Cum fierb apele Dunării

La „Cazane”

Dunărea-și fierbe suflarea ca smoala

cazanul din cercul lui Dante, iară peștii

roiesc în bulboane – parc-ar vrea să confirme

teoria lui Brown. Aci ea, -nvolburată șerpoaică,

își strecoară boiu-n mlădie spirală,

dinspre Dubova-și suie privirea spre sârbi

(„Ce mai nou e pe Tabula zisă Traiană?”)

și gliseză-ntre brațele fraților gemeni,

înghițind tot ce-aleargă în cale-i: insulă, sat,

povârniș, oraș, mănăstire. Aci ea, trepidantă,

nesățioasă femeie, aleargă nebună spre-ntinsurile

mării, spre a se pierde în nemărginire.

De ce oare-atunci când îmi colcăie sângele-n vine

cum fierb apele Dunării iuți la „Cazane”,

când mi-nghiți cu nesaț răsuflarea ca și Dunărea Orșova

veche și Ada-Kaleh, când îmi strângi boiu-n clește

să-l rupi precum Dunărea rupe în două Balcanul-Carpatul,

nu-ndrăznesc să te-ntreb: încotro, dragoste, apă tulbure,

Dunăre-a mea zbucuiumată, spre ce țărmuri alergi ca nebuna,

nesățioaso? Nu te temi că acolo să te-nghită-ar putea,

ca pe apele Dunării, iuți, nemărginirea?

La ceas de vecernie

La ceas de utrénie- ascult cum pulsează-n muțenia scoicii inima mării.

La ceas de vecernie- ascult cum se-nvoalbă-n talazul din pieptu-mi inima ta.

Pe ultimul drum când veni-va să plec în crepuscul vernal în- spre zariștea mării,

vei ști să asculți cum se zbate să spargă cea lespede rece inima mea?

Prea poate că

Să nu-mi spui că-s primul navigator

la țărmul de tihnă al inimii tale  – nu te voi crede,

pentru că-n iadul în clocot al valurilor în agonie

atâtea corăbii râvnesc s-acosteze la mal!

Să nu-mi spui că-s primul astronaut

ce-ți șterge-n săruturi machiajul tău selenar – nu te voi crede,

pentru că-n focul iubirilor aprige, veșnice,

în visele lor zburătoare, te-au fost adorat îndrăgostiții, mulții, ai lumii.

Să nu-mi spui că-s primul fericit alpinist ce-ți topește

sloiul frunții tale în luciu de gheață – nu te voi crede,

pentru că-n crezul lor temerar că mai sus decât norii

nu-i decât cerul s-au avântat, disperați, milioane de nenorociți.

Să nu-mi spui că-s primul bărbat norocos

ce-ți frânge boiul zbătându-se-n zvâcnet de șarpe – nu te voi crede,

pentru că-n zbuciumul pieptului tău răsună

ecoul păcatelor tuturor Evelor lumii.

Ci spune-mi că-s primul cutezător care-n maréea

talazurilor tale în spume, în luciul de-argint al machiajului tău selenar,

pe fruntea de gheață a muntelui tău inabordabil, în necuprinsul azurului

cerului ochilor tăi a văzut nu materia goală, carnală,

ci spiritul plin de candoare – și te voi crede.

Prea poate că singura vină a ta  –  dar fatală! –

este aceea că soarta ți-a fost să te naști femeie.

Ca șoimii, sempitern…

Să-mi ierți, te rog, iubirea mea, iubite,

Mi-e martor Domnul, nu-s de vină eu

Că m-a furat vârtejul nebuniei

Când ți-am zărit, pe-o clipă, chipul tău.

Să nu râzi de iubirea mea, iubite,

C-am să te fac în taină Dumnezeu

Și-am să mă-nchin, nebună, la icoană

Lui Darwin cum se-nchină un ateu.

Să-mi lași, te rog, iubirea mea ostatic

S-o port ascunsă-n suflet numai eu

Și pieptul să mi-l sfâșie sălbatic

Ca șoimii  –  sempitern  –  pe Prometeu.

Capricii

Cum tot îmi juri mereu că mă iubești,

Eu te supun testării, ca-n povești.

Mi-e fruntea lan de grâu visând a coasă?

Să-mi pui coroană de împărăteasă.

Mi-s genele arípe de cocori?

Comete-mi prinde-n zbor și meteori.

În ochii mei horesc vârtej cucoarele?

Bărbate, adu-mi luna și cu soarele.

Mi-e gâtul arcuire de gazele?

Șiraguri scumpe pune-mi de mărgele.

Îmi saltă-n hori de sâni de nacru ielele?

Bărbate, adu-mi cerul și cu stelele.

Mi-s degetele mâini de Cleopatră?

Să-mi pui inel cu nestemată piatră.

Stane de bronz, cariatide-s pulpele?

Buzele tale le-ncălzească, pupe-le.

În noaptea mea de plete luce-o stea?

Îmi adă, dar, iubitul meu, inima ta.

Statuie goii umeri mi-s de nea?

Suflare dă-le, pui de rândunea.

Și du-mă cât mai sus, cât mai departe.

Iubirea ta mă poarte prin nemoarte.

Cântecul tău

Sărută-mă necontenit,

Să nu văd cerul înflorit. Grigore Vieru

Sărută-mă, iubite, până-n zori

Să vezi cum cade roua de pe flori.

Tu mă sărută, o, până-n amiezi

Cum le mângâie soarele să vezi.

Pân’ la chindii sărută-mă, o, dulce,

Să vezi cum vin, feline, să se culce.

Sărută-mă, iubite, pân’ la moarte,

Doar s-a-ndura și-a trece mai departe.

Blestemul tău

Prin cetini-de-negi când răzni-te-vei și

Prin bezne rupestre, prin mine saline,

În brațele alteia când vei dormi,

Te mistuie dorul de mine.

Pe patul de nuntă din iarbă și flori

Din revene, caste poene alpine

Să nu-ți stingă setea nici roua din zori,

Usuce-te dorul de mine.

În ultimul drum când va fi de-i vâsli

Spre țărmuri de-azur și-ametist levantine,

Te blestem, bărbate, să nu poți muri –

Întoarne-te dorul de mine.

De-o fi să pleci

De-o fi să pleci cumva în miez de noapte,

De-o fi să pleci cumva în miez de zi,

Te-oi blestema atunci cu blânde șoapte,

Să-l poți, blestemul, tu doar auzi:

Iubească-te toți sfinții din poveste

Și pământenii toți  –  cât vor dori -,

Și îngerii din înălțimi celeste,

Ci numai tu să nu mai poți iubi.

De-o fi cumva să pleci în zori de ziuă

Ori, poate, -n   fapt de seară altcumva,

Blestemul meu din vis te va trezi-va,

Blestemul meu va fi atunci așa:

Urască-te naiade preacurate,

Urască-te neveste – câte-or fi -,

Urască-te fecioare cu păcate,

Ci numai tu să nu mai poți urî.

Ruga cuadragenarei pentru fecioara balcâză

Dă-i, Doamne, frumsețile mele,

Sfințească-se firea Ta,

Dă-i, Doamne, simțirile mele,

Vie suflarea Ta,

Dă-i, Doamne, frământurile mele,

Facă-se voia Ta,

Dă-i, Doamne, visările mele,

Aplece-se mila Ta,

Dă-i, Doamne, dorințele mele,

Coboare-se grija Ta, Dă-i,

Doamne, speranțele mele

Și nu i le, Doamne, lua.

Dă-mi, Doamne, doar cremenea sânilor ei

și arcul din zboru-i de ciută.

Vino

O pasăre-a cerului mi se zbate în piept.

Rabdă, captivo.

Dragul meu drag, unde ești? Ce visezi?

Vino. Te-aștept.

Mi s-au dogorât buzele

de focul dorului meu pentru tine.

Mi s-au închis cele două gropițe-n obraji

de dorul unui zâmbet.

Mi s-au stins cei doi bujori în văpăi

de setea unui sărut.

Mi-a secat sfârcul izvorului

din fântâna ochilor

de lacrima dorului meu pentru tine.

Mi-au dat sânii în pârg de dorul atingerii privirilor tale.

Dragul meu drag, unde ești?

Ce visezi? Vino!

Vino s-aprinzi c-un sărut doi bujori palpitând,

sângeriul buzelor mele arzânde, să refaci

c-un sărut cele două gropițe din fragii obrajilor,

c-o privire să cureți izvorul preaplinelor lacrimi,

să slobozi din sorii incandescenți ai sânior mei dați

în pârg două raze dogoritoare de lapte neînceput.

O pasăre-a cerului mi se mai zbate în piept –

captiv fără vină.

Dragul meu drag, unde ești?

Mai visezi? Vino. Te mai aștept.

Dar simt că-ntr-o zi

cele două áripi captive-nsetate de zbor

ar putea să-mi răzbată prin subsuori și-atunci amândoi,

captivul și eu, săgeți supersonice sparge-vom cerul

și setea ne-om stinge-o din piept

în adâncul fântânilor reci siderale.

Povestea cu trolii

Crăiță din raze de vise, minune din preajmă,

ții minte misterul poveștii cu trolii,

venită din munții de nord și din fiorduri la grădiniță?

Îți mai amintești? Mult prea severa-ne doamnă educatoare,

întocmai ca Ole Lukøie din basmul cu trolii,

răstălmăcea pedanteric ce-nseamnă genune,

catarg și derivă, tangaj și carenă, nord-ost și zuidvest,

iar eu, în marea de-azur a ochilor tăi prevestind a furtună,

în care plutea, ca o velă purtată de briză, tot cerul-cupolă al Balticei,

scrutam cu privirea, năier de pe țărm,

pe Ingrid, prințesa oceanului, mireasa din bob de smarald.

Ții minte, la balul de-adio din aula magna de la ”Eliade”,

pe când navigam, olandez zburător, pe-arípile-azurului

Balticei din ochii tăi, mi-ai spus, fulguindă Asól,

că-l adori pe Peer Gynt, dar c-ai vrea să te-ntorci înapoi

la basmul cu trolii de la grădinița 101?

Ții minte, suava mea Sólveig? Era luna mai și tu îți luai,

inocentă, licența la facultate, și-un mult prea cărunt și distrat

profesor din comisie era în al șaptelea cer când tu ilustrai

nebanala ta teză cu basmul cu trolii norvegieni. S-o fi perindat

și Domnia sa oare prin grădinița noastră cea zburătoare?

Ieri, prințesă candídă din bob de smarald, de-abia intrat în laborator,

când am introdus discheta cu trolii, computerul, nu știu de ce,

intrigat, mă scrută perspicace și consolant, iară eu, disperat,

zbucumându-mă pe internet (gest desuet?),

nicidecum nu am mai reușit să răzbat la captiva castelului Soria-Moria.

O, preafrumoasa mea castelană, e pentru prima oară

când aș fi vrut ca niște troli în carne și oase sau, poate,

un virus inept și banal, ostentatoriu, să-mi fi barat

amețitoarea mea cale spre-amarnic râvnitul castel

plin de taine din țara de basm dintre Soare-răsare și Lună-asfinte –

aș fi tras cu plăcere din apa cea vie din ploscă

și-aș fi răpus, negreșit, cu-acel paloș de-aramă chiar și-o sută de capete

sau aș fi-ntocmit cel mai neaoș program antivirus spre-a zătri

infractorii-spioni din computer. Crah fidelității?

Exotica mea de la Soria-Moria, cum sună de-acum ora nouă

și-un sfert și tu, programată ca ornicul, te mai reții încă,

îmi trece prin cap profesorul și-un gând că nu trolii sau virusul,

ci însăși captiva nu mai vrea să-mi deschidă portița cetății…

Dar va veni o zi

Azi ne iubim, dar va veni o zi,

Și ziua ceea, dragă, nu-i departe,

Când codrul verde se va desfrunzi

Cum se destram iluziile deșarte.

Și-n ziua ceea vom aprinde-un rug

Și-om presăra, doi zei, dar și vestale,

Cenușa din al dragostei coșciug

În toate patru puncte cardinale.

Și-ntr-un târziu, când bate-va la ușă

Femeia-n negru  –  s-o pornim la drum,

Ne va-mbăta mirosul de cenușă

Și gândul că degrabă fi-vom scrum.

Azi ne iubim, dar va veni o zi,

Și ziua ceea, dragă, nu-i departe,

Când codrul verde se va desfrunzi

Cum se destram iluziile deșarte.

Nicolae MĂTCAȘ

by

Referinţă Bibliografică

Nicolae Mătcaș – poeme de dragoste din volumul „Uite-o, vine felin”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 8 aprilie 2024