O istorie literară (și personală) a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău (I)
Nu mai rețin data exactă când am devenit membru al Cenaclului literar ”Viața Buzăului”. Cred că undeva în anii 1978-1980. Cert este faptul că aici am debutat cu lectură publică, apoi cu poezii în ziarul omonim. Prima lectură în fața unui public avizat și cumplit de malițios. Am scăpat teafăr, ba chiar, datorită lui Călin Ghețu și Dan Dinu, am realizat faptul că pot continua această pasiune a nebunilor sănătoși. Șeful cenaclului, Puiu Cristea, ziarist la ”Viața Buzăului”, născut la Mâneciu de Prahova, a fost adus la Buzău de magnificul și nebunul poet al ”Cânticilor țigănești”, Miron Radu Paraschivescu. Aici l-am cunoscut pe Bebe Țânțăreanu, singurul dintre noi care, fără să renunțe la poezie, a muncit și a trăit precum un boier până în ziua de azi. Sunt (prea) multe de spus. Voi reveni. În fine, trec la ”subiect”. Printre cenacliștii de la ”Viața Buzăului” venea săptămânal un tip ceva mai ciudat, mai agitat, mai grăbit, care avea o viteză retorică supersonică. Avea logică în tot ceea ce spunea. E vorba despre profesorul de română Constantin Petcu, venit la ”Viața Buzăului” pentru a ”racola” membri pentru celebrul Cenaclu literar ”Al. Sahia” al Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău, un cenaclu în care își făcuseră instrucția literară mari scriitori naționali: Ion Gheorghe, Passionaria Stoicescu, Florentin Popescu, Nicolae Cabel și mulți alții. Îi vom găsi, din loc în loc, în cele ce vor urma firul de păianjen epic al unei memorii încărcate precum un calculator depășit de tehnica și performanțele zilei de mâine. Constantin Petcu a reușit să mă smulgă din gruparea de la ”Viața Buzăului”. Eram conștient că pot să fac ”carieră” literară performantă în jurul grupării ziarului. Constantin Petcu mi-a explicat că, la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, există o mișcare omogenă alcătuită din muncitori, profesori, ingineri, avocați etc. Eram muncitor într-o fabrică buzoiană și m-a atras această compoziție spirituală. La prima întrunire am fost prezentat cenacliștilor. Aveam senzația că sunt un fotbalist transferat la o echipă mai mică. Unii dintre cenacliști au răzbătut în timp, au scris cărți sau au sprijinit cultura până în ziua de azi: Mihai. M. Macovei, Ștefan Dima, Ion Nica, Girel Barbu, Sorin Lalu, Sorin Masievici, Aurel Ganea, Spiridon Râmniceanu, Trandafir Sîmpetru, Constantin Bucur și mulți foarte mulții alții. Scriu în direct din memorie cu speranța că nu voi uita niciun lucru frumos din trecerea mea îndelungată prin această instituție autonomă, nebugetată și independentă de voința ”culturală” a sistemelor culturale rigide. Aici am descoperit ce înseamnă democrația autentică. În acei ani îngropați în mausoleul memoriei mele, am intrat în ”caravana literară”, cum se proceda pe vremuri când venea vorba despre cinematografele de la sat. Am ieșit în lume ca o curiozitate care scrie, vorbește și există. Amintirile mele, deloc aproximative, cu greșeli de precizie cronosistă, îmi spun că, în acei ani, la Casa de Cultură a Sindicatelor director era Alexandru Dumitrescu, absolvent a trei facultăți: teologie, filozofie și drept. Ca supervizor al cenaclului, în sensul corect al cuvântului constructiv, l-am avut lângă noi pe Ovidiu Cameliu Petrescu, absolvent de filozofie și drept. Oameni grei, instituție serioasă, cum e și acum, după 44 de ani de la darea în folosință. Nu vreau să scriu o carte lacrimogenă și nici una în care să fac din țânțar armăsar. Voi apela la toate resursele publicistice posibile pentru a reda realitatea și activitatea incontestabilă a acestei instituții de cultură. Mi-am propus să scriu o carte precum o cronică de Grigore Ureche, nu după ureche. Sunt așa de multe de spus încât, dincolo de intențiile mele, vor rămâne multe de spus. Cert este faptul că, din cei 47 și ceva de ani munciți în patria mea, două decenii le-am inspirat și respirat în Casa de Cultură a Sindicatelor, drept pentru care am dreptul la (încă) o carte.
Marin Ifrim, 21.06.2018



![]() |
Referinţă Bibliografică |