Noaptea se umple cu clipe de extaz

Nu mă îndur să rup bariere,
trec mai degrabă pe sub sau peste ele
depăşind zădărnicia.

Ajung la timp unde se dezvăluie trupul tău întunericului,
nu îngădui nicio dezbrăcare de caracter,
la ferestre perdelele sunt volubile şi trase.
Pe faţa jovială a nopţii
respiraţiile noastre se întâlnesc obraznice,
se lipesc de pielea fierbinte şi o mângâie
cu şoptiri lungi de cuvinte rostite cu limba.
Tu valsezi în umbra sentimentelor directe, promise,
lascivă şi goală,
căzută în transa patimilor din focul plăcerii.

Îţi frământ gândurile şi sânii scrupuloşi la datorie,
mâinile îşi caută locul şi te cuprind
într-o luptă egală pusă pe faţa iluziei
în care ochii îşi îmblânzesc singuri privirile.

Împart fericire în sufletul ce absoarbe ca un burete
de unde dispar temerile şi orgoliile,
noaptea se umple cu clipe de extaz
coboară pe scările timpului în amintirea
ce curăţă trecutul de impurităţi.

În ochii mei
dealurile şi munţii capătă înălţime,
drumurile devin mai anevoioase,
umerii se lasă aplecaţi de anii desfrunziţi.

Durerile se pierd sub altele mai vii
şi tu nu vezi decât oglinda
în care noi eram frumoşi.

Liber

N-am locuit niciodată
liber
într-un loc mai frumos
decât sufletul tău.

Ochii mi s-au scufundat albastru
într-o mare luminoasă de stele
ce naşte de ruşine pământul
şi cerul nesfârşit.

Ţipăt prevestitor

Vântul fluieră prin oasele nopţii la marginea prăpastiei
până întunericul îl prinde cu mâţa-n sac,
nu poate pătrunde până-n adâncul ei
unde râul îşi vede de treburi
grăbit spre câmpiile soarelui.

Locuiesc undeva sub dealurile domoale,
zilele mi se împrospătează singure
cu clipe pline de dragoste-n mâini
care mă găsesc şi-n puterea nopţii
ca pe o cucuvea aşezată pe o creangă de nuc
care ţipă de bucurie.

Inima simte ceva ciudat
cum se naşte în minte, schimbarea
şi apele nopţii se varsă-n memoria secetoasă
avidă de furtuni şi întâmplări.

Crepusculul

Când ziua se îmbină cu noaptea
şi-n ochii mei se pierde crepusculul,
stai pe prispa casei.
Culorile capătă viaţă pe faţa ta albă
şi se metamorfozează
în iubire divină.

Toate clipele se concentrază la un loc,
să mă uimească.
Ca o vinovăţie iertată în ochii celorlaţi,
se stabilesc punţi peste inimi
pe care n-o să le mai uit,
îşi neglijează durerea lor pentru a mea
şi-mi plimbă prin suflet
cuvinte mângâietoare.

Aici mă voi regăsi
şi mă zidesc în stâlpii tăi de rezistenţă
până-ţi voi duce iubirea desăvârşind-o
în crepusculul muşcat de soarele dimineţii.

Caii adorm în picioare

Cum de sufletul se ridică la cer fără aripi
ori trupu’-i mai uşor decât aerul,
e absorbit de magnetismul divin
şi durerea rămâne acasă
semn de pământ?

Un teribil pas îmi calcă pe inima cuvântului,
tu te joci cu literele înmugurite-n poeme
la ruleta destinului.
Din căuşul mâinilor îmi curg raze,
râurile se-mbracă de sărbătoarea ploilor,
se plimbă salamandrele pe drumurile din păduri
şi veveriţele îşi numără alunele în scorburi
unde nu pătrunde lumina.

Caii adorm în picioare precum copacii
în serile când se grăbeşte noaptea
să fugă din albul ochilor,
limba întoarsă pe dos
loveşte la tălpi tăcerea,
să-i desfrunzească singurătatea
moartă în amintiri.

Nicio umbră cosită
nu mai rămâne la uscat pe coastă,
speranţa începe să fulguie
nemuritoare iubiri.

Ca un soldat fără arme

Bucurie neîmpărţită cu nimeni,
aproape o tristeţe deghizată
care se sparge în bucăţi ca un geam
de la fereastra plămânului stâng
pe care s-a depus prea mult fum
şi un pic de mâzgă.

Dar nimeni nu observă,
nu-i pasă,
nu-l interesează.

Cu bucurii netrăite unii îşi omoară timpul,
se îmbată cu iluzii pe care şi le satisfac
ca un soldat fără arme
dându-şi singur ordine
să înainteze-n deşert.

Împărtăşesc credinţa,
că oricum lumea nu se poate stăpâni
cât mai există femei
de iubit.

La început a fost cuvântul

Până şi strigătul de durere nu se aude,
rămâne ca o pasăre mută
suspendat în golul dintre adevăr şi minciună
pe care oamenii îl ignoră.

La începutul lumii cuvântul îşi dăduse sieşi întâietate,
Dumnezeu şi oamenii l-au respectat
punând în el întregul deznodământ
ce dansează pe sârma dintre trecut şi viitor
şi trece pe deasupra capetelor noastre
ca o rază de lumină.

După un timp ne-am convins cu toţii
că nu putem şti niciodată
dacă sensul în care mergem
este cel nimerit.

Portret în oglindă

Pe un perete de sare ea se picta-n oglindă
în păr cu o diademă de stele
cu rubine în colţuri.

Avea doar lumini şi umbre
ca să estompeze culorile lucioase,
lini şi puncte de sprijin
pentru frumos.

O strălucire venea de niciunde
cât penelul aluneca,
de portretul se închega rebel
ca pe o scară la cer urcând.

Am văzut cum peste poate sideful
pune cîte un contur pe albastru
şi de pe aripi la fluturi
se presară magic praful pe cute.
Eu priveghez de uimire,
de totul îmi pare subţire
ca o pânză de mătase cu nuanţe
în care primăverile se contopesc,
fermecate păsările vin
să cânte.

După aceea începe să ningă
şi peretele de sare se topeşte.

Cu toţii rămânem o pradă

Nimic nu miroase a maternitate,
mai mult a naştere divină,
cuvântul rostit cu o gură flămândă
născare de lume înseamnă.

Mişcarea şi timpul în care totul există
se subsumează legilor
fără de sfârşit.
Cu toţii rămânem o pradă
să ne respire pământul.

Aproape de final ajungem într-o fază
de trecere în alta
cu tot atâta viaţă şi moarte
câţi zei încap într-unul singur
atotputernic.

Doamne, tu eşti acela
la care vin să mă mântui.

Nimeni nu mai moare în poveşti

Să fie o apă limpede
din care să-mi astâmpăr setea,
să simt în genunchi puterea
care urcă muntele.

Pâna ce pădurile mă îmbie să trec
pentru că ne cunoaştem de copii,
potecile şerpuitoare
mă ocrotesc de şerpi
şi la venirea serii pe vai
stelele se plimbă pe deasupra
în caruţe trase de cai înaripaţi.
Nimeni nu mai moare în poveşti
scrise cu litere colorate.

Iar spre dimimeaţă ţipă cocoşii
despartirea,
toţi oamenii o să-şi amintească
cum se iubeau pe cetina verde
înnebuniţi de miros.

Cu multă consideraţie,

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Sibiu,  05.03.2015,

by

Referinţă Bibliografică

Nicolae Vălăreanu Sârbu: EXTAZ (Inspiro liric)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 5 martie 2015