lui. L-a lăsat nepăsător şi această remarcă deşi, în alte condiţii, s-ar fi făcut foc şi pară. Doar şeful patrulei îl privea cu oarecare îngrijorare amestecată cu interes şi curiozitate, dar agentul Brumă nu i-a observat privirile-i furişe.

          Aproape de miezul nopţii, când străbăteau periferia oraşului,  agentul-şef principal Furtună i-a şoptit agentului principal Mititelu:

          – Să tragi pe dreapta, colega, în parcarea aceea de la marginea pădurii…

          – Facă-se voia ta, colega, răspunse acesta zâmbind complice.

          – Băi! Eu sunt şeful aici. Eşti în executarea serviciului, aşa că…

          – Am înţeles, domnule agent şef! Scuzaţi, vă rog!

          – Domnule agent şef principal, băi, şofer! se răţoi Furtună destul de tare la Mititelu, încât acesta tăcu imediat cât era de mare şi repetă milităros:

          – Am înţeles, să trăiţi!

          – Ei! Aşa parcă e mai bine… Să cobori şi să iei din portbagaj rucsacul meu… Mişcare rapidă, să nu se facă frig în maşină.

Am înţeles, să trăiţi, dom’le agent-şef principal!

          – Băi, murătură! Până aici! Nu te prosti, colega! Faci mişto de mine?

          – Nu! Făceam doar… garagaţă, colega…

          – Vorba! Ce-i cu râsul acela înfundat la voi, băi, paparudelor! îl întrerupse domnul Furtună pe Mititelu, întorcându-se greoi spre bancheta din spate. Scuze, domnule plutonier Vijelie! Mânjii ăştia doi m-au supărat, nu dumneata…

          Ajunşi la locul cu pricina, spre surprinderea celor trei din spate, după ce maşina a fost oprită, Furtună dădu ordin să nu coboare decât şoferul. Până să se întoarcă acesta, le vorbi celorlalţi:

          – Băi, băieţi, după cum aţi observat, este o noapte liniştită, aşa că, m-am gândit eu…, să bem şi noi o cafea, liniştiţi, să ne tihnească…

          – În pustiul acesta, dom’le agent-şef principal? De unde naibii? exclamă plutonierul Vijelie de la Jandarmerie.

          – Păi…, uite că va fi chiar aici. De aia păstrăm căldura în maşină, să ne fie bine… Scoate, colega, în ordine, cea am eu acolo! se adresă domnului Mititelu, care tocmai intrase cu rucsacul în maşină.

          – Gata, colega! … Că vă văd nelămuriţi, gândesc şi eu că… de aia am capul cu mine… Şefu’ face azi 30 de ani de căsătorie şi, cu ocazia asta…

          – La mulţi ani! Să ne trăiţi, şefu’! Se auziră, aproape la unison, vocile celorlalţi trei, cea mai puternică fiind a studentului Bolnavu:        – Chiar că aveam nevoie de o cafea… Adormeam curând…

          – Până la cafea, trecu Mititelu peste mulţumirile rostite de Furtună, care era mai emoţionat ca oricând de când îl cunoşteau ceilalţi, haideţi să mâncăm câte o fripturică şi să bem un păhărel de vin. E de buturugă, fraţilor! se demască Mititelu că era la curent cu evenimentul şi surpriza oferită de colegul său de şcoală şi de muncă.

          – De ce nu v-aţi luat liber, domnule…, încercă Vijelie să afle.

          – Cine să-mi dea, domnule plutonier? Şefii petrec bine aşa zile chiar şi în timpul serviciului. Merg la restaurante… Eu sunt pălmaş, colega…! La voi, nu tot aşa se face?

          – Ha, ha, ha! Ba bine că nu! Mă gândeam că domnul comisar şef Vulpoi este mult mai înţelegător şi…

          – Daaa! Este foarte înţelegător, dar numai când are dânsul nevoie, nu când are pălmaşul…, dar, hai să ne vedem d’ale noastre!

          S-a mâncat cu poftă şi s-au ciocnit paharele cu urale şi urări. Numai bietul Mititelu Ionică a băut doar un pahar, scuzându-se că este de serviciu la volan, spre veselia celorlalţi. Doar agentul Brumă era mai reţinut. Îl privea contrariat şi, în aceeaşi măsură, admirativ pe Furtună. Din nou, îşi punea în gând întrebări cărora nu le găsea răspunsul. Cu toată jena ce-l cuprinsese, curiozitatea îl învinse:

          – Domnule agent şef principal, îmi permiteţi să întreb dacă…

          – Oho! Taman acuşica te-ai gândit tu la formule regulamentare, băi, băiatule? Ei! Hai, spune! Ce te roade pe tine?

          – Cu…, cu rucsacul dumneavoastră…, doream să ştiu… cine l-a adus la serviciu, dacă îmi…

          – Ia te uită? Dar ce treabă ai tu cu chestia asta, băiete? Mai bine mai ia un păhărel şi mănâncă! Aproape că n-ai mâncat nimic… Hai, că nu putem sta aici prea mult timp…

          Brumă înghiţi în sec, ruşinat. Luă şi el câte puţin din toate, dar îl rodea rău aceeaşi interesată curiozitate:

          – Era, cumva, soţia dumneavoastră, domnu’ şef?

          – Hm! Cum să fie soţia mea? Aşa de tânără, mânzule? Bag seamă că ai văzut-o, dacă ştii că era o femeie… Era fiică-mea, băi, băiatule!

          – … Am…, am înţeles, să trăiţi! Şi să mă iertaţi de întrebare! Da, am văzut-o pe… domnişoara. Foarte puţin, când a intrat…

          – Bine, bine! Hai, băieţi! Să terminăm, că trebuie să intrăm pe program degrabă… Nu vreau să avem probleme, le zise Furtună.

          Înţelegători, cu toţii, au terminat de mâncat şi băut, au sorbit din cafeaua caldă de la termos şi au tras câte o ţigară, dar în afara maşinii, jos, mai puţin agentul şef principal Furtună, care a făcut ordine în maşină, a aerisit şi a dat telefon soţiei. Nu l-a deranjat nimeni. Nu au urcat până nu s-au convins că s-a terminat convorbirea telefonică…

Facebooktwitterby feather
Etichete: