Fior
Un țipăt abrupt de cocor se-nfige
cu lama-i în inima mea.
E dragostea mea care pleacă?
E dragostea ta?
Noaptea, un țipăt de albatros
Nemărginirea abisului nopții de criptă,
scut de-apărare de larmătul zilei,
veghează la tihna și somnul neuronilor.
De-odată, rece ca leșul, trist ca formolul,
un rătăcit prin hățișurile sorții țipăt de albatros,
ca un scâncet, prin somn, de copil,
sparge liniștea burgului mort.
Mamă,
sunt copilul ce-ți sparge cu scâncetu-i visele-n zori.
Iubito, un cântec de lebădă-i inima mea.
Și cade uitarea
Vin gândurile roi.
Năprasnicul vifor ne-ntunecă mintea, privirea.
Curg clipe șuvoi
Și-n dornele lor ne-alinăm, detracați, rătăcirea.
Și vine lavina spre noi,
Și vine potopul spre noi,
Și vine neantul spre noi:
Pleacă iubirea.
E toamnă-n zăvoi.
Cortegiul de păsări își gurluie-n cer despărțirea.
E iarnă în noi
Și dragostea noastră se stinge ca-n beznă sclipirea.
Și pleacă aleanul din noi,
Și pleacă durerea din noi,
Și pleacă ființa din noi:
Pleacă iubirea.
Cern galbene foi.
Ninsoarea lor lină ne-mbracă în giulgi amintirea.
Pomeții ni-s goi,
Căci dragostea noastră demult și-a-ncetat fulguirea.
Și cade, vai, cerul pe noi,
Și cade pământul pe noi,
Și cade uitarea pe noi:
Pleacă iubirea.
Învață-mă, Doamne
Iubirea, ca vinul în spume,
Te-mbată cu miros de mosc.
Lumina Ta, Doamne, mă-ndrume
Să nu o cunosc.
O ciută cu ierbile-n coarne
Te cheamă, iubire pribeagă.
Ajută-mă, criptic, o, Doamne,
Să nu-mi cadă dragă.
O zână-n oglindă de stele
Te prinde în horă de iele.
Mă-nvață, preasfânt Ziditor,
Să nu-mi fie dor.
Te-ai stins precum mirajul
Mă aruncai în valul oceanului iubire
Precum căutătorii de aur în Klondike,
Ca să conchid, în fine, fatal, what is it like*:
Amorul, ca și aurul, te mână la pieire.
Stau prosternat în fața semeților năieri
Cum, prosternați, se-nchină lui el-Darasi druzii.
Iubirea mea, zidită din vise și iluzii,
Te-ai stins precum mirajul Klondike-ului de ieri.
_______________________________
*What is it like (engl.) – Cum ar fi asta.
Un tren venit, un tren plecat din gară
Pe-o mină am călcat de gelozie
Și-am explodat pentru-a-nțelege-acum abia
C-am fost, de fapt, doi fulgi de păpădie.
Iubirea noastră – ce-am făcut cu ea?
Tu ai plecat ca ploaia cea de vară,
Eu m-am întors – ca iarna – înapoi:
Un tren venit, un tren plecat din gară…
Iubirea noastră – ce-ai făcut din noi?
Că mi-ai fost dragă
Iubirea mea-i o nesfârșită sagă,
Ce n-o cuprinde nici un serial,
Chiar dacă i-i temeiul prea banal:
De-aceea te-am iubit: că mi-ai fost dragă.
Trădarea ta – mi-i martor lumea-ntreagă –
Încape-n cel mai palid episod,
Din care toți actorii-s în exod:
De-aceea te urăsc: că mi-ai fost dragă.
De-o fi să vii în Colchis ca Medeea,
Balivernând c-a fost o simplă șagă,
Mă voi preface-n stană și de-aceea
Nici te-oi iubi, nici te-oi urî: că mi-ai fost dragă.
Gelozie (II)
Mă faci vinovat de banala-ntâmplare
de a mă fi născut bărbat, de a aparține unui regn
al proscrișilor, de toate păcatele dânșilor.
Ești geloasă pe raza-mi – o frunză de toamnă
pe genele altor femei, pe soare, pe lună, pe stele,
pe nori, pentru că – o, Doamne! – în porturile lor
ar fi adăstat și pânzele altor navigatori.
Și numai pe beznă nu: ea-nghite toate privirile.
Din beznă-mi se-nfig în sloiul de carne fragilă
două reci cristaline de șarpe, pe care-mpietrit-au,
fosile, privirile Evei.
Dă-i, Doamne…
Dă-i, Doamne, frumsețile toate,
Dă-i, Doamne, ce ai și ce nu,
Dă-i, Doamne, chiar și nemoarte,
Ci numai zâmbetul nu.
Dă-i, Doamne, simțirile toate,
Dă-i, Doamne, ce ai și ce nu,
Dă-i, Doamne, chiar și nemoarte,
Ci numai lacrime nu.
Dă-i, Doamne, averile toate,
Dă-i, Doamne, ce ai și ce nu,
Dă-i, Doamne, chiar și nemoarte,
Ci numai dragoste nu.
Când bate-va clopot de-aramă
Și-n ultimul drum voi porni,
Aș vrea să-i surâd din ramă,
Iar ea să nu știe-a zâmbi.
La ámbra frunzișului veșted
Dușmani și amici se vor strânge.
Îmi plângă o lume la creștet,
Iar ea să nu poată plânge.
Când fi-voi țărână, prea poate,
Ori, poate, cenușă voi fi,
Privească-mă din nemoarte,
Dar fără să știe-a iubi.
Revino, hai
De ce-ai plecat?
De setea ta, de para ta, mistuitoarele,
Se-mbolnăvesc și se cernesc cerul și soarele.
De jindul tău, de-aleanul tău, supramisterele,
Se ofilesc și se topesc luna și stelele.
Unde te-ai dus?
De lipsa ta, de tânga ta, sfâșietoarele,
Seacă-n zăvoi și se usuc roua, izvoarele.
De dorul tău, de jarul tău, răsvâlvătăile,
Se-ncing și ard, se mistuiesc munții și văile.
Când o să vii?
Revino, hai, să-mi luminezi c-un zâmbet cerul, soarele,
Învlăguiește-mi c-un sărut roua, izvoarele,
Însfeșnicește-mi c-un surâs pe boltă luna, stelele,
Readu-mi pajiștea de-azur cu munții și vâlcelele.
Te iubesc de departe
Draga mea, ce te-ai dus-ai cu lerul,
Te iubesc de departe cu cerul.
Draga mea, ce te-ai dus cu cocorii,
Te iubesc de departe cu norii.
Draga mea, ce te-ai dus cu cocoarele,
Te iubesc de departe cu soarele.
Draga mea, ce te-ai dus cu aluna,
Te iubesc de departe cu luna.
Draga mea, ce te-ai dus-ai cu-ai nunții,
Te iubesc de departe cu munții.
Draga mea, ce te-ai dus-ai cu harpele,
Te iubesc de departe cu apele.
Draga mea, ce te-ai dus-ai cu vântul,
Te iubesc de departe cu gândul.
Draga mea, ce te-ai dus cu ninsorile,
Te iubesc de departe cu zorile.
Draga mea, ce te-ai dus-ai cu fulgul,
Te iubesc de departe cu-amurgul.
Nu știi?…
Nu știi ce-i zbuciumul?
Ascultă cum Dunărea-și iese din matcă,
Mugește și mușină carne de om.
Fidelitatea?
Cum taie văzduhul s-atingă prundișul
O lebădă-n zbor, urmând cântul suratei!
Nici așteptările?
Privește la chipu-mpietrit al mămicilor
Cum spintecă zarea, chemându-și feciorii.
Nicolae MĂTCAȘ


