Se supără unii pe care nu am inspirația de a-i numi adecvat…, se supără ca văcarul pe sat, întocmai pe oamenii de bună credință în raport cu mobilul supărărilor și supăraților acestora! Știu și eu?!… Ca să conturăm un reper, hai să-i numim totuși niște contingenți ai unor persoane publice, unor oameni de valoare despre care scriu întru condescendentă intenție de aducere aminte și trezire a conștiinței cei pe care mofturoșii spontani cred că îi anexează capriciilor lor ca ofrande.

De ce această supărare?! Uimitor: pentru motivul deplasat axiologic de la normalitate că supărații iremediabil vor să aibă întotdeauna ultimul cuvânt, avizul de a se scrie un articol de ziar ori o pagină de carte având ca protagoniști personalități ce nu se află exclusiv în perimetrul de apropiați ai autorilor, uneori autorii necunoscându-i personal sau neîntâlnindu-i niciodată. Supărații declară incorectă din perspectiva iraționalității ca rigoare permisiunea de a evidenția în scris, cu de la sine învoire, registrele publice culturale, artistice, sportive, economice, științifice, sociale, politice și așa mai departe, precum și pe protagoniști, de către vreun ziarist ori vreun scriitor, nici unul nici altul împăunați cu faima vânătorilor de notorietate cu orice preț, în spații chiar și mediocre ale notorietății. Chiar dacă ei sunt vădit cu bun simț, prețuire și admirație față de valoare și oameni valoroși.

Nimic mai absurd! Nu contează liberul drept la opinie binevoitoare, în fața mentalității cu ochelari de cal, cătrănite. Se practică în lumea egoismului doctrinal adiacent domeniului public perpetuarea limitării dreptului de a scrie despre personalități peste ori suprapus cu producțiile publiciste sau livrești ale zișilor profesioniști rezultați din doctoriada mediocrității pe bani, plagiate și incompetențe ca etalon unic dar fals de capacitate pentru tot (putem adăuga aici și garda de gușteri strămoșești inadaptabili bunului simț de a se retrage în favoarea generației cu vigoare). Există încuibată în subconștientul analitic eronat al câtorva ce se cred foarte preciși și deștepți, o materie de arhivare mintală a statisticii împăunate cu date abundente, în lipsă de capacitatea de expunere atractivă prin cursivitatea agreabilă a cuvântului, nu flexibilitatea lui în șiruri de exactități biografice pentru impresia de știință, ca o condiționalitate de valoare a scrisului…!

Umplutură sterilă de pagină și nimic mai mult…! Cale rezervată oamenilor robotizați în inflexibilitatea informatică rece și brută pe care o putem prelua în orice clipă de pe internet, în timp ce edificiul imaginației creatoare sensibile și estetice umane începe să nu se mai zidească nicăieri…! Iată, acestea sunt preconcepțiile oamenilor anchilozați în propriile blocaje spirituale. Ei sunt cantonamentul ocupant ce impune dominația rigidă, ei atacă furibund pe cine intră în terenul scrisului copleșit și minat. Pe ei ai să-i auzi că trebuie să fii de acolo de unde sunt și ei, ca să ai dreptul de a scrie ce scriu ei, că trebuie să știi ce știu ei ca să treci prin filtrul știutului la cota de cultură a exactului gol de frumos și a tabloului literal (nu întotdeauna de factură literară) plin de amănunte ale mecanicii memoriei…! După ei, ca să scrii despre cineva trebuie să îi fi spionat acestuia viața ca un câine de urmă, trebuie să aparții de coexistența și anturajul lui…!

Cum așa?! Da ce, l-a cunoscut vreunul dintre noi pe Burebista, să zicem? Sigur că nu! Și atunci, ce facem, îl scoatem din istorie pe bătrânul unificator al triburilor geto-dacice ori lăsăm numai pe antici și izvoarele istorice să vorbească despre regele cel cine știe în ce proporții învăluit de legendă ori de adevăr, noi nu mai avem voie să scoatem nici un și niciun cuvânt despre el?! Hai să încetăm cu gluma și să încercăm să punem la punct pe unii cârcotași din tagma celor ce se tot codesc și sar de fund în sus cu replici ca: de unde îl cunoști tu pe cutare, știi tu cine a fost cutare, ai avut tu ocazia să stai de vorbă cu cutare, ești tu chemat să scrii despre cutare și cutare,… ce nevoie are cutare de cronica ta, de prefața ta la cartea lui, de eseul tău, de comentariul tău, ce contribuție de valoare adaugi tu la imaginea lui, ce prestanță publică ai tu pentru a asocia creația ta cu numele lui și așa mai departe…!

Se observă de departe atitudinea autodegradantă, chiar și din partea cui te-ai aștepta cel mai puțin. De aceea, nici nu poți să nu obiectivizezi fenomenul acesta radical și punctual: tu, cel ce te crezi primordial și eliminator în dreptul a toate acestea, scrii?! Dacă nu, pe altul de ce nu îl suporți să o facă?! Dacă da, foarte bine, însă asta înseamnă că scrisul tău are integritatea de a ocupa tot universul, pentru ca altcineva să nu mai încapă cumva pe vreun culoar mai strâmt și mai la o margine, măcar? Pune mâna și scrie tu cât și ce vrei, că nu te obstrucționează nimeni, dar lasă pe altcineva în pace, câtă vreme omul trăiește cu umbra lui după el, în ungherul lui de lume, fără să incomodeze cu ceva pe nimeni…!

Cine ar avea dreptul să scrie despre artiști, de exemplu, din planul de concepții exemplificate mai sus?! Doar colegi ai artiștilor, cronicari cu benchi de olimpieni, scriitori geniali, critici fantastici, prezentatori iluștri, prieteni, mame, tați, frați, vecini, ziariști și scriitori arhiconsacrați, umpluți de notorietate ca păunii de pene colorate, scaiuri umane agățate de actul cultural și artistic, dar și de artiști, pentru simplul fapt că îi recomandă snobismul de a-și cultiva propria glorie sub raza de soare a personalităților? Păi aceștia, cum au ajuns aici, nu a existat și pentru ei un început, nu le-a acordat și lor încredere cineva spre a trece linia ezitărilor și greșelilor începutului…, este cineva în presa și literatura din România născut cu certificat de somitate pe biberon, în laptele dulce, de la sânul cald al mamei sale aude vreun prunc ovații și bătăi de palme anticipate și irevocabile…? Nu este normal ca drumul spre târnosire să aibă startul în însuflețirea încrederii, contra rezistenței celor mofturoși, aroganți, pururi iritați?!

De obicei, acei ce caută nod în papură oriunde și la oricine scriu fițuici cu parfum de reclamații jignitoare, țintind conturarea superiorității proprii, se cred că s-au născut ca să fie supremi, însă nu pot să camufleze esplanada propriei îngâmfări, se simte că-n carnea și oasele lor putrezește zi cu zi spiritul și se maculează iremediabil onestitatea, dacă a existat ea vreodată. Aceștia citesc mârâind și scrâșnind din dinți ce scriu alții. În darea lor de seamă finală nu va fi niciodată loc decât de răutăți făcute împotriva cui nu a meritat, de urzeli și intrigi, de pus piedici, de uneltit devierea altora spre eșec, de eliminare din calea lor chiar și a marcajului de pietoni ce le fixează exact porțiunea stradală de traversare. Sunt oameni frustrați, cărora li se pare că dacă un singur om intră în terenul lor li se închide vadul rezervat de destin.

E plin peste tot de răbufniri de orgoliu odioase, împotriva debutanților ziariști și scriitori nevalidați de rutină prin vechime nu neapărat prin cunoaștere, chiar dacă unii cu un talent remarcabil, dar și cotonogiți pe la spate de către îmbătrâniții egoiști deși obosiți, plictisiți și plictisitori în scaunele redacțiilor de presă, la televiziuni, pe scene și așa mai departe… Își bagă și ei coada pe colo și pe colo, de fapt se bagă singuri în seamă cu cele mai otrăvite ziceri avizate (ce să vorbim!?), exact după tiparul și spiritul celor înșirate mai sus. Nu vă mirați, există astfel de lichele oriunde între oameni și, iată,  s-au infiltrat și în rândurile artiștilor…, deși nu credeți, chiar unii dintre artiști corespund acestor tipologii subumane, ca să nu mai vorbim despre foarte mulți dintre cei ce mișună împrejurul lor. Și atunci, nu ar fi cazul să fie eliminați?! Ba bine că nu…!

În ce îi privește pe artiști, pretențiile lor capitale asupra ziariștilor și scriitorilor, afară de cele numite mai sus se ghidează pe oglindirea irealității, foarte adesea. Ei vor să pară cum nu sunt, cum tind ei să pară că sunt ori cum chiar cred ei că sunt, de cele mai multe ori în format document superfluu, cu prezentări mediocre de fișă biografică înmagazinată vârf cu acareturi din recuzita de umpluturi de date fără însemnătate ori false…!

Păi, nu așa…! Mai există pe lumea asta și eseul, poemul, romanul, pamfletul, satira ce nu înșiră statistic biografii riguroase cronologic și faptic, nu-i așa?! Ia gândiți-vă cum pastelează Nichita Stănescu, genial, autentic și uimitor, frunza…! Cine a văzut vreodată o frunză verde de albastru în natură ori cine a mai pretins cumva să fie crezut că îl doare un cal măiastru?! Ce e aici, putem avea pretenția că înțelegem cu toții viziunea cosmică din aceste măiastre dizolvări ale cuvântului brut în infinitul și eternitatea spirituală a poeziei lui Nichita Stănescu? Nu, sigur că nu!

Și atunci, de exemplu, am eu dreptul să scriu frumos și decent că adorabila artistă frumoasă Niculina Stoican este ca frumusețea însăși: nu poate fi biruită decât de mai frumosul – asta însă este aproape un fapt irealizabil în ce o privește pe ea…!? Sigur că am acest drept, pe mine cine mă poate birui dacă nu doare cuvântul meu, doar spune adevărul pe care nu îl cultiv ca pe o valoare umană concurențială ci, ca și frumusețea, în raport cu adevărul însuși. O întâlnire neuitată cu această artistă minunat de generoasă în conduita cu oamenii cumsecade, la cea de a cincea ediție a Festivalului Național Concurs de Folclor de la Buzău (17-18 iunie 2023) mi-a lăsat amintire numai și numai impresii afective…!

Există în puterea vreunei legi de sus și de jos ridicarea vreunui zid în calea iubirii mele necuprinse și neîncetate de a scrie despre și pentru frumoasa actriță Monalisa Basarab, afară de cel pe care înșine nu credeam că îl vom ridica vreodată? Nu, cât timp am inima cu mine…!

Sunt eu vreodată mai fermecat să scriu despre ceva și cuiva ca despre cerul  minunat de albastru, despre soarele blond ca aurul și despre ondularea de mătase din ochii, chipul și glasul Stelei Enache? Nu, pentru că nimeni nu vede mai frumoasă iubirea decât în oglinda sufletului său…!

Pot eu să mă opun incitării sensibile de a scrie și aș avea motive să îmi doresc a nu-mi tresări sufletul luminat, înveselit și vibrat de necuprinsă iubire și fără de sfârșit prețuire pentru a zugrăvi în cuvinte pe adorabila artistă Corina Chiriac? Nu pot! Ori de câte ori o întâlnesc e bine să am însemnată pe un bilet o rugă de citit imediat, căci în momentele acelea, chiar dacă o știu pe de rost, o uit pe loc și nici nu am vreo șansă să o pot spune în gând, deoarece gându-mi fuge…?! Iată ruga aceasta: „Te rog, Doamne, dacă e vis nu mă trezi până la sfârșitul veacurilor…!”.

Am eu voie să scriu că artista Marina Florea are vibrațiile razelor de soare în inimă? Normal că am voie…! Ce, trebuie să am un consimțământ de undeva sau de la cineva ca să scriu despre ce este în inima mea? Eu nu pot fi constrâns să-mi dau inima decât doctorului, ca să o cerceteze medical, apoi o iau înapoi. Cine este stăpân pe ea, afară de mine?! Dacă vreau, o prind în lanțuri de altă inimă, eu sunt stăpânul ei și ea e stăpâna mea! Cine îmi poate suprima franchețea de a scrie așa? Cine nu mă lasă? Ca să oglindesc în rânduri de ziar și carte, așa cum oglindesc eu, că o iubesc pe minunata interpretă de muzică ușoară Marina Florea, așa cum iubesc eu, trebuie să îmi cer voie, de la cineva, trebuie să cer obligatoriu încuviințare de la cine se crede stăpânul libertății scrisului cinstit și afectiv, ca să îmi lipesc obrazul de inima sa, spre a-i asculta vibrațiile?! Păi eu le aud și le simt și fără să fac aceasta, pentru că nu vorbesc prin cuvintele mele despre toaca de pe capra bisericii, eu vorbesc despre propria-mi dragoste pentru artista cu suflet frumos ce-mi susură în suflet ca sunetul unor clopoței de porțelan, de departe, nu de aproape, precum telefonul din buzunar pe care de multe ori l-aș trânti de pământ…!

Îmi este mie îngăduit să scriu că nu am simțit de multe ori în viață mai tandru îmbrățișarea ca-n înfiorarea revederilor cu grăitoarea seducător de frumoasă, generoasă, blândă, veselă, a cântecului gingaș, duios, melodios alinător, Natalia Guberna?! Da, pentru că numai de la ea am învățat cât de frumos este să scrii că iubești fără să încerci imposibilul la schimb și am mai învățat să accept ca pe o minune respectul pentru iubirea discretă.

Mă poate opri cineva să scriu că nu există înger negru ce mi-ar putea întuneca memoria și sufletul, ca să îndepărtez vreodată căldura iubirii înflorite la poarta soarelui celei mai loiale și frumoase prietenii cu glăsuitoarea fermecător de duioasă a cântecului „Prieten drag”, Pompilia Stoian?! Nu! O voi iubi neîncetat pe artista cu ochi frumoși de jad lăcuit în soare, a cărei îmbrățișare scufundă inima ei în inima mea, ireversibil și voi scrie aceasta…!

Am eu voie să scriu că nicio magie lugubră din tenebrele uitării nu mi-ar putea smulge vreodată iubirea, admirația și prețuirea mea pentru artista Crina Matei? Da..! Nimeni nu poate ridica zid contra voinței mele de a scrie frumoasei ca o stea înrămată de o mătase aurie revărsată printre scânteile astrale de argint ale serii, sub care mi-am odihnit gândurile retrăind întâlnirea neuitată și afectivă de peste zi cu ea! Crina Matei este și va fi neîncetat pentru mine o amintire minunată și catifelată de aromele florilor Regina nopții…!

Pot eu să scriu că mă pierd cu ochii în valurile părului revărsat ca o salcie înflorită în apa lacului și ca o dragoste într-un poem, al Mariei Dragomiroiu, frumoasa doamnă a melosului folcloric și popular românesc ce cântă dulce și mângâietor ca o catifea peste neodihna gândurilor, precum părul lunii peste imensitatea nopții? Pot, căci pe admirabila artistă iubită de neamul românesc o iubesc și eu și îmi este prietena dragă între cele puține pe care le am, dar dintotdeauna și pentru totdeauna…!

Pot eu să scriu că o iubesc pe încântătoarea interpretă de melos chipeș moldovenesc Vasilica Tătaru?! Da…! chiar dacă nu m-ar lăsa nici ea…! Această iubire este condiția respirației mele…! Ce s-a întâmplat, că parcă o negură înădușitoare burează fără să sufoce, eu nu știu…, dar de iubit o voi iubi toată viața…!

Pot eu să scriu că nu o uit pe fermecător de vesela, binevoitoarea, atrăgătoarea, Tania Popa, actriță și cântăreață cu talent debordant, om incredibil de cumsecade, ce seacă lăuntric izvorul indispoziției, singurătății, insensibilității, răcelii sufletești ale semenului de lângă ea?! Pot scrie că nu se uită vreodată o întâlnire cu atât de plăcuta artistă ce minunează ca o zână a binelui și armoniei între ea și toată lumea? Pot, deoarece împrejurul ei nu este spațiu liber, peste tot ocupă loc interrelaționarea umană ce pune în valoare frumusețea omului de valoare ce-mparte cu oamenii iubirea de oameni și viață…! Sigur că nu poți să nu o iubești pe Tania Popa și sigur că nu-mi este interzis să scriu aceasta…!

Mi se dă voie să scriu că nu puteam să fi orbit vreodată, ca să nu mai zăresc frumusețea inimii mele de demult, de azi și de mereu revărsată de floarea cicoarei din ochii mai luminoși ca cerul albastru ai Mariei Șalaru? Da…! N-are cine și n-are cum să îmi interzică…! Melodicitatea vocii unduite ca sunetul viorii împletit pe armoniile, iubirile, visele, voioșiile și duioșiile muzicii preluate din agoniseala de tezaur a cântului folcloric din Moldova, ale sale, îmi sunt întotdeauna în inimă. Ne-am îndepărtat unul de celălalt cu un pas, imens și acesta, pentru că în iubire chiar și un singur pas e cu călcâiul în rătăcire. Și totuși, nu am să prelungesc niciodată vârful pasului acestuia în înstrăinare, și totuși, cum să nu o iubesc și totuși, cum să nu scriu că o iubesc?! Nu pot să nu readuc în gândurile mele amintirile clipelor de armonie, nu doar ale celor de dezechilibru emoțional…!

Poate să se prăbușească vreodată din cerul senin al libertății de a o iubi din tot sufletul pe frumoasa artistă argentiniană Analia Selis un nor întunecos de plumb, ca să mă oprească să scriu cât de alinător îmi cântă ea în suflet și cât de vibrant răspunde cu iubire sufletul meu la aceasta?! Nu, niciodată…! Artista Analia Selis este atât de plăcută ochilor și sufletului încât să nu o iubești dacă o vezi, dacă o privești și dacă o asculți, e ca și cum ai închide fereastra casei dinspre livada înflorită, cu păsărele ciripind, incendiată de soare strălucitor și frumoasă ca un rai…!

Ar putea exista întru neștiința mea vreo forță sinistră care să îmi rupă mie în două iubirea de a scrie despre actrița Firuța Apetrei, plăcută ca un cer senin, călduroasă sufletește ca o zână a prieteniei, sprintenă și veselă ca o albină pe o floare, loială și generoasă cu omul cumsecade ca soarele cu viața, frumoasă cu ea însăși ca viața cu iubirea, bună, naturală, admirabilă, binedispusă cu oamenii ca viața și iubirea ei cu eterna frumusețe a omeniei? Nu, nu a existat de când am cunoscut-o și nu va exista câtă vreme ea nu va vrea…!

Decât tăcerea așternută inexplicabil între noi de un timp încoace, poate exista altceva ca piedică să scriu cu permanentă și arzătoare iubire, respectuos și neîncetat devotat artistei frumoase, luminoase, fermecătoare în toate chipurile – înfățișare corporală, aur sufletesc, superbitate artistică – Mihaela Mihai?! Nu…! Iubire mai rezistentă nu e alta în univers decât cea adevărată. Iar eu am înțeles de la Mihaela Mihai, în secunde pentru o viață întreagă, că iubirea nu se poate numi iubire dacă nu este adevărată…!

Există vreo gardă oriunde în lumea mare, ce mi-ar putea coborî bariere în calea plăcerii și voinței mele de a scrie cât de frumos și afectiv știu și pot, pentru și despre minunat de frumoasa interpretă fermecător de talentată de melos bănățean, Anca Panțîru? Nu! Nu există…! O singură barieră n-ar mai putea fi ridicată: aceea pe care ea ar coborî-o. Dar nu face aceasta. Amintirile de la Festivalul Național de Folclor de la Buzău la care am privit-o și ascultat-o topitor de admirativ într-un recital magnific, toate clipele în care am fost uneori împreună pe toată durata festivalului și care îmi trezesc amintiri afective mă obligă ca iubirea, admirația și respectul meu să vegheze din toată ființa mea, ca amintirile să rămână în puritatea lor emoțională…!

Am eu voie, oare, să scriu cu dragul cel mai temeinic despre draga mea prietenă cea mai bună Polina Manoilă, căreia-i absorb în ochi, în gând și-n inimă frumusețea? A chipului atrăgător, a sufletului cald, a luminii privirii, a omeniei blânde, a glasului fermecător, a generozității superbe, a eleganței conduitei interumane, a omului minunat de plăcut, a artistei cuceritore pe care o iubesc și am dreptul să scriu despre asta…!? Da, am, pentru că omul însuși nu ar aparține omenescului dacă nu ar iubi și ce scriitor ar fi acela care s-ar împiedica de propriile-i iubiri dacă le-ar mărturisi?!

Pot eu, cu proprie bunăînvoire, să scriu din adâncul inimii mele despre adorata mea interpretă cu voce din cer și spirit din soare, Marina Voica, pe care, iubind-o, am înțeles iremediabil ce forță de expansiune are frumusețea umană în spiritualitatea estetică și pură a fermității de a cădea în fața iubirii doar ca o floare în fața soarelui, nu ca umbra unui hoț sărind peste gard…?! Da, pot, deoarece știu pentru totdeauna de la Marina Voica ce frumos trăiesc oamenii ce iubesc frumos și câtă viață are în ea iubirea dăruită vieții…!

Am dreptul la satisfacția de a scrie despre artista pe care întâlnind-o îți dăruiești o pală de aer de libertate să zbori în văzduhul albastrului celui mai frumos strălucitor din lume și să plutești peste marea adâncă a glasului fermecat de îngerul muzicii și iubirii, Bonnie Tyler? Am…! Pentru că, întâlnindu-ne cândva, ne-am vorbit și ne-am îmbrățișat ca două ființe din două lumi fizice și o singură iubire spirituală: muzica. Mi s-a părut atunci că cerul coboară obrazul etern în imensitatea albastră a mării, că valurile albe din largul mării și lampadarele astrale de argint ale cerului se îmbrățișează, că universul și pământul se sărută într-o iubire cosmică a cerului cu marea. Da, am dreptul să scriu că o iubesc pe Bonnie Tyler și o și iubesc și i-am și spus că o iubesc și mi-a și răspuns cu gura ei fermecată și din adâncimea privirii ei albastre, luminoase: „Și eu!”.

Aș putea și aș avea ce să scriu în orizontul de teme al dreptului de a scrie, neînchipuit de mult…! Dar m-am rezumat la mai puține exemplificări care să reliefeze faptul odios al amestecării unora în viața altora. Cu trei artiste dintre cele cărora mă adresez mai sus începusem să scriu câte o carte și chiar ajunsesem înspre etapa de definitivare. Între timp, cineva murea de grija de a da sfaturi și a oprit cărțile, pesemne pe motivul că poate nu am eu notorietate mondială adecvată scrierii unor cărți despre respectivele artiste – e drept minunate și adorabile. Dar dacă nu eu, cine, că nu văd pe altcineva să se înghesuie la scris despre ele? Și mai ales cine ar face-o din iubire, căci pe bani, sigur că mulți s-ar îndrăgosti subit. Eu m-am îndrăgostit gratis și am rămas îndrăgostit necondiționat…!

Iubirea e o epopee nesfârșită, o odisee neîncetată…! Și atunci, de ce să tac? Iată că nu funcționează în lumea aceasta vreo mișelie ce pe mine m-ar putea infiltra cu otrava dezbinării, ce m-ar influența să plec urechea la vreo uneltire, ce m-ar putea opri să iubesc pe cine vreau eu, ce m-ar putea lega la mâini, descuraja la minte și îngheța la suflet, ca să nu scriu despre aceasta. De ce să fac așa ceva? Iubirea e liberă pe pământul României libere, nu-i așa? Și nu e obligatorie ca reciprocitate…! Mi s-au pus bețe în roate la făurirea unor cărți, să nu creadă nimeni că eu nu văd, nu aud și nu înțeleg, mi s-au băgat strâmbe pe la reviste și ziare, mi-am auzit critici de babe cățăbăioase ce n-au altă treabă decât să ducă vorba de colo colo, am știut-o și pe asta, mi s-a pus de-a curmezișul în cale câte cineva, dar, iată-mă unde am fost întotdeauna, nu m-am clintit din loc și nu m-a văzut nimeni, niciodată în genunchi…!

Unii oameni, ca să se bage ei pe ei în seamă te toarnă pe tine de te fac neom…! Eu am dejucat astfel de planuri, să nu se creadă nici că sunt prost, nici că sunt orb, nici că sunt surd…! Așa că, artiștii șicanatori și certăreți, cârciobașii (unii, nu toți, în niciun caz, doi trei dintre o sută, mai mulți au fost niște târâtoare umane agățate de artiști ca liliecii de tavanul peșterilor) să înțeleagă și ei că e destul chiar și de amintit numele lor pe un ziar sau o carte, pentru ca restul să decurgă de la sine, revenind cui îl citește faptul de a dezvolta în memorie, conștiință și suflet gândurile, amintirile, iubirea, recunoștința în raport cu ceea ce nu înseamnă doar un nume ci și omul pe care-l reprezintă.    Scrie cumva pe o cruce, afară de cele din cimitirul de la Săpânța, vreo poveste? Nu, n-am auzit așa ceva. Și totuși, un nume de pe cruce amintește de un om ce nu există sub iarba de pe mormânt, dar chiar și numai câteva litere îl retrezește în amintire…!

Personal am avut o intercalare nervoasă cu regretatul Petrică Mâțu Stoian, de foarte mult timp (ulterior ne-am împăcat). Spunându-i că voi scrie într-o cronică de spectacol despre un recital al său de la Sala Palatului, la care am fost prezent, m-a întrebat: „Dar ce știți dumneavoastră despre mine?”. I-am răspuns: „Știu că ați cântat admirabil în acel spectacol public la care am fost prezent și îmi este suficient. Nu mă interesează dacă dormiți la margine sau la perete, dacă aveți o amantă de optsprezece ani ori ce fel de băutură și în ce cantitate preferați. Eu nu scriu pentru formațiunea socială captivă în senzaționalismul decadent!”. Nu s-a lăsat artistul: „Nu este destul!”. Nu m-am lăsat nici eu și am scris chiar și despre doamna de la garderobă, iar despre el nimic…! Fusese un spectacol în care a cântat cu Benone Sinulescu. Așa că, întâlnindu-se cu Benone Sinulescu într-o zi, Petrică Mâțu Stoian întreabă: „Da eu nu am fost pe acolo? Nu este în cronica de spectacol nici un cuvânt despre mine!”. „Ai fost și ai și cântat”, îi răspunde, râzând, cum îl știm, maestrul Benone Sinulescu, căruia-i spusesem deja cum se comportase cu mine nemulțumitul absent din cronică , „dar era bine să-i cânți și lui ceva…!” (adică mie, n. a.). Din ziua acelei explicații din partea fenomenalului Benone Sinulescu, și până în cea în care neuitatul meu adversar blând de discuție a plecat să încălzească pământul pentru cei încă rămași aici ca să încălzească inimile, Petrică Mâțu Stoian mi-a devenit un apropiat cu care am fondat și întreținut o legătură de respect și prețuire.

Nu aș putea să demarc niște coordonate exacte ale imboldurilor din care s-a alcătuit textul prezent, dar dacă totuși am făcut-o, îmi iau dreptul sustragerii de la el cel puțin a folosului de a ruga pe admirabila actriță și omul frumos ce mi-au inspirat scrierea unei cărți, Medeea Marinescu, să răspundă stăruinței și speranțelor mele cuprinse într-o așteptare de șapte ani, găsind o zi din viața sa din care să ia câteva minute spre a dezmembra ori activa frânele nici puse, nici ridicate întocmai din cauză că nu funcționează nici așa și nici așa, nici ca  să  pornesc,  nici ca să mă opresc a încredința cartea editurii ori a nu o încredința. În rest, o reînnoire din partea mea a mărturisirii uneia și aceleiași admirații, precum și a prețuirii nesfârșite din partea mea, pentru admirabila artistă Medeea Marinescu, de la care răspunsul a fost întotdeauna pe coordonatele binevenite întru îndulcirea unor agitate, camuflate și influențate dar reale atitudini din partea unor artiști în raport cu mine, uneori…

Al dumneavoastră, Aurel V. Zgheran.

by

Referinţă Bibliografică

Tâlcuri. Către tălică, omule necumsecade/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 8 aprilie 2024