Adrian Guloiu-Împletitorul de nuiele

„ Vreau să muncesc în ţara mea”

                În drumurile noastre prin satele comunei pentru a distribui ziarul local, am remarcat, cu vreo doi ani în urmă,  lângă magazinul mixt din satul Mierea  aflat vis-a-vis de biserică, o adevărată expoziţie de obiecte lucrate din răchită, în mare parte coşuri de diferite forme şi mărimi. M-a impresionat ceea ce vedeam şi am fost curioasă să aflu povestea lor cunoscându-l în felul acesta  pe cel ce avea  să fie, în vara anului 2018, invitatul  rubricii „ Oameni de lângă noi”, la verneștitv.

Pentru realizarea interviului, echipa noastră s-a deplasat într-o după amiază de iulie la casa lui Adrian Guloiu, căci despre el este vorba. cu care stabilisem, intre timp, ca „ platoul” de filmare să fie chiar prispa casei unde se îndeletniceşte cu meşteşugul împletitului din nuiele de răchită.

Locul unde este aşezată gospodăria lui Auraş, aşa este cunoscut în sat interlocutorul meu,  este aproape de pădurea pe la poalele căreia curge pârâul Nişcov  în verile ploioase, şi aerul pe care-l respirăm, când ajungem la destinaţie, este foarte curat. Doar liniştea ne este perturbată  de zgomotul maşinilor  ce trec pe la poartă, dar misiunea pe care ne-am asumat-o, aceea de a aduce în atenţia concetăţenilor noştri un „artizan împletituri din răchită”, după cum scrie în cartea de vizită pe care mi-a dat-o cândva,  trebuie dusă la bun sfârşit.

Cu braţul de nuiele lângă el, Auraş îmi răspunde la întrebările pe care i le adresez în timp ce cu foarfeca pregăteşte dimensiunile materialului de lucru pentru coşurile ce urmează a fi lucrate pe „ fundurile” pe care le pregăteşte mama Rada cu îndemânarea omului cu experienţă la cei 80 de ani ai săi. Copilăria nu i-a fost tocmai uşoară făcând parte dintr-o familie numeroasă şi cu posibilităţi materiale reduse. Şcoala primară a făcut-o în satul natal, iar clasele 5-8 le-a urmat la Nişcov, satul vecin aflat la 3km, distanţă pe care o parcurgea pe jos în fiecare zi. Asta se întâmpla la câţiva ani după aşa zisa Revoluţie  din ’89, când şcolile încă nu fuseseră comasate.

Meşteşugul împletitului cu nuiele din răchită l-a deprins în familie, pentru că, spune el, în sat era o hală în care lucrau  consătenii lui care nu reuşiseră să plece la fabricile din oraş. Dar ştim cu toţii că după ’90 şi-n judeţul nostru, ca-n toată ţara, a început ofensiva distrugerii economiei închizându-se fabricile prin falimentarea lor  şi apărând, în felul acesta, o nouă categorie socială, aceea a şomerilor. Mulţi au plecat din ţară să-şi găsească un loc de muncă pentru a asigura un venit consistent familiei care rămânea acasă, în cele mai multe cazuri copiilor lăsaţi în grija bunicilor  sau cu unul din părinţi.

Ştiind că străinii apreciază lucrul de artizanat, îi pun întrebarea firească de ce nu a plecat, ca mulţi alţii, afară unde şi-ar fi deschis un atelier de împletituri din răchită că, slavă Domnului, materie primă ar fi găsit oriunde. Se opreşte un moment din lucru şi, privindu-mă în ochi, îmi mărturiseşte: „ Doamnă, eu vreau să muncesc în ţara mea. Vreau să contribui şi eu la dezvoltarea satului meu, a comunei noastre.” Mi se pare logică explicaţia hotărârii lui de a rămâne în satul natal unde să pună în practică ceea ce visează  în nopţile fără somn, când împreună cu tânăra lui soţie discută despre noile modele de coşuri şi coşuleţe, obiecte de interior, despre tehnici noi pentru îmbunătăţirea calităţii produselor din răchită. Ştie şi el, cum toţi ştim, că dacă tinerilor li s-ar fi creat condiţii de muncă în ţara lor şi n-ar fi fost „încurajată” nemunca, n-ar fi avut loc exodul  către un pământ al făgăduinţei, numai că în Biblie poporul ales era mânat de Dumnezeu, pe câtă vreme pe români i-a mânat şi îi mână teama de sărăcie.

Numai că Uniunea în care am intrat după 2007 le întinde tinerilor români rămaşi în ţară o mână, prin acele fonduri europene despre care tot citim pe plăcuţele obiectivelor ce reprezintă rezultatul unui proiect bine întocmit. Şi Adrian Guloiu a reuşit, la îndemnul unui prieten, să acceseze fonduri europene pentru rural respectând paşii ce trebuie parcurşi în astfel de situaţii. Discuţia noastră continuă pe tema aceasta. Nu-i este uşor pentru că şi el, ca beneficiar al proiectului, trebuie să vină cu o sumă, de loc neglijabilă, pe care a luat-o printr-un împrumut de la bancă. Cheltuielile se vor amortiza în timp, dar începutul e greu. Proiectul prinde contur: clădirea în care  se va desfăşura activitatea de confecţionare a obiectelor din răchită aşteaptă să fie finisată ca meşterii pe care-i va angaja noul patron, şi aici Auraş mă corectează: „ Eu nu sunt patron, sunt împletitor din răchită”, să înceapă munca cu acte în regulă., după ce vor fi învăţat cum să lucreze. Aici  nu merge munca la negru!

În momentul de faţă, de împletitul nuielelor din răchită se ocupă membrii familiei: tata, mama, bunica şi cei doi copii, Larisa şi Darius., veniturile în casă provenind din vânzarea obiectelor de artizanat. Mezinul familiei, care are numai 10 ani, confecţionează coşuleţe mai mici pentru sezonul de primăvară când cei care le cumpără pun ghiocei în ele. Fiica este absolventă a Şcolii Gimnaziale „N.I.Jilinschi” din Verneşti şi din toamnă va fi clasa a IX-a la Liceul Pedagogic din oraşul Buzău. Pasiunea Larisei pentru meseria de educator i-a fost insuflată de educatoarea pe care a avut-o la grădiniţa din Mierea, dovedindu-se în felul acesta că puterea exemplului personal este hotărâtoare în alegerea unui drum în viaţă de către unii învăţăcei. 

Mă uit la nuielele pe care le tot taie de când am început discuţia şi-l întreb pe interlocutorul meu de unde îşi procură materia primă. „ Avem şi noi în grădină o plantaţie mică de răchită. Răchita necesită lucrări ca viţa de vie: se pregăteşte solul pentru butaşii  care se pun în pământ pe rânduri; se execută două-trei praşile pentru îndepărtarea buruienilor, se stropesc plantele care devin arbori-arbuşti pentru combaterea dăunătorilor şi în al treilea an pot fi recoltate nuielele.” Pentru comenzi mai mari, Adrian Guloiu achiziţionează materia primă de la plantaţiile care se găsesc în Vrancea, Focşani. Recoltarea răchitei se face în lunile de toamnă-primăvară,  se face manual şi se leagă în snopi. Urmează un întreg proces tehnologic până la obţinerea nuielelor de calitate pentru a putea fi folosite la confecţionarea  obiectelor. Din toamnă toate astea se vor face în hala ridicată cu fonduri europene şi atunci familia Guloiu va putea onora şi comenzile de coşuleţe pentru biciclete pe care le-a primit pe internet de la fabricile din Danemarca şi Germania.

Ne despărţim de familia Guloiu  cu promisiunea de a fi prezenţi şi la deschiderea secţiei de împletituri din răchită şi le urăm succes în afacere şi putere de muncă. Doamne, ajută!

Curierul zoreștean, 2018

by

Referinţă Bibliografică

OAMENI DE LÂNGĂ NOI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 1 februarie 2022