(PRIMA PARTE)

A pleca într-un pelerinaj nu-i atât de simplu. Trebuie să fii pregătit sufleteşte, să ai o condiţie fizică cât de cât bună şi să dispui de suma necesară pentru un astfel de proiect. Nu vă spun că mai intervin şi factori care nu ţin de voinţa personală şi te trezeşti că, chiar dacă ai făcut toate demersurile necesare plecării, nu mai poţi pleca. Eu am fost o persoană norocoasă. Aşa că atunci când Mia Corbu, aceeaşi persoană „ vinovată” de pelerinajul meu din Grecia organizat de Centrul de pelerinaje „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” de pe lângă Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, m-a sunat să mă întrebe dacă merg la Ierusalim, am spus da.

22 iunie 2017 ( joi)  Înainte de ora şase dimineaţa, ne-am adunat în faţa Catedralei Arhiepiscopale din Buzău toţi cei care vom călători împreună timp de patru zile pe tărâmul străbătut cu 2000 de ani în urmă de Mântuitorul Iisus Hristos. Nu ne cunoaştem, dar asta nu ne împiedică să intrăm în vorbă unii cu alţii. Mia Corbu n-a venit. Au intervenit alţi factori în afară de voinţa ei personală, dar preoteasa Veronica Banu, una dintre organizatorii pelerinajului, a  avut ideea inspirată de a mă „ cupla” cu Emilia Mătură, despre care aveam să aflu că e mama unei foste colege de liceu a fiicei mele Laura. Ce mică e lumea! Ne urcăm în autocar după cum ne strigă Valentin Banu, principalul organizator cu care vom călători pe toată durata pelerinajului. Ne dă din partea Înalt Preasfinţitului  Părinte Ciprian câte o carte de rugăciuni şi un ecuson ca semn al recunoaşterii între noi şi ne face precizări în privinţa derulării călătoriei în Ţara Sfântă.

Totul se desfăşoară conform programului. Ajungem la aeroport,  trecem prin filtrele obligatorii unei astfel de călătorii şi ne îmbarcăm în aeronava care ne va duce peste mări şi ţări la locul destinaţiei. Pentru mine e o experienţă nouă, trebuie să recunosc, având posibilitatea să testez efectul forţei gravitaţionale o dată cu creşterea altitudinii. Din locul unde stau, urmăresc cu mare interes,  prin hubloul din stânga mea, priveliştea ce se desfăşoară  cu cât ne ridicăm deasupra solului şi mă minunez de ceea ce văd. Traversăm Marea Neagră, ţinuturile stâncoase ale Asiei Mici, Marea Mediterană având norii albi sub noi ca nişte ghemotoace de vată, şi după aproximativ două ore şi jumătate suntem în aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv. Aici ne aşteaptă autocarul firmei  de transport Eland Tours cu care vom călători pe toată durata pelerinajului. Ne întâmpină ghidul evreu Amir, născut în România  şi plecat din Iaşi  în 1975, la vârsta de 22 de ani. Numele său era Vladimir, influenţă rusească, după cum precizează, aşa că i-a fost uşor să ia  patru litere din numele iniţial şi să-l obţină pe cel de evreu. Din partea companiei de transport primim câte o şapcă albastră pe care o vom purta tot pentru a ne recunoaşte în mulţimea pelerinilor cu care ne vom întâlni.

Israelul este situat în Orientul Mijlociu, pe malul de est al Mării Mediterane.  Ţara aceasta nu e mai mare decât cinci judeţe din România şi are doar 8 milioane de locuitori, dar fiind locul unde S-a  născut şi pătimit Iisus, milioane de pelerini vin să viziteze  Pământul Sfânt, contribuind, în felul acesta,  la bugetul ţării.  Dumnezeu a avut grijă de poporul evreu dintotdeauna, chiar dacă acesta nu L-a recunoscut pe Fiul Lui. Ne urcăm în autocar şi ne îndreptăm spre Ierusalim.  Ajunşi pe Muntele Mălsinilor, coborâm treptele din piatră, ne minunăm de priveliştea care se desfăşoară în faţa noastră şi gustăm din vinul autohton dulceag  pe care ni-l oferă Amir de bun venit.

Din locul unde ne aflăm se vede zidul Vechii Cetăţi, zid care a fost distrus în câteva rânduri  şi refăcut. Ceea ce vedem este zidul refăcut de Suleyman Magnificul. Informaţiile oferite sunt multe şi destul de greu de reţinut. Ajungem în Grădina Ghetsimani  aşezată la poalele Muntelui Măslinilor, la est de pârâul Chedron ( Cedrilor) Aici venea de multe ori Iisus cu ucenicii săi. Tot aici ar fi fost arestat de către o trupă mixtă de soldaţi romani şi de gardieni ai Templului Herodian.  Grădina aceasta se întinde pe 20ha de teren plantat în special cu măslini. Amir ne informează  că cei mai bătrâni copaci din lume sunt aici.   Cea mai mare parte din grădină o stăpâneşte Biserica Ortodoxă, iar a doua parte este în posesia Bisericii Romano-Catolice. În  Grădina Ghetsimani se află patru  locuri de închinare dintre cele mai importante pentru toată lumea creştină: Mormântul Maicii Domnului ( potrivit tradiţiei creştine, acesta este locul unde Apostolii au înmormântat trupul Maicii Domnului), Peştera Ghetsimani ( unde S-a rugat Iisus Hristos cu lacrimi de sânge-Luca , 22, 44), Piatra  prinderii lui Iisus ( aici se înalţă azi o biserică catolică) şi Biserica  Sfântului Arhidiacon Ştefan.

Urcarea Muntelui  Măslinilor se făcea prin coborârea şi urcarea unei serii de trepte  săpate în piatră. Podul zidit peste Valea lui Iosafat din Biblie, astăzi Valea Cedrilor, se sflă  în acelaşi loc ca acum  două milenii. Acest lucru reise din prezenţa treptelor din piatră, săpate în munte, care coboară din oraş şi urcă pe munte. La o distanţă de 40m de Peştera Ghetsimani, se află actuala  grădină în formă pătrată, cu fiecare latură de aproximativ 60m. În interiorul acesteia se păstrează până astăzi o serie de şapte măslini uitaţi de vreme, martori ai mileniilor. Cel mai gros măslin are circumferinţa de 8m. Chiar dacă aceşti copaci nu sunt din vremea prinderii  şi judecăţii lui Iisus, cu siguranţă ei sunt urmaşii direcţi ai acelora, crescând în coaja şi din rădăcinile lor. Privim copacii aceştia şi ne ducem cu gândul la vremurile acela pe care le găsim descriese în paginile Bibliei. Facem poze şi intrăm în Biserica Tuturor Naţiunilor în a cărei curte este de fapt încadrată Grădina Ghetsimani. Această biserică, cunoscută şi sub denumirea de Biserica Agoniei, a fost construită pe ruinele unei biserici distrusă în anul 614 şi ale unei alte biserici cruciate distrusă în anul 1219. Foarte aproape de acest loc se află Biserica Sfânta Maria Magdalena, a ruşilor, cu turlele ei specific moscovite, construită de ţarul Alexandru al III-a, în memoria mamei sale.

Ascult explicaţiile ghidului în curtea Bisericii Tuturor Naţiunilor şi mă minunez de ce văd pe versantul Muntelui Măslinilor unde,  de-a lungul timpului, copacii au fost sacrificaţi ca locul lor să fie luat de această îngrămădire de pietre/lespezi ce strălucesc în lumina soarelui. Amir spune că este Cimitirul Evreilor. Încă  din antichitate evreii au vrut să fie îngropaţi în acest loc deoarece, potrivit unui pasaj din Biblie, când va veni Mesia pe pământ, de aici va începe Învierea. Se presupune că aici îşi doarme        somnul de veci fiul regelui David şi Zaharia, preotul Primului Templu. Astăzi este foarte greu să obţii un loc de veci în acest cimitir. Doar cei foarte bogaţi  şi evreii ultrareligioşi îşi pot permite să dea  150000 de euro pe un loc de veci.

Ne urcăm în autocar şi mergem mai departe. Vedem Poarta de Aur  a Cetăţii, acum zidită,  pe unde a intrat Iisus în Ierusalim. Trecem de la un obiectiv la altul, admirăm şi suportăm căldura deşertului. Oraşele se înalţă în plin deşert. Puţină verdeaţă. Cei mai rezistenţi sunt măslnii. Mai vedem şi câte o cămilă, animalul specific locului.

La Zidul Plângerii mare lucru n-am făcut, doar că am luat seama că sunt două zone, despărţite printr-un gard: una, mai mare, pentru bărbaţi, şi alta, mai mică, pentru femei.  Femeile  trebuie să aibă capul acoperit.  Oricum îl avem acoperit la cât de tare dogoreşte soarele. Fiecare se duce lângă zid, îşi lipeşte capul de el stând într-un moment de reculegere, cu toate că e forfotă în jur. Zidul este al musulmanilor, aşa că evităm să facem semnul crucii să nu iscăm vreun scandal, după sfatul lui Amir. Cei convinşi de însemnătatea zidului, pun în crăpăturile lui bileţele  cu dorinţe adresate divinităţii. Grupul nostru se  amestecă în mulţimea pestriţă. Ne recunoaştem, de la distanţă, după şapca albastră şi ne adunăm acolo unde flutură tricolorul românesc pe care-l poartă Valentin tot timpul. Vedem şi o pereche de miri evrei: ea în rochie albă, lungă, el în costum de culoare deschisă. Cineva face remarca: El a adus-o la Zidul Plângerii  ca să ştie unde să vină  când va fi singură şi nefericită. Câţiva dintre ai noştri fac poze cu cei  doi miri ca amintire a acestor locuri. Aici se întâlnesc pelerini din toate colţurile lumii. Auzi graiuri de neînţeles şi când auzi un cuvânt românesc, te uiţi mai bine şi îţi dai seama că ai întâlnit un alt grup de pelerini din ţara ta. Fiecare are traseul lui.

Seara ajungem  în Betleheem, unde suntem  cazaţi la un hotel de patru stele şi unde ne sunt asigurate două mese, cina şi micul dejun, gen bufet suedez. Totul e cum nu se poate mai bine pentru că cei care vor, pot ţine şi  post, ţinând cont că suntem în perioada Postului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Hotelul e frumos, curat.  Eu şi Emilia suntem cazate  în camera 11, la etajul 8. Noroc că merge liftul!

23 iunie 2017 ( vineri)  După prima noapte petrecută la Betleem, nici nu-mi vine să cred că mă aflu în oraşul Naşterii Mântuitorului, ne urcăm în autocarul care ne va duce să vizităm alte locuri sfinte. După micul dejun servit în sala de mese de la nivelul (-1) al hotelului, unde fiecare a avut posibilitatea să mănânce după pofta inimii sau cum i-a dictat conştiinţa,  ne aşezăm pe scaunele noastre din autocar şi ascultăm rugăciunile de dimineaţă rostite la microfon de părintele Alin Balica, preotul grupului de pelerini. Ne pregătim sufleteşte pentru ceea ce urmează să vizităm. Dar, mai înainte de toate, Amir, ghidul nostru, ne duce la un magazin de suveniruri, cu preţuri mai rezonabile, spune el, să ne cumpărăm ceea ce ne place şi se încadrează în bugetul personal alocat acestui eveniment din viaţa noastră.

Primul obiectiv vizitat este Mânăstirea Sf Gheorghe din Hozeva., aflată la numai 20km de Ierusalim, pe drumul ce duce la Ierihon. Şi când Amir pomeneşte numele oraşului biblic ne aminteşte şi  Pilda  samarineanului milostiv prin care Iisus ne îndeamnă la iubirea aproapelui..

Autocarul ajunge în dreptul unui portal din piatră în trei arce pe care este trecut numele sihăstriei, de unde coborâm pe un drum pietruit, pe jos, chiar dacă localnicii-beduini ne invită să urcăm pe măgăruşii  lor pregătiţi pentru transportul turiştilor. Ghinionul lor; niciunul dintre noi nu apelează la mijlocul de transport autohton pentru că vrem să ne testăm rezistenţa fizică la un  astfel de efort, şi nu e unul uşor, dar plăcerea de a privi  pe-ndelete peretele abrupt al văii unde descoperim cavităţi/peşteri în stâncă, semn că acolo, cu sute de ani în urmă, vreun pustnic a găsit odihnă mădularelor sale, e pentru noi adevărată terapie. Mânăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul este săpată într-un perete de stâncă, pe locul unei străvechi aşezări monahale, de la începutul secolului al VI-lea, situată la apus de Ierihon, pe valea pârâului Horat-Cherit din Vechiul Testament, numit azi Hozeva.

Intrând în incinta complexului monahal suntem copleşiti de trăirile spirituale  care ne încearcă pentru că  locurile pe care păşim sunt  biblice, cum e peştera de deasupra Mânăstirii Sf. Gheorghe Hozevitul în  care, conform tradiţiei,   Sf Prooroc Ilie  s-ar fi ascuns de prigoana regelui Ahab. Cât a fost nevoit să stea aici, Sf. Ilie s-a adăpat  din apa pârâului, iar Domnul îi trimitea corbi să-l hrănească: dimineaţa cu pâine şi seara cu carne.

Trebuie să recunosc că este prima dată când înţeleg cine este Sf. Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ, prăznuit în calendarul ortodox, de curând, la 5 august, la ale cărei moaşte ne închinăm în această biserică. Aici este cunoscut ca Sf. Ioan Iacob Hozevitul.

Născut într-o comună de pe malul Prutului  în 1913 într-o familie de ţărani credincioşi, primeşte numele de Ilie, predestinat parcă să ducă viaţa aspră a sfântului din Vechiul Testament. Rămâne orfan de ambii părinţi din fragedă copilărie şi este crescut de rudele apropiate. După terminarea liceului intră în Mânăstirea Neamţ devenind călugăr, visul lui din copilărie, şi primeşte numele de monah Ioan.   Revenind la mânăstire, după terminarea stagiului militar, unde fusese infirmier, ocupă funcţia de bibliotecar şi predă lb. română la seminar.  De foarte tânăr pleacă în Ţara Sfântă  unde, într-un final, ajunge să se nevoiască la Mânăstirea Sf. Gheorghe din  pustiul Hozeva. Ultimii 7ani din viaţă îi petrece în peştera  Sf. Ana unde duce o viaţă aspră, doar în post şi rugăciuni, scriind poezii şi traducând texte din limba greacă. Moare la 5 aug 1960, din cauza bolii, la numai 47 de ani.  După 20 de ani, când mormântul său din peştera Sf Ana este deschis, se constată că trupul şi veşmintele sale sunt intacte, răspândind o mireasmă plăcută.  Arhimandritul Amfilohie, care-l înmormântase cu 20 de ani în urmă, îi face acum o raclă frumoasă din lemn de chiparos, în care îi aşează moaştele, şi o depune în biserica Sf. Gheorghe Hozevitul, unde bunul Dumnezeu ne-a îngăduit astăzi să fim.

Ne întoarcem la autocar pe acelaşi drum pietruit, în urcuş acum, tot pe jos, chiar dacă măgarul trece pe lângă noi cu stăpânu-i pe spinare în lipsă de clienţi. În timp ce autocarul se aşterne la drum spre Ierihon, Amir ne citeşte poezia sfântului de la care tocmai am plecat, pe care i-a lăsat-o un pelerin dintr-un grup de români. Din poezie răzbat dorurile pustnicului plecat din locurile natale pentru a-şi închina viaţa credinţei sale în Treimea Sfântă.

Aşteaptă-mă, Moldova mea, că vin!

Moldovă sfântă credincioasă
De peste munţi, de lângă Prut
De mult voiesc să vin acasă
M-am tot zbătut dar n-am putut.

Dulceaţa ta de mamă sfântă
Copiii tăi dreptcredincioşi
M-au tot chemat să vin pe stâncă
Pe vatra sfinţilor strămoşi.

Departe dus peste hotare
Între români ce nu-s ai tăi
Te-am tot dorit cu plâns şi jale
Cu stropi de lacrimi tot mai grei.

Sunt buni românii tăi oriunde
Şi gospodari cum n-ai văzut
Dar tot mai cald e sânul mamei
Şi tot mai dulce al fraţilor sărut.

Străinul, tot străin rămâne
Când e-ntre fraţii cei el nu-i,
Şi pâinea caldă e tot rece
Când n-o mănâncă-n ţara lui.

Moldovă-mamă scumpă, dulce
Cu sfinţi şi moaşte de martiri
Cu mănăstiri şi glorii sfinte
Cu voievozi neştiuţi şi scumpe amintiri.

Cetate sfântă a credinţei drepte
Ierusalim pe plaiuri româneşti
O lume-ntreagă ai chemat să vadă
Şi cine-ai fost pe vremuri şi cine-acuma eşti.

Moldovă-patrie natală,
Cu oameni buni şi foarte primitori
Din fiii tăi plecat-am într-o iarnă
Primeşte-mă acum printre păstori.

Credinţa ta mi-a îndreptat privirea
Spre adevăr, spre bunul Dumnezeu
Voiesc să-mi mai sfinţeşti odată firea
Primeşte-mă la sânul tău.

Îmi arde sufletul şi inima de dor
Să mă sfinţeşti cu harul tău divin
Mai am să-mi mai încalţ doar un picior
Aşteaptă-mă, Moldova mea, că vin!

În Ierihon vizităm dudul lui Zaheu, cel care mic de stat fiind  a căutat un loc mai înalt de unde să-L vadă pe Iisus. Cioturile dudului biblic sunt conservate într-un spaţiu special amenajat, şi toţi ne închinăm la icoana care-l reprezintă pe Zaheu în postura de acum 2000 de ani. Edificiul acesta se află în curtea unei  biserici greceşti, în care intrăm cu aceeaşi evlavie de care suntem cuprinşi pe tot parcursul pelerinajului. Doar că, preocupată să las un pomelnic, constat când ies din lăcaşul sfânt că autocarul nu mai e. Încă două doamne sunt în aceeaşi situaţîe, le recunosc după şapcă şi ecuson. Una  este dna Holban, care încearcă să-l contacteze telefonic pe Valentin, conducătorul grupului. Dar nu răspunde! Noroc că, între timp, soseşte un alt grup de români al cărui ghid îl cunoaşte pe Amir şi-l sună să vină să ne ia.  Se mai întâmplă şi peripeţii în pelerinaj!

Cănd se întoarce cu autocarul gol, pentru că ai noştri au rămas să viziteze Aşezământul românesc din Ierihon, Amir se amuză pe seama situaţiei create. Ca de obicei, Valentin a întrebat la microfon, înainte de a pleca de la Dudul lui Zaheu, dacă toată lumea este în autocar, dar cum Emilia, vecina mea de scaun, n-a apucat să observe lipsa mea şi ale vecinelor mele şi să spună nu, i-a dat undă verde şoferului.  Ei, graba strică treaba!

Suntem încă în Ierihon, cel mai vechi oraş din lume, aflat la altitudinea de 258 metri sub nivelul mării, care ni se înfăţişează ca o oază în mijlocul Pustiului Iudeii. După ce Amir ne „culege” şi pe noi, cele trei rătăcite la Dudul lui Zaheu, vizităm Aşezământul românesc din Ierihon, construcţie mai nouă, care se adaugă celorlalte două lăcaşuri româneşti din Ţara Sfântă: Aşezământul românesc de la Ierusalim şi Schitul  „Sfântul Ioan Botezătorul”  de la  Iordan

Intrând în curtea frumos amenajată şi bine întreţinută, te impresionează atât arhitectura bisericii construită în formă de cruce cu elemente româneşti îmbinate cu cele specifice orientului creştin, cât şi clădirile care o înconjură: paraclisul cu hramul „ Toţi Sfinţii din Palestina”, clopotniţa, corpul casei pentru pelerini şi egumenia (stăreţia). Din informaţiile pe care le primim, aflăm că  în ianuarie 2000 a avut loc sfinţirea altarului bisericii mari cu hramurile „ Naşterea Maicii Domnului” şi  „ Toţi Sfinţii Români” cu oficierea slujbei  de patriarhul Teoctist, înconjurat de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi.

La pangarul bisericii, unde lăsăm iarăşi pomelnice  în speranţa că vor fi citite la slujbele ce se fac la sărbătorile religioase, întâlnim o măicuţă româncă din Rm.Sărat, buzoiancă de-a noastră. Se bucură că ne vede, îi e dor de casă, dar nu s-ar întoarce. Ieşim din lăcaşul de cult şi continuăm să vizităm complexul.

Aşezământul românesc din Ierihon  se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 9000mp, primii 1000mp fiind donaţi de familia Samoilă, venită în Ierihon în 1933. La parterul casei de pelerini se află un salon de primire, bucătăria, sala de mese pentru pelerini şi chiliile pentru călugăriţe. La etajele superioare se află camerele pentru pelerini, iar la subsol cel de-al doilea paraclis cu hramurile: Sf. Proroc Daniel” şi „ Sf. Cuvioasă Parascheva”.  Aici se mai află biblioteca  cu sala de studiu, o sală de conferinţe, magazia  precum şi cripta.

Pentru cei care vor să mănânce de prânz, Amir propune să mergem la un restaurant – împinge tava, cum spune el, potrivit buzunarelor noastre. Dar mai întâi ne duce  la râul Iordan pentru care ne-am pregătit de seara cumpărând de la şoferul autocarului o cămaşă specială şi un prosop, tot pachetul 10 euro sau tot atâţia dolari.

Ajungând în zona  amenajată pentru turişti, ne schimbăm de straiele noastre şi îmbrăcăm cămăşile albe cu care ne va boteza simbolic părintele Balica, preotul grupului de pelerini. Arşiţa soarelui e greu de suportat. Noroc cu  şapca albastră pe care o purtăm pentru a ne recunoaşte din alte grupuri de pelerini. Între timp, Amir ne dă explicaţii despre râul biblic. Râul Iordan este cel mai important şi cel mai mare din Ţara Sfântă. Izvorăşte de la poalele Muntelui Hermon, la graniţa de nord a Palestinei  cu Libanul, străbate valea Hula şi se revarsă mai întâi în lacul Tiberiadei, după care îşi  continuă  traseul de  aproximativ  250km până la Marea Moartă.  Râul Iordan este graniţă naturală între  Israel şi Iordania. Astfel, Boboteaza este serbată de cele două popoare în aceeaşi zi , 19 ianuarie – după calendarul gregorian, aflate la o distanţă de aproximativ 10 m. Imediat după slujbă, Patriarhul Ierusalimului aruncă trei cruci în apa Iordanului care sunt recuperate, ca şi la noi, la români, de cei mai  buni înotători. În fiecare an, după momentul acesta, imediat sau ceva mai târziu, se întâmplă un fenomen: apa râului  îşi schimbă cursul, adică valurile se formează în sens invers. Lucrul acesta aminteşte de minunea  descrisă în Vechiul Testament la trecerea evreilor peste râul Iordan, după 40 de ani de rătăciri prin pustiu. Imediat ce preoţii, care duceau chivotul  Legământului cu Tablele Legii, au călcat  apele Iordanului, ele s-au dat în lături creând un culoar de trecere pentru tot poporul evreu.

După botezul simbolic, când fiecare dintre noi este prins în obiectivul aparatului foto al celui care pare a fi unul dintre cei se ocupă cu administrarea acestui loc, facem poza de grup şi ne urcăm în autocar cu destinaţia restaurantului “ impinge tava”. Locaţia acestuia este pe malul Mării Moarte.  Înghesuială mare în spaţiul amenajat pentru servirea mesei pentru că s-au nimerit să ajungă cam în acelaşi timp vreo 4-5 autocare cu pelerini/turişti. Cum nu-mi place să stau la cozi interminabile pentru a cumpăra ceva  ce mi-ar crea regrete  mai târziu, mă retrag la umbra unui chiparos să privesc marea de care eram atât de fascinată ştiind câte ceva despre ea.

Marea Moartă este un loc unic în lume. situată la 400 m sub nivelul mării, este cel mai jos loc de pe Pământ.  Este şi cel mai adânc lac hipersalin, având o adâncime de 377m. Marea Moartă este de 8,6 ori mai sărată decât oceanele şi din această cauză este imposibilă existenţa vieţuitoarelor sau a plantelor, de aici şi denumirea ei. Este situată între Israel şi Iordania. S-a  format în urmă cu 3 milioane de ani. Marea este ameninţată de secare, şi chiar vedem cum plaja s-a mărit prin scăderea volumului de  apă fiindcă singurul râu care o alimentează, râul Iordan, este folosit pentru apă potabilă de cele două ţări.  În zonă, nivelul radiaţiilor ultraviolete este foarte scăzut  iar atmosfera este bogată în oxigen. La acesti factori se adaugă şi  bogatul conţinut de minerale al Mării Moarte, nivelul scăzut de poluare, presiune atmosferică ridicată, ce au făcut din regiune o mare staţiune de tratament căutată pentru vindecarea diverselor afecţiuni.

Ajungând pe plaja amenajată la o distanţă nu prea mare de restaurantul unde am făcut pauza de prânz, simt de la intrare proprietăţile curative ale acestui loc minunat. Păcat că n-am luat în serios ceea ce scria in traseul pelerinajului, cum că la Marea Moartă se poate face baie. Aşa că cei mai mulţi dintre noi se  mulţumesc doar să intre cu picioarele în apa supersărată, după ce păşesc pe nisipul încins ca şi pe scândura de la râul Iordan. Câţiva, printre care şi eu, inspectează plaja şi împrejurimile şi constată că amenajările nu sunt unele ultramoderne, dar proprietăţile miraculoase ale apei şi nămolului fac  ca locul acesta să fie preferat de turişti din toată lumea. Din tot grupul nostru, numai doamna de aproape 80 de ani, care nu-şi arată vârsta, se îmbracă în costum de baie şi intră în apă.

De la Marea Moartă ajungem la Muntele  Carantania,  numit şi Muntele Ispitirii, aflat la nord-vest de Ierihon. Potrivit tradiţiei creştine,

acesta este locul în care Mântuitorul, adus de Duhul Sfânt,  S-a rugat şi a postit timp de 40 de zile, precum şi locul în care El a fost ispitit de diavol.  Privim de jos peretele muntelui  unde, la altitudinea de 350m, se înalţă Mânăstirea Ispitirii Mântuitorului, pentru că Amir spune că timpul nu ne mai permite s-o vizităm.. Contemplăm minute în şir priveliştea ce ne-o ofeă muntele biblic şi la îndemnul cuiva din grup spunem Tatăl nostru. Încerc să înţeleg cum au putut oamenii acestor locuri să construiască bijuterii arhitectonice  lipite de stânca muntelui şi la mine, la Verneşti, de 27 de ani n-au fost în stare să construiască nişte trotuare. Mă uit la locanicii care ne tot ispitesc cu produsele lor din piele de cămilă, expuse în magazine şi pe trotuar, şi gândesc că ei sunt beneficiarii Locurilor Sfinte datorită milioanelor de pelerini ce le vizitează ţara.

Ne întoarcem la hotel unde, după ce servim cina, şoferul autocarului ne aduce pozele făcute la râul Iordan. Mâine ne aşteaptă alte locuri minunate să le vizităm. Doamne-ajută!

by

Referinţă Bibliografică

Pe urmele Mântuitorului/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 11 martie 2022