Nu mă tem

Nu mă tem c-am să mor într-o zi –

lumea asta croită din bine și rău m-a călit într-atât

c-aș putea suporta, la nevoie, și raiul, și iadul,

Ci mă tem c-ar putea să se-ntâmple-ntr-o zi să nu te mai văd.

O atare durere nu mi-ar provoca-o nici iadul, nu mi-ar consola-o nici raiul.

Eu atunci nici să mor n-aș putea.

Nu mă tem c-am să mor într-o zi –

te-oi iubi și de-acolo cu tot focul patimii mele

care-ntrece văpaia Gheenei sau alb-orbitoarea candoare

a cântului de heruvimi,

Ci mă tem c-aș putea să te pierd într-o zi în abisul dintre eden și infern,

unde nu există nici viață, nici moarte, dar nici nemurire.

O asemenea pierdere nu mi-ar recupera-o nici diavolul și nici Dumnezeu.

Eu atunci să trăiesc, nici să mor, n-aș putea.

Nu pleca

Mai stai. Nu pleca. Mai privește o dată în zare.

Mai stai. Nu pleca. Vezi catargul sub val cum dispare?

Nu-nțelegi că la fel s-ar putea scufunda barca ta?

Uite negura vine Și vine potopul, Uite hăul răsare.

Mai stai. Nu pleca.

Mai stai. Nu pleca. Mai privește o dată în suflet.

Mai stai. Nu pleca. Nu simți ahturile altui răsuflet?

Nu-nțelegi că la fel s-ar putea sufoca sminta ta?

Uite monștrii din umbră Și-ascut în vânt nara,

Te-adulmec’ pe umblet.

Mai stai. Nu pleca.

Mai stai. Nu pleca. Mai privește o dată în urmă.

Mai stai. Nu pleca. Vezi de jale-un destin cum se curmă?

Nu-nțelegi că la fel spulbera-se-v’- Arcadia ta?

Uite lunca suspină Și plânge izvorul,

Plânge-a lacrimii urmă.

Mai stai. Nu pleca.

Trenul cu un singur pasager

A plecat un tren din gară cu un singur pasager

Și-a lăsat o lume toată într-un suflet trist, stingher.

Două lumi ca două ape se învolbură-n furtune:

Una-i lumea care pleacă, alta-i lumea ce rămâne.

Două lumi  –  două apórii, două semne de-ntrebare:

Întâlni-se-vor vreodată, El  –  un munte, Ea  –  o mare?

Trenule, tu, suflet tandru, nu întorci în sens invérs

Să unești lumile două într-un singur univers?

… A plecat un tren din gară și-a plecat și el stingher,

Căci a dus cu sine-o lume cu un singur pasager.

Gelozie (I)

Undeva, la un capăt al lumii, într-o fundătură de case uitată

de secol și de Dumnezeu, tu, imaginara mea Evă terestră,

alergi inocent, ca un miel, pe toloacă, îndemni, insolit,

boboceii la iarbă, zâmbești când te trage, furiș, de cosițe

un puști cu pistrui-rândunei dintr-a șaptea, îți legeni, cochetă,

cofița cu apă pe umerii goi de mulatră, le gâdili, cu mers

balansând ca la circ pe frânghie, ocheadele feților și boiul ți-l undui,

sublimă șerpoaică, în jocul de Paște, ca, mai pe-nserat,

un fur mai isteț, ce te dase în scrânciob, să-ți fure și un sărutat.

Undeva, la alt capăt de lume, într-o vale a plângerii neștiută de secol,

nici de Dumnezeu, te visez strop de rouă pe crin, fulg de floare

pe ram eu, călătorul prin stele, pământeanul Adam.

O, imaginara mea Evă din celălalt capăt de lume,

de se va întâmpla să ne-aducă Atotputernicul lumii pe undeva

pe la mijloc de lume și să ne îndrăgostim nebunește unul de altul

de la prima vedere, să ne iubim tot așa de avid

precum străbunica-ți rupsese odată fatidicul fruct din fatidicul

pom al cunoașterii, să știi că eu însumi voi fi Dumnezeul

ce te-a izgoni din grădina edenului nostru terestru pentru păcatul

că nu te-ai născut la același capăt al lumii cu mine, că nu ai zburdat

pe aceeași toloacă din vale cu mine, că nu mie stinsu-mi-si jarul

din piept cu răcoarea din buza cofiței pe umerii-ți goi,

că nu eu fusei pistruiatul ce-ți rupse cosițele-ițele-n pauza mare,

că nu ai zburat în același – cu mine – scrânciob de Paște spre íniștea

cerului și pentru alte grele păcate ce nu cu mine le-ai săvârșit.

Păcatele, Doamne, nu poți să le speli cu apă sfințită și nici cu lacrimi.

Adamică

Sunt păgân de gelos.

Te voi înmuia în azurul cristelniței iazului de pe Muntele Sacru.

Te voi mirui cu aroma din cedrii Libanului.

Am să te fac după chipul și asemănarea imaginației mele bolnave:

cheie de uși la biserică, busuioc de pus la icoane, ramură de măslin,

Penelopă. Dar păcatele? Păcatele unde să ți le ascund, Evă?

Și simt cum te pierd

Te-am căutat ziuă și noapte prin toate poveștile lumii,

Te-am căutat vară și iarnă prin toate cântările lumii,

Te-am căutat în somn și-n trezie prin toate visările lumii,

Te-am căutat în simțuri și-n cuget prin toate gândírile lumii.

Te-am adunat filă cu filă din toate poveștile lumii,

Te-am adunat notă cu notă din toate cântările lumii,

Te-am adunat undă cu undă din toate visările lumii,

Te-am adunat boabă cu boabă din toate gândírile lumii.

Te-mbrățișez poveste reală cu toate poveștile lumii,

Te-mbrățișez cântare celestă cu toate cântările lumii,

Te-mbrățișez visare albastră cu toate visările lumii,

Te-mbrățișez idee terestră cu toate gândírile lumii

Și simt cum te pierd lumină și umbră prin toate poveștile lumii,

Și simt cum te pierd simțire și cuget prin toate cântările lumii,

Și simt cum te pierd real și vedenie prin toate visările lumii,

Și simt cum te pierd materie-spirit prin toate gândírile lumii.

Prin lanul cu spice

Prin lanul cu spice-aurite al pletelor tale ce freamătă-n vânt

trec mâinile mele, -alinându-le zbuciumul, și simt cum le roagă

spicele-n vâlvă să mai rămână.

În lunca obrajilor palmele mele ți-au prins ca-ntr-un clește de foc

trandafirii ce ard în văpăi și simt cum le roagă din flăcări

corolele să mai rămână.

La clavecinul coapselor tale maree-arcuite-n suflarea simunului,

nebune, -mi fug degetele după o fugă de Haendel sau Bach și simt

cum le roagă fildeșul clapelor să mai rămână.

Prin cuirasa de piele-a encefalului tău în alertă, febril, îți pipăi

gându-n hățișuri de circumvoluții și numai glasul de vâsc

îmi spune irevocabil să plec.

M-am risipit

M-am risipit, firimitură cu firimitură, în dorul de Patria-mamă,

în tânga Basarabiei de Sud și a Bucovinei de Nord, în dorul lui Eminescu,

în cântul de libertate al lui Ion și al Doinei, în setea de pace din vara

lui 1992 din tranșeele din preajma Nistrului,

în cușca de fier a lui Ilie Ilașcu și a confraților săi, în celulele reci

de la Jilava și de la Sighet, în chemarea de heruvim a lui Gyr și

în tăcerile de clopot ale lui Ciurunga…

Când nu voi mai fi, să nu-mi bată toaca pe buză de noapte,

pe geana de zi, ci să mă cauți în sonurile limbii române, în caligrafia

semnelor din alfabetul latin, în semeția tricolorului care fâlfâie falnic

pe cerul de-azur al Parlamentului de la Chișinău, în gurluitul de albatros

sau de șoim, care cheamă Basarabia și Bucovina spre munte și mare,

în imnul lui Mureșanu, într-un vers de Nichita sau unul de Blaga.

Iar de nu mă-i găsi, să mă cauți, iubito, pe muche de noapte sau în licăr

de zi, într-un cârd de cucoare sau la un birou de informații cu litera „i”:

eu am plecat, Făt-Frumos din poveste, să-ți culeg un pumn de

mărgăritare de la fund de ocean, să-ți aleg un văl de mireasă dintr-o țară

de vis de la capăt de glob și de peste.

Cântecul lebedei

Ce tainic múrmur de ape

Ne cheamă și fuge de noi?

Vino, iubito, aproape

Să îl descifrăm amândoi.

Scrutând depărtările-albastre,

Privirea-ți mă-ntrebe de-i

Ecoul iubirilor noastre

Ori cântecul lebedei.

Citi-vom în stele răspunsul

Ori, poate, în lac l-om citi

Și-om da și de cântec, ascunsul,

Iar lebede înșine-om fi.

De tăcerile tale

Mi-e dor. De-ale teilor șoapte mi-e dor.

Mi-e dor de mirifica lor fulguire.

Mi-e dor de fatidicul tril de cocor.

Eu de dor am să mor, de-așteptare-am să mor,

de tristețe-am să mor, de iubire.

Revino din stolul de gânduri senine,

Revino din visele de peruzea,

Revino ca-n clipele noastre sublime.

Tu ești zâmbetul meu, tu ești cântecul meu,

tu ești lacrima mea, o, divino!

Tu ești zâmbetul meu, tu ești cântecul meu,

tu ești lacrima mea, o, revino!

Mi-e dor. De tăcerile tale mi-e dor.

Mi-e dor. De vocalele-ți bleu din privire.

Mi-e dor de-al tău cuget orbit de amor.

Eu de dor am să mor, de-așteptare-am să mor,

de tristețe-am să mor, de iubire.

Revino din stolul de gânduri senine,

Revino din visele de peruzea,

Revino ca-n clipele noastre sublime.

Tu ești zâmbetul meu, tu ești cântecul meu,

tu ești lacrima mea, o, divino! Tu ești zâmbetul meu,

tu ești cântecul meu, tu ești lacrima mea, o, revino!

Mi-e dor. De visările noastre mi-e dor.

Mi-e dor de-o speranță și-o bună vestire.

Mi-e dor de-așteptări care-alină și dor.

Eu de dor am să mor, de-așteptare-am să mor,

de tristețe-am să mor, de iubire.

Revino din stolul de gânduri senine,

Revino din visele de peruzea,

Revino ca-n clipele noastre sublime.

Tu ești zâmbetul meu, tu ești cântecul meu,

tu ești lacrima mea, o, divino! Tu ești zâmbetul meu,

tu ești cântecul meu, tu ești lacrima mea, o, revino!

Speranță

Tu ai plecat cu stolul de cucoare

Când suflul iernii săruta gutuie.

Eu am rămas – căldură și lucoare

Să-mi dea o stea care-o vedem și nu e.

Mă doare-amar la frig arípa frântă

Și rana de la piept îmi supurează

Vioara iernii din Carpați când cântă

Și fulgii dinspre mare când dansează.

Valseză fulgii-n plină agonie

De parcă-i pentru ultima lor oară.

Eu, coperit c-o mantie-argintie,

Visez cu dor că-i iarăși primăvară.

Vei reveni, cucoară migratoare?

Voi aștepta, cocor cu zborul frânt?

Cât mai există stele-n cer și-un soare,

Există și-o speranță pe pământ.

Nicolae MĂTCAȘ

by

Referinţă Bibliografică

Nicolae Mătcaș – poeme de dragoste din volumul „Uite-o, vine felin” / Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 16 iunie 2024