De-o să-mi promită-Apóllo nemurirea

Nu-s haimaná și nici anahorét.

Orbecăiesc alchímic. Unde ești?

Când te-oi găsi, aș vrea să mă iubești

Cum l-a iubit Alcésta pe Admét.

Te voi peți, iubire, ca-n povești.

În car de smirnă-om trece prin brădet,

Tras de-un mistreț și-un leu (duet cochet?),

Ca să vestim de-ospețe-mpărătești.

De-o să-mi promită-Apóllo nemurirea,

Cerând, în schimb, regina mea, jertfirea

Ființei tale, știu: vei fi de-acord.

Dar ce nu știe el, modern milórd,

E că nemoartea nú-nvinge iubirea.

N-am să te las să pleci nici viu, nici mort.

Închisă-n tine tainică firídă

Celibatár și misogín provérbic,

Pygmalión își ignoră modelul.

Dar cópia îi depășise zelul

Și sculptorul o îndrăgi bezmétic.

Cum Afrodíta-i încurcă fuscelul

Cu vraja și erésul ei erétic,

Ea Galatéei îi dădú, frenétic,

Suflare  –  să incíte menestrélul.

Închisă-n tine tainică firídă,

Nu stau nici cât mi-ar sta în păru-mi stanca,

Invoc pe Afrodíta în absídă,

Pornesc la drum cu vélele și árca,

Înmoi în tintă pana lui Petrárca,

Doar te-oi trezi din starea ta frigídă.

Mi-nfrână zborul indolența ta

În orice răsărit e și-un amurg.

În órice asfințit, o răsărire.

În órice decădere, o mărire.

În órice bacanále, un Licúrg.

În gând incert, o tainică simțire.

În tern cătun, un gérmene de burg.

În orice creator, un Demiúrg.

În orice punct e o nemărginire.

Mi-nfrână zborul indolența ta,

Dar tot în ea găsesc o consolare:

Edénul fără iad n-ar exista

Și nici durerea fără alinare.

Chiar viața când apune undeva,

Altundeva, ca Phoenix, ea răsare.

Cum stai ca o banchíză venită de la nord

A fost odată-n basme, a fost ca niciodată,

Un june ce-ndrăgise o fiică-a unui rege,

Dar cum prințesa mândră decise să-l renege,

El își luase trenul spre lumea ceealaltă.

Nu-i caz fără urmare. Aici, nescrisa lege

Zeița frumuseții o aplică pe dată,

Schimbând-o într-o stâncă pe indolenta fată,

Chiar dacă fapta fetei nu fu fărădelege.

Cum stai ca o banchíză venită de la nord,

Inept, imperturbábil, ca Arsinóe, rece,

Ca ochiul unui róbot pe-un câmp deschis  –  de cord  – ,

Aș pregeta zeiței să-i spun ce se petrece.

Te-aș crede-o disperată ce stă să se înece

Și eu, umil scafandru, luându-te la bord.

La care țărm mi-oi ostoí frământul?

Un cal și-un călăreț gonind spre-un pont.

Un singur scop și-o singură simțire.

Și goana lor nu-i timpului afront,

Nici ne-nfricarea  –  spațiului jignire.

Ca o săgeată, -n ultimă zvâcnire,

Străpung, magnífic, linia de front

Și-n zbor rebel, sub nimb de nemurire,

Cu plátoșa se-nfig în orizont.

Dar tu, sireápa mea ne-nzăbălată,

Ce-mi zburzi pe unde mi-i și nu mi-i gândul

Și-mi duci în scări, galop, viața toată

Ca marea-n spume și-n vârtejuri vântul,

La care porți vei poposi vreodată?

La care țărm mi-oi ostoí frământul?

Este știut că Moise, în lungul său periplu

Este știut că Moise, în lungul său periplu,

Voind să-și scoată teafăr poporul din robie,

L-a mântuit prin lipsuri, purtându-l prin pustie,

Ca, la sfârșit, prorócul, să moară pur și simplu.

Și inima lui Dánko o torță arse, vie.

Suprem fu sacrificiul, nu îndoit sau triplu,

Urmașii și strămoșii unindu-i ca-ntr-un niplu.

Lumina ei și astăzi, și veacuri o să ție.

Vestálă și bacántă, madónă și cocótă,

Încerc să-ți sprijin pașii cu râvna mea bigótă,

Pe drumul spre Golgota, cel sfânt, al pătimirii,

Căci licărește-n zare credința izbăvirii.

Din tină și din beznă ca să te scot, zbengoaico,

Smulg inima din pieptu-mi și-ți luminez ca Dánko.

Cum viața asta-i apă curgătoare…

Simún de-a fost să-nfrunt, musón, aústru,

Ca să răzbat, prin vremuri, pân’ la tine,

Am mers cu sârg și râvnă beduíne

Prin țepi, prin dune, prin noroi palústru.

Acum, retras în eul meu clastru,

Sub múrmur lin de ape cristaline,

Simt cum gorunul care crește-n mine

Își rotunjește-agale-octúplul lustru.

Cum viața asta-i apă curgătoare

În care tot ce-a fost și nu a fost

În hău se varsă, se preschimbă-n lut,

Nu crezi că-ar fi, atuncea, mai cu rost

Obida ta s-o trécem în uitare

Și s-o luăm, cu calm, de la-nceput?

De-o fi să iau cândva la Plúto cina

A fost – ni-i martor marele Rapsod –

Din rude mari o plăsmuire rară,

Ce-l prinse pe Luceafăr într-o seară

În al iubirii fermecat năvod.

Dar, când s-o cheme-n lumea sa stelară,

Ea, gâde, îi strivi pe eșafod

Iubirea lui, prozáic episód

Din viața ei frivólă și ștrengară.

De-o fi cândva să iau la Plúto cina

Și să răsar Luceafăr eminesc,

De-o să-L implor pe Tatăl meu ceresc

Ca să-ți întindă scara Sa, divina,

Vei ști să evadezi din cerc lumesc

Și s-o răzbuni, sfidând, pe Cătălina?

Cum búnele și azi ne-așteaptă bunii

Ca torțe vii au ars bunícii, ninșii.

S-au războit nu-n píldele esópe,

Ci-n inima bătrânei Europe

Și-au apărat ei tróiele, învinșii.

Pe plai străin, sub hume, zac proscrișii,

Absenți la ale timpului sincope.

Acasă, -n prag, cerníte penelópe

Mai țes speranțe, așteptând ulíșii.

Cu ei, la masa umbrelor, sub stea,

Cum ascultăm, vrăjiți, Sonata Lunii,

Mă-ntreb: de-o fi să cad în luptă grea

Ca-n zvonul ferestraielor gorunii,

Vei cuteza să-ncerci a m-aștepta

Cum búnele și azi ne-așteaptă bunii?

Când Zeus ne va cerca iubirea noastră

Zadarnic mersul timpului? Ochérii

I-i smulgi, i-i cerci, i-i răsucești și spargi i-i?

Pași spre neunde micii? ’N hăuri largii?

Iubirile-s trădări? Bogați, mizérii?

Nu urlă glonții-n mieii mei, safárgii?

Să nu mai fie trópice, nici prérii?

Să fie basm pe culmea disperării

Roméo și Juliéta sau Lafárgii?

În van alerg și cad, m-ardíc și fug

Să prind râvnita pasăre măiastră?

Se îngustează-n van al vieții crug?

Când Zeus* ne va cerca iubirea noastră,

Vom ști să-ncingem foile-i pe rug

Cum ard, în zori, mușcátele în glastră?

____________________________________________

*Zeus (aici cuvântul conține diftongul eu și se pronunță ca o singură silabă).

N-a fost să fie. Glacial, zeița…

Nici din uitat și nici din răzbunare

N-am dus ofrandă lui Artémis. Nu.

Am vrut să mă conving ce-ai face tu

În caz că ar dori să mă omoare.

M-am perindat prin Déhli, Kathmandú,

Pe piscuri m-am plimbat și pe răzoare,

Tot mai nutrind, naiv, speranța care

Mi-o insuflase tainicul gurú.

N-a fost să fie. Glacial, zeița

Cu lancea sa deschisu-ți-a portița

Și îți conduse pașii în infern.

Uimit de gestul tău măreț, Alcsta,

Herácles îi jucă lui Hádes festa:

Te-a readus să ne iubim etern.

Decât pe la apus să mi te-omoare

Te-am vrut Chelóne-n aură zefiră

În casa-mi de la margine de râu,

Departe de ispite și desfrâu.

Să nú știi lumea ce urzeli conspiră.

Ce greu herméșii mi-i să-i țin în frâu!

Te văd țestoasă când te iau la miră.

Din carapacea ta ar face-o liră

Să-i legene ca-n lan spicul de grâu.

Ce hotărât și tare mă făcuși!

Decât pe la apus să mi te-omoare,

La zei ofrandă, la telpízi supuși,

Mai bine eu te-nalț nemuritoare,

Țestoasă zburătoare-a lui Brâncuși.

Dacă-i să zbori, atunci să zbori spre soare!

Decât să te împart cu-o Prozerpínă…

M-am molipsit de tine ca Adónis.

De-atunci, zadarnic vrea duioasa-mi bonă

Să-mi poarte gându-n nori, la vreo madonă.

Ard două inimi-păsări. Dor de zbor ni-s.

Asupra-mi de-o s-asmută-o Persefónă

Mistreț adus din țara lui Ciurliónis

Și-o vrea să-ngroape oasele-mi la Tomis,

Tu mă preschimbă-atunci în anemonă.

Decât să te împart cu-o Prozerpínă

Și focul sacru să-l mențin în tină,

Mai bine-n lumea umbrelor, curate,

Să-ți préțui, dulce, nimburile toate,

Iar la lumină-o floare să-ți răsar

S-o porți advár la pieptul tău de jar.

Gelos cum sunt ca marea, eu nú pot nici în vis

Pe boltă gala modei cu pompă s-a deschis.

Cu unduíri de şolduri, urzeală de picioare,

Cu decoltéuri large, chiar dacă-i postul mare,

Privirile la dulce, lent, dezlegate ni-s.

Mlădíi ca firul ierbii se-ntrec la defilare

Steluţe despletite cu nuri de nacru lis

Şi, sobru, cornul lunii cu diadém de miss.

Uşúre, fantezia începe-n cer să zboare.

Gelos cum sunt ca marea, eu nú pot nici în vis,

Fecioara mea, Seléne, o clipă să conced

O lume să te soarbă din ochi ca un aéd

Pe pódium de gală în iad sau paradis.

Te voi reţine-aicea, mă ierte Dumnezeu,

Vom fi, în raiul nostru, tu singură şi eu.

Nicolae MĂTCAȘ

by

Referinţă Bibliografică

Nicolae Mătcaș – sonete de dragoste din volumul „Hai, cântă-mă, mă daină…” / Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 4 ianuarie 2025