MIRELA-IOANA DORCESCU
RAPORTAREA METAFOREI LA COMPARAȚIE/ SIMILE
Olivier Reboul (1991: 129) definește metafora ca figură de sens, realizând o sinteză eficientă între definiția aristoteliană, ce afirmă necesitatea apariției unui „nume străin” în configurarea metaforei, și cea a lui Quintilian, care consideră că metafora este brevior similitudo:
„Metafora desemnează un lucru prin numele unui alt lucru, având cu el un raport de asemănare. […] … este o comparație prescurtată, care pune în locul lui ca un este: Ea este [frumoasă ca] un trandafir”.
Copula gramaticală a fi este semnul unei echivalențe logice, fapt ce îl îndreptățește pe Paul Ricoeur să insiste asupra rolului acesteia în ontologia metaforei:
„Locul cel mai intim și cel mai ultim al metaforei nu este discursul, ci copula verbală a fi” (1984: 11).
Elementele distinctive de natură morfologică contribuie la diferențierea formală a metaforei de comparație, în vreme ce, la nivelul structurilor profunde, ele rămân foarte apropiate.
În aceste condiții, introducerea în structura unei metafore in praesentia a prepozițiilor ce marchează comparația (în special a prepoziției ca), în imediata proximitate a copulei gramaticale, conduce spre o figură „pe care anticii o numeau eikôn, iar englezii simile (= o comparație dintre doi termeni eterogeni)” (Ibidem). Simile este un termen adoptat de Olivier Reboul, care caută a dovedi că această figură, cea mai apropiată formal de metaforă, este o interesantă sursă de poeticitate. Apare în „aval de metaforă”, descinde din aceasta, sau se infiltrează în ea. Aparent, metafora și comparația sunt imbricate într-o simile, al cărei semn distinctiv îl reprezintă succesiunea copulelor specifice fiecăreia dintre ele: „a fi ca”. Deopotrivă cvasi-metaforă și cvasi-comparație, o simile impune în conștiința cititorului relația de echivalență dintre două entități dispersate în universul referențial. De regulă, punerea semnului egalității între acestea este atribuită unui poet. În opera lui Mihai Eminescu, apar frecvent structuri metaforice care se pretează la preschimbarea într-o simile: v. „… dragostea? Un lanț/Ce se-mparte cu frăție între doi și trei amanți” → posibilă simile: *Dragostea [unei curtezane] este ca un lanț/Ce se-mparte cu frăție între doi și trei amanți” → *Eminescu spune că „dragostea este ca un lanț/Ce se-mparte cu frăție între doi și trei amanți…” etc.
În didactica metaforei se pot utiliza asemenea simile ca auxiliare în analiza metaforei in absentia, pentru identificarea termenului propriu, substituit de cel metaforic. Cum anume? Dacă se include această figură mixtă într-o întrebare formulată după modelul ghicitorilor. Bunăoară, la M. Eminescu, în Melancolie, figurează metafora „regina nopții moartă”. Posibilă simile în întrebare: *Cine este ca o regină a nopții moartă? → Posibilă simile în răspuns: *[Luna] este ca o regină a nopții moartă. Sau, la același autor, în Luceafărul, apare metafora „chip de lut”. Aceeași procedură ajută la aflarea termenului propriu. Posibilă simile în întrebare: *Cine este ca un chip de lut? → Posibilă simile în răspuns: *[Cătălina (ființa umană)] este ca un chip de lut.
Cel puțin la fel de util este exercițiul euristic în situația metaforelor in praesentia cu structura sintactică SN-SG („metafore coalescente difuze”, în terminologia lui E. Dorcescu, 1975), pentru a se diferenția termenul propriu de cel figurat. De pildă, în versurile: „Privea cum ranele amurgului se vindecau pe boltă” (L. Blaga, Noapte). Posibilă simile în întrebare: *Ce este ca ranele/rănile? → Posibilă simile în răspuns: *Amurgul este ca ranele/rănile → amurgul este termenul propriu, iar ranele este termenul figurat; „Căci dincolo de-a lacrimei perdea/O-mbrățișai. Și ea te-mbrățișa” (E. Dorcescu, Triada). Posibilă simile în întrebare: *Ce este ca o perdea? → Posibilă simile în răspuns: *Lacrima este ca o perdea → Lacrima este termenul propriu, iar perdea este termenul comparat etc.
În general, recurgerea la comparație pentru clarificarea traseului logic ce se încheie printr-o imagine metaforică demonstrează nu neapărat anterioritatea comparației, ci, mai degrabă, caracterul redundant al acestei figuri față de metaforă. În linii mari, comparația explică metafora, lămurindu-i semnificația, fără a o modifica în vreun fel. Nu se aduce un plus de semnificație sau de emoție în urma suplimentării structurii metaforice cu copula comparativă sau a înlocuirii verbului copulativ cu aceasta.
Indiferent de reprezentările particulare, este cert că, în plan logico-semantic, metafora coincide cu comparația (George Kleiber, 1984:135; Henri Suhamy, 1981: 31), că nu există diferențe semnificative între mecanismul generativ al metaforei și cel al comparației. Dar nici între sensurile vehiculate. Și îndrăznim să afirmăm că nici la nivelul realizării artistice. Dacă se respectă condiția generării unei emoții estetice profunde, nu se pune problema superiorității/inferiorității uneia față de cealaltă.
Din perspectivă estetică, nu este cu nimic mai prejos comparația decât metafora. A se vedea comparații care taie respirația cititorului, precum:
„Voi, ochi! Profunzi şi tandri ca veninul” (E. Dorcescu, Thanatica oglindă 4).
Surpriza adusă de comparant în discurs constă în oferirea unor argumente false (profunzi și tandri), care nu justifică apropierea elementului comparat ochi de comparantul veninul. Ascunderea motivului comparației, adjectivul de natură cromatică [verzi], face ca termenul figurat veninul să șocheze receptorul. Impactul afectiv al figurii este cel puțin de intensitatea celui pe care l-ar produce metafora corespondentă: *veninul ochilor, de pildă.
De asemenea, impactează în cel mai înalt grad lectorul comparațiile implicite din versurile următoare:
„Nu-i vedeam decât mâinile,/când se desfăceau ca nişte aripi,/gata să zboare,
şi-i cuprindea pe toţi,/ca o ninsoare,/ca şi cum ar fi vrut să-i îmbrăţişeze” (N. Turtureanu, Nu știu nimic despre Ea).

Absența motivelor analogiei incită cititorul să și le imagineze într-un cadru al irealității, al transcendenței, foarte plastic, evocator, exultant.
Expertiza clasicilor confirmă valoarea estetică a comparației:
„Comparația poate contribui considerabil la frumusețea discursului, fiind una dintre podoabele lui cele mai seducătoare. Dar, presupunând că ea este conformă cu natura subiectului și i se potrivește, iată condițiile pe care trebuie să le îndeplinească:
să fie exactă și adevărată, nu în toate privințele, ci numai în acelea pe care se bazează analogia;
obiectul cu care comparăm să fie mai cunoscut decât cel pe care vrem să-l facem mai bine sesizabil;
ea să dezvăluie imaginației ceva nou, interesant, uimitor, în consecință, nimic josnic, vulgar sau banal;
ceea ce este mai ales de dorit este ca raporturile să fie neașteptate și frapante, în același imp sensibile și ușor de perceput” (Pierre Fontanier, 1977: 344).
Raportarea metaforei la comparație demonstrează că unele structuri metaforice sunt mai apropiate și altele mai îndepărtate de structura sintactică a acesteia:
„Treptele de la comparație la metafora implicație ni se par a fi următoarele: Comparație – Metaforă coalescentă (predicativă – predicativă suplimentară – apozitivă) – Metaforă implicație” (E. Dorcescu, 1975: 29).
Vom ilustra și vom nuanța această aserțiune, imaginând o scală a îndepărtării formale a metaforelor de structura comparației. Începem cu clasa metaforelor in praesentia:
predicative (cele care îndeplinesc, conform gramaticilor tradiționale, funcția sintactică de nume; sau care figurează, în gramaticile universale generativ-transformaționale, în poziția de centru al unui grup verbal):
cele mai apropiate de comparație sunt metaforele în care raportul de inerență/interdependență dintre subiectul (corespunzător termenului comparat) și numele predicativ (corespunzător comparantului) se realizează prin conotație, prin indicația de aparență adusă în enunț de copula lexico-gramaticală a părea (= „a fi ca”). A se vedea echivalarea lor cu o simile, figură în care metafora și comparația sunt imbricate:
„Un cer de stele dedesupt,/Deasupra-i cer de stele –/Părea un fulger nentrerupt/Rătăcitor prin ele” (M. Eminescu, Luceafărul) – v. *([luceafărul] era ca un fulger);
„Domnind semeț și tânăr pe roinicele stoluri,/Căror a mea ființă un semizeu părea,/Simțeam că universul la pasu-mi tresărea” (M. Eminescu, Strigoii) – v. *(a mea ființă era ca un semizeu);
„Luna pare, în oftat,/Un continent cunoscut” (G. Bacovia, Nocturnă) – v. * (luna este ca un continent cunoscut);
„În vițe roșii strugurii par sânii goi/ai toamnei, care se dezbracă rând pe rând/de foi” (L. Blaga, Anacreon) – v. * (strugurii sunt ca sânii goi ai toamnei) etc.
2. Pliate pe structura logică a comparației sunt metaforele in praesentia în care diferența față de comparație este asigurată de copula gramaticală a fi, opusă prepoziției ca. A se vedea echivalările cu comparații implicite, în urma înlocuirii verbului copulativ cu prepoziția ca:
„… din umbră mă ispitesc singur să cred/că lumea e o cântare” (L. Blaga, Biografie) – v. *(lumea ca o cântare);
„Pentru tine lumea e o pecete/pusă pe o taină mai mare” (L. Blaga, Biblică) – v. * (lumea pecete/ lumea ca o pecete);
„Sunt cel din urmă strop de vin/Din rustica ulcică de pământ” (I. Minulescu, Nu sunt ce par a fi) – v. *(poetul ca un strop de vin)
„Sufletul meu e o sală a armelor” (E. Dorcescu, Agonia caniculei XXXI) – v. *( sufletul ca o sală a armelor) etc.
3.Și mai îndepărtate de structura comparației sunt metaforele in praesentia în care relația termen propriu-termen figurat se realizează prin copule lexico-gramaticale diferite de a părea, cum ar fi: a deveni, a ajunge, a ieși, a se face, a se preschimba, a rămâne etc., al căror sens afectează transformarea într-o comparație, proiecțiile comparative fiind relative:
„El a devenit apă,/râu și mare,/apăsat ca strugurele/sub propria sa apăsare” (N. Stănescu, Izgonirea din rai) – v. aprox. *(El… ca o apă, un râu, o mare).

„Îşi cată-n noi duh geamăn… şi, de-l îmbii cu humă,/Rămâi o biată urnă cu zgurile durerii…” (V. Voiculescu, CLXXIII) – v. aprox. *(Tu…ca o urnă);

„cuvintele în loc să crească, descresc/se retrag în adânc/se despart şi se schimbă/într-un alt alfabet/într-o stranie limbă” (N. Turtureanu, Portretul altei necunoscute) – v. aprox. (Cuvintele… ca un alfabet).

Distanța cea mai mare față de comparație se înregistrează, în această clasă a metaforelor predicative, atunci când termenul figurat se exprimă printr-o propoziție asociată verbului copulativ. Echivalările sunt aproximative, propoziția PR sugerează sensul termenului metaforic, dar nu permit identificarea lui. Acesta poate fi orice lexem dintr-o serie sinonimică:
„Ți-e sufletul – cum se frământ-un vânt” (Al. Philippide, Berceuse) v. aprox. *(Sufletul ca un zbucium/tumult/freamăt; ca o furtună/tortură etc.).
Din punct de vedere sintactic, metafora în poziție de nume predicativ are expresie propozițională, formând împreună cu verbul a fi un predicat nominal complex.
metafore in praesentia nonpredicative
În această categorie, sunt mai apropiate de structura comparației așa-numitele construcții gerunziale și participiale, în care verbul copulativ asociat metaforei este la moduri nepersonale. Echivalările cu o comparație comportă aproximare, din cauza sensului copulei lexico-gramaticale:
„Simțirea, ca și bunătatea, deopotrivă pot să piară/Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară,/Dar dintre flori si dintre stele nimica nu va fi clintit,/Veniți: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit” (Al. Macedonski, Noapte de mai) – v. aprox. *(Simțirea… ca o fiară);
„Şi m-am coborât pe scară…/Dar pe cea din urmă treaptă/Cheia ce mi-ai dat aseară/Am găsit-o prefăcută/Într-o cupă albă, plină/Cu vin verde de cucută” (I. Minulescu, Romanța cheii) – v. aprox. * (Cheia… ca o cupă) etc.
Ecartul față de structura comparației este mai mare când metafora se exprimă în structurile SN-SG sau SN-SAc, corespunzătoare coalescențelor difuze. Echivalențele sunt tot aproximative, comparația nefiind în stare să capteze sensul metaforei în integralitatea lui, fiindcă adeseori, în asemenea construcții, nu mai avem de-a face cu similitudine, ci cu limita dintre similitudine și contiguitate:
„Murit-a emirul sub jarul pustiei” (Al. Macedonski, Noapte de decemvrie) – v. aprox. *(Pustia… ca un jar, dar și jarul aparține pustiei…)
„Izvoarele-amintirii în suflet s-au deschis” (Al. Philippide, Miraj) – v. aprox. *(Izvoarele ca o amintire, dar și izvoarele aparțin amintirii) etc.
Metaforele din structuri predicative suplimentare se distanțează și mai mult de structura comparației, radical chiar, atunci când se exprimă prin verbe la gerunziu. Distanța este motivată, mai ales, de schimbarea tipului de relație sintactică. Dacă în metaforele predicative, termenul figurat era în relație de interdependență cu termenul propriu, acum același termen este dublu subordonat: față de termenul propriu, nominal, dar și față de un element verbal. Echivalările (forțate) se fac cu câte două comparații (una strict gramaticală, cealaltă cu un grad de poeticitate redus):
„Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer” (M. Eminescu, Venere și Madonă) – v. aprox. *(plutind ca o regină/cum plutește o regină + tu… ca o regină)
Echivalarea cu o comparație este blocată, când elementul predicativ suplimentar cu sens metaforic se exprimă printr-un verb la gerunziu:
„Tresărind scânteie lacul/Și se leagănă sub soare” (M. Eminescu, Freamăt de codru) etc.
Metaforele din structuri apozitive se află pe alt teritoriu decât comparațiile. Pe de o parte, termenul figurat, apozat, este de același rang sintactic cu termenul propriu; pe de alta, termenul figurat și cel propriu sunt coreferențiali, aparțin aceleiași specii:
„Cerul stelele-și arată,/Solii dulci ai lungii liniști” (M. Eminescu, Povestea teiului) [Stelele nu sunt ca solii, stelele și solii desemnează același obiect din universul referențial al poetului];
„Dă-mi degetele-ţi inelate –/Poeme-n pietre nestemate –/Vreau să le-nvăţ pe dinafară şi să le cânt…” (I. Minulescu, Romanța fără muzică); [Degetele inelate nu sunt ca poemele, degetele inelate și poemele desemnează același obiect din universul referențial al poetului];
„Şi pieri,/când soarele năvăleşte prin fisurile/nopţii,/când umbrele (lăncieri sumbri)/se-ntorc în abis,/risipindu-ţi, cu tălpile,/fiinţa…” (E. Dorcescu, Între veghe și somn) [Umbrele nu sunt ca lăncierii, umbrele și lăncierii desemnează același obiect din universul referențial al poetului] etc.
În opoziție cu metaforele in praesentia/coalescente, care sunt explicite, metaforele într-un cuvânt, ocurente într-o singură poziție sintactică, sunt considerate implicite. Acestea implică un proces complex și riscant de depistare a comparației echivalente, fiind cele mai îndepărtate formal de comparații. Nu vom propune echivalări, căci orice echivalare ar fi hazardată:
„S-ar pricepe pe el însuși acel demon… s-ar renaște,/Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaște” (M. Eminescu, Scrisoarea V );
„Dar ziua care trece și mă rănește-n treacăt,/Îmi umilește cârja și-mi încovoaie crinii” (T. Arghezi, Nehotărâre);
„Ce aprig vânt iscoditor de stânci/Dărâmă-n mine poartă după poartă?” (Al. Philippide, Invocație) etc.
În concluzie, cu cât o metaforă este mai transparentă din punct de vedere semantic, cu atât aceasta se află mai aproape formal de comparație. Și invers, cu cât semnificația metaforică este mai ambiguă, cu atât distanța față de comparație este mai mare. Foarte importantă pentru echivalarea unei metafore cu o comparație este gramatica figurilor, care impune numeroase constrângeri, nu doar de ordin formal, ci și logico-semantice, în procesul de echivalare a celor două figuri.
Totuși, caracterul explicit/implicit al metaforei este determinat, în majoritatea cazurilor, de forma acesteia: la o limită se situează metaforele explicite, coalescente, foarte apropiate de structura sintactică a comparațiilor:
„Prezentarea metaforelor in praesentia îmbracă întotdeauna o formă gramaticală prin care se introduc relații de comparație, de echivalență, de similitudine, de identitate sau relații derivate” (Grupul μ, 1974: 164);
„Metaforele coalescente sunt, putem zice, niște metafore primitive, deoarece termenii «comparați» sunt ambii prezenți în expresie, atâta doar (și aici e saltul) că, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în cazul comparațiilor, ei nu se mai leagă cu adverbe, ci cu verbe copulative […]” (E. Dorcescu: 1975:29).
La cealaltă limită, se situează metaforele într-un cuvânt, ieșite parcă din orbita comparației, greu de descifrat sau chiar indescifrabile.
O foarte concentrată și convingătoare demonstrație a trecerii progresive de la comparație la metaforă ne oferă Grupul μ. Lingviștii belgieni vorbesc despre comparații metaforice și le ilustrează foarte convingător:
Obrajii ei sunt proaspeți ca trandafirii – toți termenii sunt normali din punct de vedere semantic și perfect compatibili, conform codului lexical;
Obrajii ei sunt ca trandafirii – anomalie, atributul comun dispare;
Trandafirii din obrajii ei – metafora in praesentia
Pe chipul ei, doi trandafiri – metafora in absentia” (Grupul μ, 1974: 167):
Iată un exemplu de glisare dinspre comparație spre metaforă în poezie:
„Parcă şi viaţa intră în ceaţa/tăinuitoare, ca o lumină” (N. Turtureanu, Ce mai scrieți?? – răspuns).
Aparent, aici avem de-a face cu o comparație: „… ceaţa/tăinuitoare, ca o lumină”. Identificăm termenii comparați: ceața și o lumină. Ni se oferă motivul similitudinii: tăinuitoare. Apare indicele comparației: prepoziția ca. O a doua lecțiune plasează în centrul imaginii artistice metafora în ceața tăinuitoare, cu funcția sintactică de circumstanțial de loc față de verbul-predicat intră, căruia i se subordonează și circumstanțialul de mod ca o lumină. Cele două circumstanțiale admit permutarea: *Parcă și viața intră, ca o lumină, în ceața tăinuitoare. Ambele interpretări sunt plauzibile. Comparație sau metaforă? Ce a vrut să spună autorul?… Întocmai ce a spus. A comparat și identificat viața cu ceața, cu taina, cu lumina… Orice este posibil în spațiul poeziei.

by

Referinţă Bibliografică

MIRELA-IOANA DORCESCU, RAPORTAREA METAFOREI LA COMPARAȚIE/ SIMILE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 aprilie 2022